I. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Domnul în Evanghelie zice: Umblaţi până când aveţi lumina (Ioan 12: 35). Iar prin Prorocul zice: La vreme bine-primită te-am auzit; şi în ziua mântuirii ţi-am ajutat ţie (Is. 49:8), pe care [zisă] tâlcuind-o Apostolul, zice: Iată acum vreme bine-primită, iată acum ziua mântuirii (II Cor. 6: 2). Iar Solomon zice: Orice poate mâna ta face, pe cât îţi este puterea, lucrează, pentru că în iad unde mergi tu, nici lucru, nici gând, nici ştiinţă, nici înţelepciune nu este (Eccl. 9:10).

2. Deci, luminat se arată din toate aceste mărturii că în ce fel iese fiecare de aici, în acelaşi fel stă şi înaintea Judecăţii.

3. Insă se cuvine a şti că de cele uşoare şi prea mici greşeli cei morţi se izbăvesc prin rugăciunile cele pentru dânşii ale celor vii, prin milostenii, prin aducerea sfintei jertfe, prin cele ce fac pentru dânşii cei ce sunt încă în viaţa aceasta, ajutorându-se şi aceştia din faptele bune ale acelora; pentru că numai atunci vor putea să se învrednicească dumnezeieştii iertări a greşelilor celor uşoare.

4. Petru: Mă rog a mă învăţa şi aceasta: pe cei odată aruncaţi în focul Gheenei se cade a-i socoti cum că ard de-a pururea?

5. Grigorie: Şi aceasta este foarte adevărată, şi îndoială întru dânsa nicidecum nu este: că, precum sfârşit al bucuriei celor buni nu este, tot aşa şi sfârşit al muncii celor răi nu va fi. Dar şi însuşi adevărul a zis: Merge-vor aceştia în munca cea veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25: 46).

6. Dacă ceea ce a făgăduit celor buni este adevărat, este limpede că şi ceea ce a îngrozit celor răi este nemincinos;. pentru că spre toţi deopotrivă stăruie cum că veşnice sunt. Iar de zice cineva că fireşte bun este Dumnezeu şi Iubitor de oameni, însă nu împlineşte şi ceea ce a îngrozit (celor răi), să cunoască că, deşi îl numeşte milostiv, mincinos îl propovăduieşte pe Dânsul, care lucru şi a ni-1 închipui este primejdios.

7. Petru: Voiesc să cunosc dacă este drept ca greşeala care se face în scurtă vreme şi are sfârşit, aici, să fie pedepsită acolo fără de sfârşit?

8. Grigorie: Socoteala ta ar fi fost dreaptă numai dacă Judecătorul nu ar fi cercat inimile oamenilor, ci numai faptele lor. Cu adevărat, nedrepţii pentru scurtă vreme păcătuiesc, căci păcatul lor încetează odată cu moartea. Dar, de ar fi fost cu putinţă să trăiască aşa fără de sfârşit, nu ar fi voit ca şi fără de sfârşit să păcătuiască? Dar, ca unii care nu s-au depărtat de păcat câtă vreme au trăit aici, prin aceasta îşi vădesc dorinţa de a vieţui totdeauna în păcate.

9. De aceea, marea dreptate a Judecătorului cere ca cei ce în viaţa aceasta de acum niciodată n-au contenit a păcătui, să fie trimişi în veşnicele munci.

10. Petru: Dar niciun drept nu se bucură de cruzime, iar pe robul ce greşeşte înaintea stăpânului celui drept, el îl pedepseşte, ca din răul nărav să se îndrepteze. Dar nedrepţii care sunt daţi focului Gheenei, dacă spre dreptate nu vin, pentru ce se mai ard de-a pururea?

11. Grigorie: Atotputernicul Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, nu se bucură de muncile păcătoşilor, dar, drept fiind, nu îngăduie în veac să se oprească răzbunarea cea asupra nedrepţilor; căci toţi nedrepţii care sunt daţi în veşnica muncă se pedepsesc pentru fărădelegea lor.

12. Iar această dreptate mai are o pricină: ca, arzându-se aceştia şi drepţii toţi întru Dumnezeu fiind, pe de-o parte să poată vedea întru eişi harul pe carele l-au luat de la El şi să se bucure în el, iar pe de alta, pentru acea muncă de care au scăpat, în care alţii s-au osândit, mai mult să se socotească pe eişi îndatoraţi dumnezeiescului har în veac.

13. Petru: Dar de ce mai sunt numiţi sfinţi, când ei nu se roagă pentru vrăjmaşii lor pe care îi văd atunci arzându-se?

14. Grigorie: Sfinţii, Petre, întru acea vreme se roagă pentru vrăjmaşii lor, întru care pot să întoarcă inima lor întru rodirea pocăinţei şi, prin pocăinţă, să se mântuiască. Că aceasta înseamnă a se ruga cineva pentru vrăjmaşi, care o zice Apostolul: Certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului şi să scape din cursa diavolului, prin care au fost vânaţi şi ţinuţi spre a face voia lui (II Tim. 2: 25, 26).

15. Iar dacă de aici înainte nicidecum nu-i pot întoarce pe dânşii către dreptate de la lucrurile fărădelegii lor, cum atunci se vor putea ruga pentru dânşii? Că a se ruga atunci pentru dânşii este asemenea cu a se ruga acum cineva pentru diavolul şi pentru robii săi cei osândiţi în veşnica muncă. Aşadar, pentru aceasta nu se roagă acum bărbaţii cei sfinţi pentru oamenii cei necredincioşi şi păgâni care au murit, pe care i-au cunoscut că sunt hotărâţi de aici muncii celei nesfârşite, ca nu cumva vrednicia rugăciunii cea dinaintea dreptului Judecător să ajungă de ocară.

16. Deci, dacă, încă vii fiind drepţii, nu împreună-pătimesc cu necredincioşii care au murit şi sunt osândiţi pentru păcatele lor - măcar că şi pe eişi se ştiu că săvârşesc oarecari fapte, pentru slăbiciunea trupului lor, pentru care sunt vrednici să se muncească în trupurile lor, cu atât mai vârtos nu le va fi milă de cei fărădelege, atunci când munca acelora o vor vedea venită spre împlinire, iar pe sineşi ieşiţi din toată patima şi stricăciunea şi cu totul lipiţi de Dreptate.

17. Pentru că, lipindu-se prin gânduri de voia Dreptului Judecător, nicidecum nu cutează a cerca ceva sau a se ruga pentru ceea ce nu se întocmeşte cu de-amănuntul cu sfatul Lui cel veşnic.

18. Petru: De acum nu mai pot răspunde ceva la o socoteală ca aceasta. Dar cer a mă înştiinţa cum de sufletul, fără de moarte fiind, în veşnicul foc se zice că moare?

19. Grigorie: Dat fiind că în două feluri se zice că este viaţa, după urmare şi moartea se înţelege în două feluri. Una este cea prin care trăim întru Dumnezeu, adică cu fericire, şi alta este aceasta întru care ne-am zidit şi neam făcut, adică cu în-fiintare. Deci sufletul este şi muritor şi nemuritor: muritor, când încetează sau pierde vieţuirea în fericire, iar nemuritor, când vieţuieşte duhovniceşte.

20. Iar această viaţă firească niciodinioară nu o poate pierde, nici dacă va fi osândit în veşnica moarte, căci este cea pentru care a fost făcut să trăiască. Căci, întru aceea fiind, nu pierde vieţuirea cea simplă, ci numai pe cea cu fericire, dintru care se dă a înţelege că pătimeşte moarte nemuritoare şi stingere [mistuire] nestinsă şi sfârşit fără sfârşit.


II. A Sfântului Diadoh

1. Ni se cade nouă, celor ce iubim pe Domnul, să ne rugăm ca în vremea ieşirii să ne aflăm afară de toată frica. Căci cei ce atunci se vor afla în frică nu vor putea trece slobozi peste boierii tartarului, pentru că au temerea sufletului împreună-lucrătoare cu răutatea lor.

2. Iar sufletul ce se veseleşte în dragostea lui Dumnezeu în ceasul despărţirii se poartă împreună cu îngerii păcii deasupra oştilor celor întunecate; căci s-a întraripat cu dragostea cea duhovnicească, ca unul ce fără de lipsire a împlinit Legea (Rom. 13:10), adică dragostea. Pentru aceea, şi cei ce cu o astfel de îndrăzneală ies din viată se vor răpi împreună cu toţi Sfinţii întru venirea Domnului.

3. Iar cei ce măcar numai puţin se vor teme în vremea morţii se vor lăsa întru mulţimea celorlalţi oameni, ca unii ce se află sub judecată, ca, lămurindu-se prin focul judecăţii (cf. şi I Cor. 3: 13), să dobândească moştenirile cele datorate lor, după faptele lor, de la Dumnezeul şi împăratul nostru Iisus Hristos.


III. A Sfântului Maxim

Tălcuirea Sfântului Maxim la graiul Sfântului Diadoh, care zice: "Căci vor trebui să fie cercaţi prin focul judecăţii", despre înţelesul căruia au întrebat unii.

1. Cei ce au agonisit dragoste desăvârşită şi şi-au înălţat prin fapte bune aripile sufletului se vor răpi în nori şi la Judecată nu vor veni, precum zice Apostolul.

2. Iar cei ce n-au agonisit cu totul desăvârşirea, ci au laolaltă păcate şi îndreptări, aceştia vor veni la divanul Judecăţii, iar acolo, prin cercarea faptelor bune şi a celor rele oarecum arzându-se, de se va îngreuia cumpăna faptelor bune (cf. I Cor. 3: 13), se vor izbăvi de munci.

Scoliile Părintelui: Atât Diadoh cât şi tâlcuirea Sfântului Maxim la acesta au în vedere aici judecata nedesăvârşită a sufletului, ce are loc îndată după moarte; iar judecata de obşte, ce va fi la a Doua Venire, îi are în vedere pe toţi oamenii, până la unul, din care drepţii vor moşteni împărăţia cerurilor, iar păcătoşii, munca veşnică (cf. Matei 25: 46).