I. A Sfântului Paladie

1. Povestit-a Fericita Melania: "încă din început, de când am venit din Roma în Alexandria, am auzit despre fapta cea bună a lui Avva Pamvo de la Fericitul Isidor, Primitorul de străini, care m-a şi povăţuit pe mine către dânsul în pustie. Aceluia i-am dat o pungă cu bani de trei sute de litre de argint, rugându-1 să se împărtăşească de bogăţia mea.

2. Iar el, zicea, şezând şi împletind smicele, şi nicidecum ridicându-şi capul, sau măcar luând aminte la vasul cu argintii, m-a blagoslovit cu mare glas zicând: «Dumnezeu să-ţi dea ţie plată!» Şi a zis iconomului său, lui Origen: «Primeşte-i şi-i împarte la toţi fraţii cei din Libia, Pentapoli şi din ostroave, că aceste mănăstiri sunt mai sărace decât altele».

3. Iar după puţin, zicea, vrând acest sfânt a se săvârşi, trimiţând după mine, m-a chemat şi, cea de pe urmă coşniţă gătind-o, mi-a zis: «Primeşte această coşniţă din mâinile mele, ca să mă pomeneşti, că nu am altceva ce să-ţi dau»; şi s-a săvârşit nebolind nimic".


II. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Un oarecare Isaac, bărbat cucernic, a venit din Siria în Roma şi, venind în biserică, i-a rugat pe eclesiarhi să-i dea lui răgaz a se ruga cât va voi. Şi, voind să facă rugăciune neîncetată, a stat la rugăciune trei zile şi trei nopţi.

2. Iar unul dintre eclesiarhi, văzând aceasta, ca pe un iubitor de arătare şi plăcător de oameni l-a defăimat. După care şi cu palma l-a lovit şi, de năprasnă duh viclean într-însul intrând, l-a aruncat la picioarele dreptului aceluia şi a început a striga prin gura lui: "Isaac, scoate-mă!"

3. Şi îndată omul lui Dumnezeu, certând pe duhul cel viclean, l-a izgonit din om. Şi vestindu-se minunea în toată cetatea, bărbaţi şi femei din cei de bun neam împreună către dânsul alergau, sârguindu-se care dintr-înşii mai-nainte să-1 răpească pe bătrânul în casă. Unii, pentru a ridica el mănăstire, ţarini se făgăduiau să-i dea, alţii, bani, alţii voiau să-i dea lui hrană de drum.

4. Iar robul lui Dumnezeu nu suferea a lua nimic nicidecum de la dânşii, ci a ieşit din cetate şi, aflând nu prea departe un loc pustiu, şi-a zidit acolo chilie. Dar şi aşa, mulţi erau cei ce mergeau către dânsul, şi prin pilda aceluia au început a se înfoca către dorirea vieţii celei veşnice, şi, din învăţătura lui, întru slujba Atotputernicului Dumnezeu pe eişi a se da.

5. Şi-1 rugau pe dânsul ucenicii lui cu smerenie ca pentru trebuinţa mănăstirii să primească banii cei aduşi lui. însă el hotărârea sărăciei sale tare cu păzire o ţinea, zicând: "Călugărul ce caută agoniseală pe pământ nu este călugăr". Aşa se temea el să nu piardă grija sărăciei sale, precum boierii cei zgârciţi sunt obişnuiţi a păzi cu păzire banii cei pieritori.

6. Şi aşa vieţuind el între noi, cu duh de prorocie s-a împodobit, şi, tuturor celor ce locuiau aproape şi departe, strălucirea vieţii lui prin minuni cunoscută s-a făcut.


III. Din viata Cuviosului Marchian

1. Marele Marchian, care prea mari şi neasemănate biserici din temelie le-a zidit - a Sfintei Muceniţe Irina, a Sfintei Muceniţe Anastasia şi ale altor multe -, pe unele din nou zidindu-le, iar pe altele înnoindu-le, era iconom al Bisericii celei Mari; iar pentru covârşirea faptei lui celei bune, de prea mare sfială şi cinste de la toţi se învrednicea, de la norod, de la sfat şi de la însuşi împăratul.

2. Odinioară, întorcându-se el de la un praznic al sfinţilor, fiindcă se întâmplase puhoi de apă, s-a făcut plin de apă. După ce a intrat în casă şi s-a încuiat, şi-a dezbrăcat haina şi a pus-o aproape de jeratic pentru a o usca.

3. Şi aşa întâmplându-se, cel de atunci Iubitorul de Dumnezeu Arhiereul Ghenadie a trimis de l-a chemat pe dânsul. Ajungând trimişii la el, au aflat casa încuiată, aşa că au început să bată în uşă poruncindu- i să iasă. însă ruşinea de a se arăta gol pe dânsul îl făcea să petreacă înlăuntru. Şi pentru că nu avea altă haină cu care să se îmbrace pentru a ieşi, făgăduia totuşi ieşirea, dar încă zăbovea, până când unul din cei de faţă, mai iscoditor lucru făcând, a pus ochiul la o găurice şi, văzând ceea ce se făcea, se umplea de minune, iar spre priveliştea din ochii săi i-a făcut şi pe alţii a se face martori.

4. Deci, după ce lucrul cel văzut a înspăimântat pe toţi, aceia s-au întors şi pe toate cu mirare le-au spus Patriarhului. Iar el, auzind, nu numai că nu s-a minunat, ci i-a şi învinuit pe cei ce le-au vestit, că doar din lucruri atât mici, mare l-au cunoscut a-1 judeca pe Marchian, şi nu mai vârtos din multe altele, care niciunui altul nu-i este cu lesnire a le isprăvi aşa de minunat, prin care pe acela să-1 socotească şi fericit.


IV. Din viata Sfântului Antonie

1. Văzând vrăjmaşul multa sârguinţa a Sfântului Antonie către fapta cea bună şi, vrând a o împiedica pe aceea, pe când se ducea Sfântul în Munte, i-a pus lui în cale nălucire a unui disc mare de argint.

2. Iar Antonie, pricepând meşteşugul urătorului de bine, a stătut pe loc şi, uitându-se către disc, îl mustră pe diavolul, zicând: "De unde un disc ca acesta în pustie? Aceasta nu este cale bătută, nu este urmă a cuiva ce a călătorit, iar dacă totuşi ar fi căzut cuiva, nu putea să se ascundă, foarte mare fiind el, şi, întorcându-se cel ce l-ar fi pierdut şi căutându-1, l-ar fi aflat, pentru că locul este pustiu. Aşadar, acesta nu este decât un meşteşug al diavolului. Nu-mi vei împiedica mie prin aceasta osârdia mea, diavole; fie aceasta împreună cu tine întru pierzare". Acestea zicând Antonie, discul s-a risipit ca fumul de la fata focului.

3. Apoi iarăşi, mergând mai departe, acum nu în nălucire, ci în chip adevărat a văzut aur lepădat pe cale, ori vrăjmaşul arătându-1, ori oarecare putere mai înaltă iscusind pe atlet ca să arate diavolului că nici de banii cei adevăraţi nu-i este grijă, însă el despre aceasta mai cu de-amănuntul nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut, însă ce ştim e că ceea ce s-a arătat a fost aur adevărat.

4. însă Antonie, deşi s-a minunat de mulţimea lui, ca peste un foc păşind, aşa pe dânsul l-a trecut, încât nici nu s-a întors, încă şi pe drum s-a sârguit atâta cât să se ascundă şi să uite locul; şi astfel şi mai mult întinzându-şi osârdia, s-a pornit spre munte şi, aflând un loc cu ruine foarte pustiu, încât ajunsese plin de târâtoare, a trecut de cealaltă parte a râului şi a locuit într-însul.


V. Din viata Sfântului Efrem

1. Cuviosului Efrem atâta bogăţie de neagoniseală i s-a adăugat, încât mărturie pentru dânsa pe a lui gură am luat-o, prin graiurile lui cele de la răsuflările cele mai de pe urmă, prin care zicea aşa: "N-a fost la Efrem vreodată pungă, nici toiag, nici traistă, încă nici argint, nici aur şi nici oarecare agoniseală n-am agonisit pe pământ. Că pe Bunul împărat l-am auzit, zicea, în Evanghelie poruncind Ucenicilor Lui ca nimic să nu agonisească pe pământ (cf. Matei 10: 9-10), drept aceea nimic de acest fel n-am avut cu împătimire".


VI. Din viaţa Sfintei Singlitichia

1. Zicea Fericita Singlitichia către surorile cele ce se adunau: "La cele ce pot, neagoniseală este bunătate desăvârşită, căci cele ce o rabdă pe aceasta, deşi în trup au necaz, în suflet au odihnă. Căci precum hainele cele mari, care, după ce sunt folosite îndelung, se spală, se storc cu osteneală şi aşa se înnoiesc, tot aşa şi sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întăreşte.

2. Iar cele ce au gândul mai slab, pătimesc cele împotrivă, căci întru puţin fiind necăjite, ca nişte haine rupte pier, nesuferind spălarea cea prin fapta bună, iar meşteşugul spălării unul este pentru amândouă, şi unul este meşterul, iar sfârşitul hainelor este deosebit: căci unele se rup şi pier, iar altele se albesc şi se înnoiesc. Deci, cu adevărat, vistierie nefurată este cugetului viteaz neagoniseala, că frâu este al păcatelor celor prin fapte.

3. însă se cuvine întâi a se deprinde întru cele mai dinainte, zic adică în post, în culcarea pe jos şi întru celelalte din parte. Şi aşa, pe această faptă, să o câştige; că cei ce n-au făcut aşa, ci de năprasnă spre lepădarea banilor au alergat, de multe ori de căinţă au fost cuprinşi, căci banii sunt instrumente ale vieţii celei îndulcitoare.

4. Deci întâi omoară pe a ta meşteşugire, adică lăcomia pântecelui şi hrana cea scumpă, şi atunci cu lesnire vei putea tăia materia banilor; şi grea socotesc a fi meşteşugirea [atunci când] fiind ea de faţă, iar mijloacele nefiind. Că cel ce nu leapădă pe cea dintâi, cum o va putea izgoni pe cea de-a doua?

5. Pentru aceasta şi Mântuitorul către bogatul vorbind, nu de năprasnă i-a poruncit lepădarea banilor, ci întâi l-a întrebat dacă a făcut cele ale Legii (cf. Matei 16: 22), primind asupră-Şi faţa unui adevărat dascăl, de ca şi cum ar fi zis: «De ai învăţat buchile, de ai luat aminte la silabe, de ai ajuns întru ştiinţa numelor, apoi vino şi spre cea desăvârşită citire. Adică dacă poruncile Legii leai săvârşit, du-te de vinde avuţia ta şi o dă săracilor, şi vino după Mine». Poate că, dacă nu s-ar fi adeverit că le-a făcut pe acelea, nu l-ar fi îndemnat pe dânsul spre neagoniseală.

6. Deci bună este neagoniseală la cei ce au ajuns întru deprinderea celor bune. Că lepădare făcând de toate cele prisositoare, de-a pururea către Domnul privesc, zicând şi aceştia pe cea a Psalmului: Ochii noştri spre Tine nădăjduiesc, şi Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe Tine (Psalm 144: 15). Aceştia sunt aşadar cei ce ţin temeiul credinţei.

7. Şi către ei a zis Domnul: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine (Matei 6: 34), şi păsările cerului nu seamănă, nici nu seceră, şi Tatăl Cel ceresc le hrăneşte pe ele (Matei 7: 26). încă şi vrăjmaşul nu are cum să-i vatăme pe aceştia întru ceva, că cele mai multe din necazuri şi din primejdii întru răpirile banilor se fac, iar unde este neagoniseală, acolo vrăjmaşul nu are ce face, nici ce dobândi. Sate va arde? Dar ele nu sunt! Dobitoace să ucidă? Dar nu va afla! De prea-iubiţi să se atingă? Dar şi de aceştia s-a lepădat! Deci prea mare biruinţă asupra vrăjmaşului şi vistierie de mult preţ a sufletului este neagoniseală".


VII. Din viata Sfântului Ilarion

1. Marele Ilarion, pe oarecare dregător - pe care împăratul Constantin îl iubea foarte - care era supărat de dracul, l-a izbăvit din acea cumplită bătaie.

2. Iar el, vrând a-i răsplăti facerea de bine cu nişte daruri, de bunăvoia sa a adus Sfântului aur. Atunci acela a arăt cu mâna spre o pâine - şi era pâinea de orz adevărat - şi a zis: "Cei ce se folosesc de această mâncare, pe aurul cel cinstit de voi deopotrivă cu tina îl socotesc". Acestea zicând, îndată din blagoslovenie dându-i lui, i-a poruncit să se întoarcă şi să-şi ducă aurul acasă, astfel nu numai de dracul izbăvindu-1, ci şi pe aur a-1 necinsti învăţându-1, lucru mai presus de supărarea ce o aduce dracul iubitorilor de argint.

3. Şi aşa, pilda de la sine a arătat că cel ce a pus pe Dumnezeu drept Bogăţie a sa, nici bani nu-i trebuieşte, nici altceva din cele de pe pământ, ci pe toate acestea le socoteşte îndrăgiri ale sufletelor celor mici, a celor cu adevărat de mici lucruri vrednice, iar dacă şi el ar fi fost îndrăgitor al unora ca acestea, nu s-ar fi arătat şi făcător de semne.

4. încă mai vârtos şi pe cel ce-1 poftea pe dânsul să primească banii l-a mustrat că face asemenea - care lucru e asemenea cu a da unuia din cei ce aleargă prea iute drept plată lanţuri, pentru lesnicioasa lui alergare, sau e ca şi cum ar ispiti să îmbrace pe cel deprins a se lupta gol, astfel încât împotrivăluptătorul să aibă pricinuiri şi apucări spre a se lupta cu dânsul7'.


VIII. Din viata Sfintei Melania

1. Sfânta Melania împreună cu bărbatul ei, Apillian - iată, de acum trecând multă vreme de când s-au lepădat de lume, după ce bogăţia lor cea fără seamăn mai în toată lumea au risipit-o, s-au dus în Egipt, voind a vedea pe bărbaţii cei sfinţi ce locuiau într-însul, ca din bunătatea lor să împartă şi săracilor celor de acolo.

2. Deci, după ce au înconjurat pe toţi pustnicii, au ajuns la unul din sălaşuri care încăpea pe un bărbat prea mare întru filosofie, Ifestion cu numele; şi se ruga şi lui ca din cele ce ei le dădeau să se împărtăşească şi el; iar acesta, pentru că se lepăda, ea făcea în fel şi chip pentru a-1 pleca pe bărbat să ia.

3. Iar fiindcă nu voia cu niciun chip, Fericita meşteşugeşte oarece lucru - căci împotrivirea era la amândoi, deopotrivă: a ei, pentru a face bine, şi a aceluia pentru a nu se pleca să ia din cele omeneşti - astfel încât cu de-amănuntul să se lămurească: înconjurând ea toată căscioara, ca şi cum cercând lucrurile cele dintr-însa, nimic altceva n-a văzut fără numai o rogojină şi o coşniţă având nişte sare. Astfel, socoti întru sineşi şi puse sub acea sare oareşicare parte din aur, îngropându- 1 adică acolo, iar ca să se tăinuiască, a cerut blagoslovenie degrab şi, luând, a ieşit.

4. Dar întru nimic nu s-a folosit de marghiolie [uneltire], căci acel sfinţit bărbat cunoscând aceasta, alerga după dânşii, şi cu strigare de departe îi oprea pe ei; apoi şi cu mâinile îndemnând, arăta aurul şi zicea cum că nu are la ce să-1 folosească; iar ea zicând că, dacă nu are la ce, altora le va fi negreşit de trebuinţă. Iar el a zis: "Nu este nimeni aici ca să ceară, că neprimitor şi sălbatic este locul, precum vedeţi". Iar după ce nici aşa nu-1 primeau, Bătrânul aruncă aurul în râu, şi se întoarse.

5. Şi mai pot spune şi de alţii, nu puţini, care şi a lua aurul înmâna se păzeau ca de veninul de şarpe, sau de altceva din cele de moarte, sau de a bea ceva stricăcios.


IX. Din Pateric

1. Intrebat-a un Egumen al unei Obşti pe Avva Pimen zicând: "Cum pot să câştig frica lui Dumnezeu?" Răspuns-a lui Bătrânul: "Cum putem câştiga frica lui Dumnezeu având înlăuntru burdufuri de brânză şi borcane de murături?"

2. Un Bătrân schitiot petrecea în muntele ce se numeşte "al lui Paisie"; acestuia i s-a adus un îndrăcit, pe care l-a şi tămăduit. Iar acela i-a adus lui un săculeţ plin de bani, iar Bătrânul nu voia să primească. Şi văzându-1 pe dânsul mâhnit, a oprit săculeţul deşert şi i-a zis lui: "Aurul dă-1 de pomană săracilor".

3. Iar din săculeţ bătrânul şi-a făcut un pieptar, că era de păr şi era aspru, şi l-a purtat multă vreme, ca să-i roadă carnea sa.


X. A lui Antioh Pandectul

1. Neaverea arată adevărata vieţuire a călugărului; călugărul neagonisitor este vultur ce zboară la înălţime; călugărul neavut arată că nemernic este pe pământ; că, nimic ţinând din cele vremelnice, arătat este că de cele veşnice doreşte.

2. Neagonisitorul este următor lui Ilie, lui Ioan şi Ucenicilor Domnului, zicând şi el împreună cu aceia: Iată, am lăsat toate şi am urmat Ţie (Matei 19: 27). Oare cu noi ce va fi? Pentru aceea şi aude împreună cu dânşii de la Mântuitorul: Voi care aţi lăsat toate şi aţi urmat Mie, însutite veţi lua toate şi viaţă veşnică veţi moşteni (Matei 19: 28-29).

3. Neagonisitorul pare a vieţui pe pământ, dar petrecerea o are în ceruri: căci, prin neagoniseală, se întrece cu îngerii şi cu drepţii împreună dănţuieşte şi unul ca acesta moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos se face (cf. Rom. 8:16- 17), că, pe toate lepădându-le cu bucurie, a agonisit ţarina în care a aflat comoara cea ascunsă a vieţii şi mărgăritarul cel de mult preţ l-a cumpărat.


XI. A lui Avva Isaia

1. De vei fi în mănăstire şi vei avea rob de ţinut, ocărăşti schima; iar de-1 vei dărui pe dânsul vreunui frate, ai greşit lui Dumnezeu; deci, ori slobozeşte-1 să se ducă undeva, ori fă-1 slobod cu adevărat. Iar de voieşte să se facă călugăr, el va vedea, însă tu să nu-1 laşi împreună cu tine, că nu foloseşte sufletului tău.

2. Iar tu, odată ce voieşti să te lepezi [de cele ale lumii], să nu-ţi opreşti nimic din cele ce aveai sau din altele şi, de-ţi va vârî ţie gândul să umbli din loc în loc, ca unul care nu ai nimic, să nu te pleci lui, ci mai vârtos osteneşte-te întru rucodelia ta, ca să te linişteşti în chilia ta, în linişte mâncându-ţi pâinea ta.


XII. A lui Avva Marcu

1. Cu nimic nu te-ai folosit lepădându- te de tine, dacă încă te îndulceşti de patimi; că ceea ce odinioară făceai cu bani, aceeaşi şi nimic având o lucrezi. Iar cel înfrânat, de va avea bani, este frate după cuget cu cel dintâi, din aceeaşi maică, îndulcirea cea de gând, însă din alt tată, după chipul schimbării patimii.

2. Este unul care taie o patimă pentru o mai mare îndulcire de patimă, precum şi acum cei ce cu părerea se călugăresc în Obştile cele din lume, iar de către cei ce nu cunosc scopul lui se slăveşte; încă poate şi pe sineşi necunoscându-se, se osteneşte în zadar şi fără socoteală.

3. Pricina a toată răutatea este slava deşartă şi îndulcirea, iar cel ce nu le-a urât pe acestea nu a biruit nicio patimă; că rădăcină a tuturor răutăţilor este, zice, iubirea de argint, dar şi însăşi aceasta, prin acelea se alcătuieşte.


XIII. A lui Avva Isaac

1. Cel ce fuge de odihna vieţii de acum, mintea acestuia a iscodit veacul cel viitor. Iar cel ce este legat cu iubirea de agoniseală este rob al patimilor. Nu socoti iubirea de agoniseală a fi numai agoniseală a aurului şi a argintului, ci şi tot ceea ce atârnă de voia ta.

2. Iubeşte întru răbdare sărăcia, ca să se adune mintea ta din răspândire.

3. Urăşte lărgimea, ca să-ţi păzeşti netulburate gândurile tale. Strânge-te pe sineşi din cele multe şi te îngrijeşte de sufletul tău, ca să-1 mântuieşti pe dânsul [şi] de risipirea alinării celei dinlăuntru.

4. Afară de neagoniseală, sufletul nu poate fi slobod de tulburarea gândurilor; şi afară de liniştea simţurilor, nu va simţi pacea cugetului; şi, afară de alinarea gândurilor, mintea nu se va porni întru tainele cele ascunse.


XIV. A Sfântului Maxim

1. Neagonisitor este cel ce s-a lepădat de toate averile sale şi nimic, nicidecum, nu are pe pământ, fără numai trupul, şi, rupând dragostea cea către dânsul, lui Dumnezeu şi credincioşilor pe a sa iconomie o a încredinţat.


XV. Din Pateric

1. Bolnăvitu-s-a odată Avva Arsenie în Schit şi-i trebuia lumânare; şi, neavând de unde să-şi cumpere, a luat de la oarecine dragoste [pomană] şi a zis: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că m-ai învrednicit a lua pomană pentru numele Tău".

2. Pe acesta l-a întrebat Avva Marcu zicând: "Bine este, oare, a nu avea cineva ceva în chilia sa, orice fel ar fi mângâierea? Că am văzut pe un frate care avea puţine verdeţuri şi le dezrădăcina pe ele". Şi i-a răspuns Avva Arsenie: "Bine este adică, după aşezarea omului, adică a sufletului, şi după sporirea faptei celei bune. Dar de nu va avea vârtute într-o petrecere ca acesta, adică în vieţuirea către desăvârşire, iarăşi negreşit va sădi altele".

3. Se povestea despre Avva Agathon că a petrecut vreme îndelungată zidind chilie; iar după ce a terminat, a venit să şadă. Şi a văzut Bătrânul acolo, în săptămâna cea dintâi a şederii lor, un lucru ce nu-1 folosea. Şi a zis ucenicilor lui: "Sculaţi-vă, să mergem de aici". Iar ei, auzind, s-au tulburat şi au zis: "Dacă aveai de gând să te muţi, de ce am răbdat atâta osteneală zidind chilie? încă şi oamenii se vor sminti de noi şi vor zice: «Iată neaşezaţii, s-au mutat iarăşi!»"

4. Iar Bătrânul, văzându-i pe dânşii împuţinaţi la suflet, le-a zis: "Deşi unii se vor sminti, alţii se vor folosi, zicând: «Fericiţi sunt aceştia, că pentru Dumnezeu s-au mutat, pe toate trecându-le cu vederea», însă cel ce voieşte a veni, să vină, eu însă mă duc". Iar ei, aruncându-se la pământ, cereau iertăciune, de care şi învrednicindu-se, au călătorit împreună cu dânsul.

5. Acelaşi Bătrân a zis: "Materiile cele trupeşti ale patimilor, aceleaşi sunt şi ale grijilor; şi cel ce le iubeşte pe ele iubeşte poticnirile. Deci, de se va întâmpla vreodată a pierde ceva de acest fel, se cade a ne mărturisi şi a ne bucura că ne-am izbăvit de griji".

6. Se spunea despre Avva Ghelasie că, tânăr fiind, ducea o viaţă neagonisitoare şi depărtată [de pustnic]. Şi erau atunci în locul acela şi alţii, ducând o viaţă asemenea cu a lui, între care era şi un Bătrân foarte simplu şi neagonisitor, locuind singur într-o chilie până la sfârşit, măcar că la bătrâneţile sale a avut ucenici. împreună cu cei dimpreună cu dânsul, acesta s-a nevoit până la moarte a nu agonisi două haine, nici a se îngriji pentru ziua de mâine.

7. Iar când s-a întâmplat ca din dumnezeiască lucrare Avva Ghelasie să aşeze Obşte, îi aduceau lui oarecari lucruri şi el le primea; a agonisit încă şi boi, şi dobitoace ducătoare de povară pentru trebuinţa mănăstirii; că Cel ce mai-nainte poruncise dumnezeiescului Pahomie să alcătuiască obşte, Acesta şi acum împreuna-lucra cu Bătrânul la alcătuirea mănăstirii.

8. Deci Bătrânul cel mai-nainte zis, văzându-1 pe dânsul întru acestea, dragoste curată şi îndrăzneală avea către dânsul, şi-i zicea lui: "Mă tem, Părinte Ghelasie, să nu se lege mintea ta de sate şi de cealaltă agoniseală a Obştii". Iar acela a răspuns către dânsul: "Mai legată este mintea ta de undreaua cu care lucrezi, decât gândul lui Ghelasie întru averile Chinoviei".

9. Spuneau nişte Bătrâni despre Avva Ghelasie Pustnicul că treizeci şi cinci de ani a petrecut gol umblând prin pustietăţi; iar aceasta, şi mulţi alţi sfinţi s-au aflat isprăvind-o.

10. Un frate a întrebat pe Avva Eutropie: "Cum se cuvine a se chivernisi cineva pe sineşi întru cele trupeşti?" Şi a zis Bătrânul: "Iarbă mănâncă, iarbă poartă, pe iarbă calcă, iar inima să o ai de fier, pe toate dispreţuindu-le". 11. Zisu-s-a iarăşi despre acelaşi Bătrân: "Că de multe ori s-a mutat, dar nimic altceva nu ducea cu el fără numai cosorul din traistă cu care lucra".


XVI. A lui Avva Nil

1. Trandafiri ai vieţii sunt făţarnicii, lacomii şi iubitorii de dulceţi, însă după puţin vei vedea planta călcându-se.

2. încă ia aminte şi la toate câte fac pe om dobitocesc şi cunoaşte că, pe cât de mult se face viaţa mârşavă, pe atât de raţional se face sufletul: pentru aceasta, şi a plânge se cade, că cei ce se păgubesc de partea cea raţională sunt datori muncilor.

3. Deci să nu voieşti a te îmbogăţi, nici a te slăvi, căci acestea sunt stricăciuni ale vieţii, iar noi nu suntem ca cei stricăcioşi. Socoteşte-le pe toate a fi stricăcioase, iar fapta bună socoteşte-o nestricăcioasă. La aceasta de-a pururea te sârguieşte, că aceasta, prin filosofie, îl arată pe om dumnezeu.


XVII. Din Pateric

1. Se spunea despre Avva Iulian că a petrecut şaptezeci de ani într-o peşteră mică neavând ceva de-al veacului acestuia, afară de o tunică de păr, un samar, un vas şi o ulcea.

2. Mers-au odinioară nişte fraţi în Schit la Avva Macarie şi n-au aflat nimic în chilie, fără numai apă stricată. Şi i-au zis lui: "Avva, haide sus, în sat, ca să te odihnim!" Iar el le-a zis lor: "Ştiţi, fraţilor, pităria cutăruia din târg?" Răspuns-au aceia: "Da". Zis-a lor Bătrânul: "Şi eu o ştiu". Apoi iarăşi i-a întrebat: "Ştiţi şi ţarina cutăruia, unde loveşte râul?" Şi i-au zis: "Da". Zis-a lor Bătrânul: "Şi eu o ştiu. Deci, când voiesc ceva din cele de trebuinţă, nu am trebuinţă de voi, ci singur mă voi sui".

A Părintelui: Vezi neaverea cea de bunăvoie şi reaua-pătimire a Bătrânului: cum şi cu lesnire putând a câştiga cele de nevoie, nu voia, ci alegea mai vârtos cu apa cea stricată şi cu ierburi, poate sălbatice, a mângâia lipsa trupului?

3. Se spunea despre Avva Meghetie că, de se întâmpla să iasă, după aceasta, de-i venea lui un gând să se ducă într-alt loc, îndată se ducea şi nu se întorcea în chilia sa, căci nu avea într-însa nimic din cele ale veacului acestuia, fără numai undreaua cu care despica smicele; şi în fiecare zi lucra trei coşniţe.

4. Se spunea despre Avva Siluan că a ieşit ucenicul lui, Avva Zaharia, însă fără de sfatul său, şi, luând pe fraţi, a stricat gardul grădinii şi mai mare l-a făcut pe dânsul, adică pentru a cuprinde mai mult loc. Şi, aflând Bătrânul, şi-a luat cojocul său şi, ieşind, le-a zis fraţilor: "Rugaţi-vă pentru mine". Iar ei, căzând la picioarele lui, au zis: "Spune-ne nouă, Părinte, ce ai?" Iar el le-a zis: "Nu intru înăuntru, nici nu se pogoară cojocul de pe mine până când nu veţi aduce gardul la locul lui cel dintâi". Iar ei iarăşi au dat gardul jos şi l-au făcut pe el precum a fost mai-nainte, şi aşa bătrânul s-a întors în chilia sa.

5. Un frate a întrebat pe Avva Serapion zicând: "Spune-mi un cuvânt!" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: "Ce să-ţi zic? Că ai luat pe cele ale văduvelor şi pe ale copiilor sărmani şi le-ai pus în firida aceasta (că o vedea pe dânsa plină de cărţi), căci celui singuratic nu-i este de trebuinţă agonisirea cărţilor celor multe".

6. Zis-a Avva Iperehie: "Vistierie este monahului neagoniseală cea de bună voie. învistiereşte, frate, în cer, că netrecute sunt veacurile odihnei".

7. Venit-a oarecine mare dintr-un loc străin, aducând cu sine mult aur în Schit, şi ruga pe preot ca să dea fraţilor. Iar preotul a zis: "Nu au trebuinţă fraţii". Şi mult silindu- 1 pe dânsul, a băgat [în cele din urmă] aurul într-o coşniţă şi l-a pus la uşa bisericii. Iar după ce au venit fraţii, le-a zis lor prezbiterul: "Cel ce are trebuinţă să ia". Şi nimeni nu s-a apropiat de dânsul, iar unii nici nu luau aminte. Şi a zis prezbiterul către cel ce a adus aurul: "A primit Dumnezeu dragostea ta, deci acum ia-1 şi du-te de-1 împarte săracilor". Şi, folosindu-se omul, s-a dus.

8. Intrebat-a un frate pe un Bătrân zicând: "Voieşti să-mi ţin doi galbeni cu pricina bolii trupeşti?" Şi i-a răspuns Bătrânul: "Nu este bine a ţine mai mult decât trebuinţa; că de vei ţine acei galbeni, întru ei se află nădejdea ta; şi de se va întâmpla pierzare, nu se mai îngrijeşte Dumnezeu de tine. Deci spre Dânsul să aruncăm nădejdea noastră, că a Lui este grija cea pentru noi".

9. Venit-au oarecari din Ellini în Ostrakin, ca să dea milostenie, şi au luat cu dânşii şi pe iconomi, ca să le arate lor trebuinţa celor cu nevoi; şi i-au dus pe dânşii şi la un bubos, şi-i dădeau lui, iar el nu lua, zicând: "Iată, împletesc aceste puţine smicele ostenindu-mă, şi mănânc pâinea mea câştigând- o dintr-însele, şi trebuinţă de mai mult nu am".

10. Şi i-au dus şi la căscioara unei văduve ce avea şi fiică; şi după ce au bătut în uşă, i-a auzit pe dânşii fata, care era înăuntru purtând o haină ruptă, cu care abia putea acoperi părţile cele de nevoie ale trupului. După ce a ieşit şi au văzut-o pe dânsa, ei îi dădeau haină şi parale, iar ea n-a primit să ia, zicând: "Mama mi-a spus că, voind Dumnezeu, a aflat unde să lucreze, şi aşa avem hrana noastră". Şi mama ei era spălătoreasă şi era dusă la lucru, iar întorcându- se ea de la lucru, o ruga să ia, iar ea n-a vrut, zicând: "Eu am Purtător de grijă al meu pe Dumnezeu, iar voi voiţi să-L luaţi pe Dânsul de la mine?" Şi, auzind ei, au slăvit pe Dumnezeu.

11. Zis-a un Bătrân: "Omul care gustă din dulceaţa neagoniselii se îngreuiază şi de singură haina pe care o poartă şi de vasul cu apă, că, de aici, mintea lui într-alt loc se îndeletniceşte".

12. Zis-a iarăşi: "Cel ce n-a urât materia, cum poate să urască pe al său suflet, după porunca Domnului?"

13. Zis-a un Bătrân: "Să nu ai în chilia ta agăţată haină moale sau strălucitoare, că moarte îti este tie; că mulţi alţii tremură de frig, fiind poate mai drepţi decât tine, iar tu, păcătos fiind, pentru ce ai de prisos?"

14. Zis-a iarăşi: "Să nu agoniseşti vreun lucru de prisos, care să zacă în deşert, fiindcă Dumnezeu nu se va mai griji de tine; şi bani de-ţi vor veni, de-ţi trebuie la vreo trebuinţă de nevoie, adică pentru hrană sau haină, cumpără îndată, iar de nu-ţi trebuie, să nu doarmă cu tine, ci dă-i celor ce au trebuinţă înainte de înserare".

15. Zis-a iarăşi: "De ai chilie cât să încapă numai capul tău, adică care să te acopere numai pe tine, nicidecum să nu zideşti alta, ca de acolo să afli lărgime".

16. Zis-a iarăşi: "Vas de argint sau de aur nici să pipăie mâinile tale în chilia ta, fie cât de mic, adică nu numai să nu gândeşti a agonisi, ci chiar dacă ţi se trimite ţie de la cineva pentru vreo trebuinţă un lucru ca acesta, să nu voieşti a-1 pipăi, fie el şi o cruciuliţă mică, sau altceva făcut din aur sau argint".

17. Zis-a iarăşi: "Să nu atârne cuţit la brâul tău, căci lucruri ca acesta alungă străpungerea şi plânsul de la tine şi, simplu fie zis, toate, şi aşternutul tău, şi lucrurile, şi încălţămintea, şi brâul să fie într-un chip ca acesta, ca, măcar de vor veni oarecari să fure, să nu le placă a lua ceva dintr-unele ca acestea şi din cele ce sunt în chilia ta".

18. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Spune-mi, Părinte, cum să mă mântuiesc?" Şi, dezbrăcând Bătrânul rasa, şi-a încins mijlocul şi şi-a ridicat mâinile sale şi a zis: "Aşa este dator monahul să fie, gol de materia lumii şi răstignit în lupte".

19. Zis-a un bătrân: "Iubeşte sărăcia foarte, şi nu vei avea materii în chilia ta; căci atunci când sufletul caută vreun lucru şi nu-1 găseşte, suspină şi se smereşte, şi atunci îl mângâie pe dânsul Dumnezeu şi-1 străpunge; iar sufletul, de va gusta din dulceaţa lui Dumnezeu, de aici, în scurt timp va urî până şi trupul său. Că, de nu va urî omul trupul său ca pe un vrăjmaş - socotindu-1 pe el potrivnic şi întru nimic făcându-i lui mângâiere, afară de cea de nevoie trebuinţă, nu se va putea izbăvi vreodată de cursa diavolului".


XVIII. A Sfântului Efrem

1. Monahul iubitor de avere este finic neroditor, iar cel neagonisitor, ca un finic tinzând degrab spre înălţime. Monahul iubitor de materie se aseamănă porumbelului care zboară şi e legat cu aţă de picioare, care, oriunde se va pune, se împleticeşte, iar cel fără de materii e ca un călător bine-rânduit.