I. Din viata Sfântului Petru al Alexandriei

1. Sfântul Petru a fost pârât la răucredinciosul împărat Diocleţian cum că depărtează pe mulţi de la închinarea la idoli şi că îi cheamă către creştinătate. Umplându-se tiranul de mânie, cinci bărbaţi prea buni împreună cu ostaşii cei de sub dânşii a trimis în Alexandria, poruncind să-1 ucidă pe dânsul. "Iar de s-ar ispiti cineva, zicea, din cei ce-şi zic creştini, să vă stea împotrivă, nicidecum zăbovind, pe aceia cu sabia să-i omorâţi".

2. Aşadar, după ce au sosit trimişii în Alexandria, au aflat pe Fericitul în biserică învăţând, căruia i-au vestit porunca împărătească. Iar el, pentru că nicidecum nu ştia a se prici sau a striga, cu osârdie urma celor ce-1 căutau. Iar după ce cei ai cetăţii au simţit ce se petrecuse, îndată cu toţii s-au pornit asupra lor.

3. Şi zarvă nu mică făcându-se, temându-se tribunii să nu se întâmple lor ceva rău, au băgat pe arhiereu într-o temniţă aproape de biserică. Iar cetatea toată înaintea temniţei era petrecând toată noaptea, ca cei ce cu mult dor se ţineau de învăţătorul, căci lipsa lui o socoteau întru nimic mai uşoară decât moartea.

4. Iar după ce iarăşi venind tribunii împreună cu ostaşii, aceştia din urmă se străduiau să scoată pe sfântul din temniţă, grăbindu-se să isprăvească cea poruncită lor. însă poporul i-a înconjurat din toate părţile, ca să nu mai poată scoate pe arhiereul din temniţă, punând înainte că gata sunt mai întâi să moară, decât să lase pe dascălul celor ce voiesc să-1 omoare.

5. Iar atunci, simţind atâta zarvă în jurul lor, s-au dus deşerţi. Insă mai apoi s-au sfătuit să afle cum le-ar fi fost lor cu putinţă să scoată pe Sfântul din temniţă; de au hotărât că trebuie să-1 ia cu sila, iar de ar voi cineva să le stea împotrivă, cu săbiile să-1 ucidă.

6. Iar Patriarhul, cunoscând sfatul tribunilor, s-a temut pentru norod, ca să nu se întâmple să piară vreunii pentru dânsul; de aceea, se sfătuieşte sfat voinicesc şi vrednic de sufletul lui cel mare, prin care sfat turma nevătămată s-ar păzi, iar el cu mucenicie să-şi dezlege viaţa.

7. A chemat îndată la sine pe un Bătrân din cei ce aşteptau lângă dânsul, prea-credincios fiind şi primenit de cucernicie, prin care a vestit tribunilor ca în noaptea ce va urma să vie într-ascuns dinspre partea de răsărit a temniţei şi să ia aminte: şi unde va lovi el cu toiagul dinăuntru, acolo, pe dinafară, în dreptul ciocănirii ei să spargă zidul, şi pe dânsul să-1 primească, şi, aşa, cea poruncită de la cel ce i-a trimis să o împlinească.

8. Iar ei, aceasta auzind-o şi cu bucurie primind cuvântul, se grăbeau a-1 împlini, şi singuri, fără de ostaşi, au luat cu ei pietrari şi au venit într-acea noapte la locul cu pricina.

9. A căror venire simtind-o fericitul dinlăuntrul temniţei, a mers acolo unde i se părea că poate ascunde cea lucrată de cei împreună legaţi, iar acolo a ciocănit în perete, după tocmeală, arătat făcând locul celor mai dinafară. Iar aceia de îndată s-au apucat a sparge în dreptul ciocăniturii şi, fără de nicio socoteală, au făcut o bortă.

10. Incă şi altă întâmplare a făcut nevăzută pe cea lucrată: că, de îndată ce aceia s-au atins de spargere, vânt silnic suflând, ploaie multă s-a pornit, dumnezeiasca Proniei iconomisind a birui scopul sfântului, că sunetul cel dintr-însele acoperea izbiturile fierului şi ale pietrelor celor sfărâmate şi auzurile [alexandrinilor] le astupau, încât nimeni dintre ei n-a prins de veste ce se făcea.

11. Deci aşa spărgându-se zidul, îndată şi dumnezeiescul Petru, celor ce voiau a-1 prinde, pe sine se dădu, urmând pe al său Dascăl, Care, în vremea Mântuitoarei Patimi, S-a dat pe Sine ucigaşilor de Dumnezeu, iar ucenicilor săi dându-le slobozenie, că zice: De mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă (Ioan 18: 8).

12. Iată cum şi-a pus acest bun păstor sufletul său pentru oi, că, prins fiind de cei rânduiţi a-1 omorî, la locul săvârşirii l-au dus şi acolo mucenicescul sfârşit l-a luat într-un chip ca acesta:

13. Intâi şi-a plecat genunchii şi şi-a întins mâinile şi, dulce căutând spre cer, a trimis mulţumită lui Dumnezeu. Apoi, aşa, cu semnul crucii pecetluindu-se pe sineşi peste tot şi zicând Amin, s-a dat pe sine slobozind jos omoforul cu care era învelit şi, astfel, dezgolind grumajii şi întinzând capul, a chemat pe gâde pentru a-i tăia capul.

14. Când au văzut soldaţii îndrăznirea lui în faţa morţii, s-au ruşinat de bunătatea bărbatului şi, de ca şi cum ar fi fost cu mâinile legate, se uitau unii la alţii, fiecare făcând semn aproapelui să lucreze tăierea.

15. Iar pentru că niciunul nu putea săvârşi cea poruncită, încercând să se abată spre altă treabă - că foarte uimiţi erau de bunătatea bărbatului, au meşteşugit oareşice într-acest fel: ca fiecare să pună câte cinci galbeni şi aceia să-i dea celui ce va lucra tăierea. Iar după ce unul care avea mai mulţi i-a împrumutat şi pe cei care nu aveau, un ostaş cu mai multă plecare spre aur, luând pe cei puşi jos, a tăiat acel mucenicesc şi dumnezeiesc cap.


II. Din viata Sfântului Avramie

1. Sfântul Avramie avea un frate după trup care murise, lăsând numai pe fiica sa, care nu avea mai mult de şapte ani. Iar pentru că între timp murise şi mama ei, rudeniile ei au luat-o şi au dus-o la unchiul cel după tată, la dumnezeiescul cu adevărat Avramie.

2. Pentru că era foarte tânără şi orfană, sfântul milui pe copilă, primind-o pe dânsa cu mâinile întinse. Şi i-a dat ei căscioara cea afară de chilie, şi era de acolo înainte uitându-se prin fereastră spre dânsa. O învăţa pe dânsa sfintele Scripturi, arătându-i calea mântuirii şi gătind-o către nevoinţele cele duhovniceşti.

3. Şi cu totul era ca un vultur, care-şi ţine puiul pe aripi şi împreună, pogorând-o şi ridicând-o, şi tăind văzduhul împreună cu dânsa. Aşa grijind el de dânsa, a învăţat-o pe dânsa a zbura către înălţimea faptei bune.

4. Iar ea, încă tânără foarte fiind, se dădea totuşi către nevoinţele faptelor bune, acestea arătându-se ca mai presus de putinţele unei vârste ca a ei. De acestea, se bucurau cele dinlăuntru şi inima lui Avramie, se bucurau încă şi toţi cei ce o vedeau, că, într-o vârstă ca aceasta, atâta voire avea către cele duhovniceşti.

5. Deci, întru acestea fiind ea, şi aşa minunată, şi întru al doisprezecelea an, iată, ajungând, un om, monah cu portul, iar cu socoteala stricător de suflet, obişnuia, după legea prieteniei, să vină pe la fericitul. Acela, însă, privea la dânsa cu ochi neastâmpăraţi, prin vorbă, nu ştiu cum, dragoste necuvioasă pricinuind întru ea.

6. Iar ea, silită fiind de acea dragoste curvească, a ieşit prin fereastră şi a păcătuit împreună cu spurcatul acela. însă îndată s-a rănit la suflet, foarte umilindu-se pentru ceea ce a cutezat.

7. Şi foarte cu jale pe sine se tânguia, strigând: "Vai mie, ticăloasa, vai mie, celei ce am făcut de ocară biserica lui Dumnezeu! Amar mie, ticăloasei, amar mie, celei mai ticăloase decât toate femeile, că de făgăduinţele cele către Dumnezeu m-am lepădat, care, toată vremea cea mai dinainte a nevoinţei, pe îndulcire prea scurtă o am dat!

8. Cu cel fel de ochi voi privi la cer, avându-i pe dânşii orbiţi cu neastâmpărate căutări? Şi ce fel de buze voi mişca spre rugăciune, după ce le-am spurcat pe dânsele cu neastâmpărate graiuri şi sărutări? Şi cu ce fel de îndrăzneală mă voi apropia la fereastră ca să vorbesc cu unchiul, eu, care am lepădat poruncile aceluia? O, spurcata, ticăloasa şi pângărită cu trupul şi sufletul!

9. Vai mie, ce să mă fac, încotro să mă duc? La ce mai trăiesc? O, de mi-ar fi venit moartea înainte de poftă! Căci aşa aş fi avut curăţia sufletului ca dar al morţii! Dar acum care izvoare de lacrimi vor putea să spele atâta tină?"

10. Acestea şi altele ca acestea amar jelindu-se, pentru nemăsurata ei jale, vicleanul a aflat pricină o a răpi pe dânsa, ca aşa să o arunce în deznădăjduire. Astfel, de a sa mântuire deznădăjduindu-se, a fugit în cetatea Aison, ce se afla cale de două zile din pustie. Acolo a poposit la o cârciumă, unde, portul lepădând, haină mirenească şi-a pus şi slujnică îndemânatică se dădu amarei dulceţi tot celui ce voia.

11. Deci aşa făcându-se aceea, sfântului, în căscioara cea mai dinlăuntru liniştindu-se, i s-a făcut un vis ca acesta: i se părea lui un balaur cu mărime prea mare şi urât uitându-se la el. Acesta începu a se târî din vizuina sa şi intră în chiliuţa lui, unde înghiţi un porumbel care sălăşluia acolo, după care iarăşi întru a sa vizuină a scăpătat.

12. Indată după ce Sfântul se deşteptă din vedenie, se mâhni şi se tulbură cu sufletul. Neputând tâlcui vedenia, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere lui lămurit cele ale ei.

13. în noaptea viitoare iarăşi a văzut pe balaurul acela ivindu-se de acolo de unde a scăpătat mai-nainte. Acela s-a târât către dânsul şi, capul la picioarele lui punându-1, îndată a crăpat. Iar porumbelul acela, pe care mai-nainte îl înghiţise, neîntinat peste tot şi curat, din mijlocul pântecelui a zburat.

14. Acestea văzând, socoti că vedenia semuieşte oareşicare alunecare a sufletului nepoatei sale. Cuprins îndată de tulburare şi de mâhnire, pe fereastră plecându-se, a zis: "Măria mea, Măria mea, ce-ţi este ţie fiică, ce ţi-a pricinuit atâta negrijire întru tine, încât, vreme de două zile, nici gura nu o ai mişcat spre laudă, nici de fereastră nu te-ai apropiat, ca învăţătură să fi cerut, care mai dulce decât mierea şi fagurul era gurii tale?"

15. Acestea către nepoata sa zicându-le şi nimic de la dânsa auzind - căci cum putea auzi, ca una ce se îndeletnicea prihănită la cârciumă? - cunoscu limpede de aici că vedenia pentru căderea ei a însemnat.

16. Şi, îndată la cele dinlăuntru prea durându-1 şi suspin ca un fum din văpaia cea dinlăuntru slobozind, se ruga lui Dumnezeu ca iarăşi să o deştepte pe dânsa şi întru sporirea cea mai dinainte să vie. Vreme de doi ani s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsa, pentru că îndoita vedenie a visului însemna vremea cea de doi ani

17. Iar la sfârşitul anului al doilea, s-a întors oarecine din prietenii sfântului pe care el îl trimisese spre căutarea nepoatei sale. Acela a vestit lămurit toate lui Avramie: unde petrece fata, la cine s-a dus şi care-i era vieţuirea. Şi îndată, deloc acela zăbovind, de departe luându-şi ziua bună şi blândeţelor, şi pustniciei, şi liniştii, şi portului călugăresc, şi celorlalte datorii, pomi să slobozească de la diavolul sufletul muncit de acesta.

18. Şi, îmbrăcându-se cu podoabă ostăşească, şi punând în sân un galben (că atâta se întâmpla să aibă), a năimit un cal, pe care încălecând degrab, apucă pe calea ce duce către cârciumă. Se grăbi spre acela precum Avraam cel de demult, care, asupra celor cinci împăraţi ostăşindu-se, pe nepotul său, Lot, din robie l-a mântuit (cf. Fac. 14: 8-16).

19. Ajungând el la cârciumă, a aşteptat câtăva vreme într-însa, însă nicidecum nu putea să vadă pe nepoată-sa (căci atâta se păzea aceea de ochii cei curaţi, pre cât alerga către cei întinaţi şi neastâmpăraţi). Pentru aceasta, a izvodit un lucru care şi numai singur poate pune de faţă râvna lui cea multă, cum adică, pentru a mântui sufletul aceleia, de nimic, nicidecum, nu s-a depărtat.

20. Se prefăcu, iată, în chip de îndrăgitor şi cu forma, şi cu chipul - cel ce puţin de nu s-a atins de materia îngerilor, dragoste trupească făţărnicindu-se că îndrăgeşte. Şi, apropiindu-se de crâşmar, a zis încetişor: "Se află la tine o fată, cu frumuseţea luminat strălucind, ce, înaintea crâşmei stând, primeşte a curvi cu cei ce voiesc, deci pe aceasta şi eu dorind-o, am venit".

21. Crâşmarul se uită la cărunteţele lui Avramie, scârbă îl cuprinse în suflet şi multa lui neastâmpărare şi înverşunare o osândea, că, iată, nici la atâta bătrâneţe şi cărunteţe nu suferea a se înfrâna. însă ca să nu se păgubească de câştigurile de pe urma fetei, se prefăcea a-1 zădărî şi spre mai multă poftă a-1 aprinde pe sfântul, şi frumuseţea ei prea mult o lăuda.

22. Iar el, galbenul cel din sân scoţându-1, l-a dat crâşmarului, căruia îi şi porunci să pună cină şi pe fată la cină să o scoată. Acela, după ce găti cină scumpă, a scos pe fată, care hrănită bine se afla şi moale, pe care, văzând-o Avramie aşa curveşte gătită, în mijlocul inimii s-a rănit, în tăcere chinuindu-se să-şi oprească lacrimile, ca nu cumva să se trădeze şi pe fată să o pună pe fugă.

23. Cu toate acestea, nu putea să oprească curgerea lacrimilor, biruindu-se de pătimirea sufletului său. Drept aceea, lacrimi fără de picare vărsa, întorcând faţa într-altă parte, şi lacrimile de pe obraz le ştergea. Iar ca să alunge tot prepusul, pentru aceasta cuvinte curveşti îi aducea, îi făcea cu ochiul, şi dulce râdea, şi altele ca acestea făcea, câte pot a învăpăia dragostea.

24. Iar aceea aducea înapoi sărutare lui Avramie. însă mireasma ce ieşea din curatele şi pustniceştile mădulare, câte puţintel simţind-o ea şi de vieţuirea cea mai dinainte aducându-şi aminte - de bunătatea curăţiei şi din ce fel de bunătăţi a căzut, nenorocita, lăcrima foarte fierbinte, suspina şi zicea: "Vai mie, ticăloasei, vai mie, ceea ce sunt înfăşurată cu funia atâtor păcate! Amar mie, ce voi face acum? De-ar putea şi pământul să mă înghită acum!"

25. Către acestea temându-se Sfântul Avramie, ca nu adică vădit să se facă, apoi fugară să se facă nepoata sa de acea multă căinţă (vrând, pentru aceasta, a ridica de la ea tot prepusul), în chip de ibovnic mai obraznic s-a prefăcut, şi zicea: "Lasă acum, opreşte această posomorâre şi lacrimile, că nu la aceasta ne-am adunat astăzi, să se pomenească cele lucrate mai-nainte".

26. Şi apoi, către cârciumar întorcându-se, a zis: "Prietene, mai dă-ne ceva băutură ca să ne veselim/că de departe, precum vezi, am venit pentru dânsa".

27. Deci petrecere scumpă săvârşindu-se, acela ce în cincizeci de ani întregi nici fată de femeie n-a suferit a vedea, nici de pâine vreodată, nici apă sau cele de nevoie nu a mâncat până la saţiu, acum din vin şi din carne s-a împărtăşit şi împreună cu femeie curvă a mâncat.

28. Pentru acest pogorământ a avut ca învăţător pe Fericitul Pavel, care, deşi odinioară a primit a se curaţi şi părul a şi-1 rade (Fapte 21: 17-26), care a îngăduit ca Timotei să se taie împrejur (Fapte 16: 3), nu a urmat Iudaismul cu totul, ci a uneltit acestea pentru ca pe sufletele cele necredincioase să le adune la cinstirea de Dumnezeu. Către acesta, dar, privind el, s-a făcut următor al râvnei şi milostivirii aceluia pentru alţii.

29. Deci aşa mâncând ei împreună, luându-se de mână unul cu altul, au intrat în odaia cea mai dinlăuntru, întru care era un pat bine-aştemut. Pe acesta şezând Avramie, i-a zis lui fata: "Dă-mi să-ţi dezleg încălţămintele". Iar el a poruncit ca mai întâi să se încuie uşa cu zăvoare.

30. După ce încuie uşa vârtos, îmbrăţişa dulce pe sfântul. Atunci, fiindcă a văzut-o pe dânsa prinsă fără scăpare, acoperământul cel de ibovnic lepădându-1, a descoperit pe Avramie cel adevărat. Apoi, după ce a ridicat podoaba de pe capul nepoatei, suspină cu greu şi-i zise cu jale:

31. "Mărie, nu ştii cine sunt eu? Au nu cunoşti pe rudenia ta? Oare ce ţi s-a întâmplat ţie, sufletul meu? Cine te-a tras pe tine către pierzare? Unde este acum schima cea îngerească a fecioriei? Unde este viaţa crucii? Unde sunt lacrimile umilinţei? Cum de la atâta înălţime a faptei bune în prăpastia cea prea adâncă a înşelăciunii te-ai pogorât?

32. Pentru ce nu mi-ai spus mie războiul vrăjmaşului? Pentru ce cumplita acea cădere deloc şi îndată nu o ai vestit? Că, negreşit, eu şi cu prietenul meu Efrem, cu lacrimi şi cu rugăciuni, ţi-am fi solit ţie mântuire la Dumnezeu.

33. Pentru ce te-ai îndepărtat atâta de noi? De ce te-ai robit atâta cu deznădăjduirea - care este undiţă de nescăpat a vicleanului, încât nici nu te-ai mai cruţat pe sineşi şi neruşinarea celor prea de ruşine ai cutezat? Trebuinţă este, dar, a te deştepta mai vârtos şi multă căinţă pentru cele cutezate a arăta.

34. Au nu ştii milostivirea lui Dumnezeu cea către noi şi cum este mai griji tor decât tatăl nostru, aşa vrând a ne aduna pe noi? Şi cum mai vârtos nebăgat în seamă fiind, de multe ori ne adună precum cloşca, puii săi, sub aripi (cf. Luca 13: 34)?

35. Pentru acestea, dar, apucă, rogute, calea ce duce către cele mai dinainte. Aşa, dă-mi mie puţin a răsufla, milostiveşte-te de tristeţea şi durerile sufletului meu. întoarcete la calea virtuţilor şi nu trimite bătrâneţile mele în iad cu scârbă".

36. Acestea către nepoata sa zicând Avramie, i se părea că grăieşte mai degrabă unui surd. Măriei însă, jos plecându-şi capul, de multă ruşine, glasul nu i se mai auzea. Stătea uitându-se în pământ şi multe feţe schimba, pentru tulburarea din suflet.

37. Acela însă, încercând să o îmbuneze, i-a zis: "Pentru ce nu răspunzi nimic, o, fiică? Nu ştii că pentru tine am făcut atâta cale? Nu ştii că pentru a ta mântuire m-am făţărnicit prin toate acestea - podoaba ostăşească, îndrăgirea, mâncarea de carne? Eu, despre care ştii că, afară de chilie şi de linişte, n-am ştiut nimic!

38. Nu este ceva din greşelile oamenilor pentru care se cade a deznădăjdui, nu este vreo rană nevindecată a sufletului care nu se tămăduieşte arzându-se cu focul pocăinţei. Asupra mea, fărădelegea ta, fiică! Eu voi da pentru tine seamă lui Hristos, numai vino cu mine şi să ne întoarcem iarăşi la locuinţa pustiului".

39. Către acestea foarte zdrobinduse la suflet fata, a căzut şi ea, precum curva, la picioarele învăţătorului său amar jeluindu-se (cf. Luca 7: 37-50) şi cu râuri de lacrimi pe dânsele udându-le.

40. Deci aşa aflându-se ei, el porunci nepoatei sale a-i urma către munte, iar ea, întrebând despre haine şi aur, şi de aşternuturile de mătase, că nu ştia ce să le facă, căci scumpe erau şi multe, dumnezeiescul Avramie i-a poruncit să lase toate acestea, după stăpâneasca poruncă, şi Lui singur să-I urmeze, şi către acea bogăţie adevărată a vieţii celei viitoare să se silească.

41. Deci, luând-o pe dânsa, au ieşit pe ascuns din casa de oaspeţi. Şi, suind-o pe dânsa pe cal, el mergea pe jos, înainte trăgând cu mâna sa calul.

42. Iar sosind în munte, au schimbat rânduială chiliilor: el a luat-o pe cea mai dinafară, iar nepoatei i-a dat-o pe cea mai dinlăuntru, întru care s-a şi încuiat pe sine, şi totdeauna era acolo, cu posturi şi cu rugăciuni şi cu lacrimi, ştergând întinările păcatului sufletului.

43. Pe care acum le avea neîncetat înaintea ochilor, căci, ca una care abia se deşteptase din patimile trupului, de-a pururi îşi întorcea jos sufletul şi foarte amar rănea conştiinţa, măcar că de multe ori îi arăta Dumnezeu că i s-au iertat păcatele. Pentru aceasta, cu darurile facerii de minuni împodobind-o, de care mult se bucura cu inima Avramie şi lui Dumnezeu dădea mulţumire.

44. Deci acela întru adânci bătrâneţi ajungând şi-a sfârşit viaţa şi către corturile cele cereşti s-a mutat. Iar la al cincilea an după săvârşirea aceluia, s-a săvârşit şi nepoata sa, care şi moartă acum zăcând, oarecare har dulce înflorea în faţă şi o rază de acolo lucea, semn adevărat al strălucirii sufletului.


III. Din viata Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu

1. Marele Ioan, după pogorârea de la Patmos, a ajuns la oarecare cetate din cele de aproape, întru care, nu puţin mângâind pe fraţi cu învăţătura şi dragostea sa, a aflat acolo un tânăr, la mărime, măsuratec, iar la faţă, chipeş. Cu lucrarea cea văzătoare a Duhului semuind blagorodia sufletului lui şi slobozenia de obiceiul cel rău, a împărtăşit tânărului din blagoslovenia sa, îndemnându-1 către fapta bună.

2. Iar pentru că urma să plece mai departe în călătorie, ca şi în alte părţi să vestească mântuitoarea propovăduire, ca pe un amanet a dat pe tânăr episcopului cetăţii, înaintea lui Hristos şi al Bisericii, ca martori, mult poruncindu-i lui pentru învăţătura şi îndreptarea aceluia.

3. Iar el l-a primit cu osârdie, făgăduind că se va griji de dânsul. Ioan plecă apoi spre Efes. Iar episcopul, luând acasă pe tânăr, îl hrăni, îl învăţă, îi purtă de grijă, iar în cele din urmă îl boteză. Iar după ce a pus pe dânsul temeinica pecete a Domnului, l-a mai slăbit din păzirea cu care-1 înconjurase.

4. Iar el, după ce, iată, mai-nainte de vreme a luat slobozenie, s-a întovărăşit cu nişte tineri de vârsta lui, la pornire neînfrânaţi şi nepedepsiţi, şi l-au tras către răutate, ispitindu-1 la început cu ospeţe şi mese îndestulate. Şi ce putea să urmeze de aici? Că foarte păgubitoare este calea răutăţii, ca una care neîncetat pogoară, iar cel ce odată apucă pe dânsa, foarte cu lesnire, din netezirea pe care călca mai-nainte, îndată se pogoară în fund.

5. Ducându-se aceia într-o noapte la o tâlhărie, l-au luat cu ei şi pe tânăr. Iar el, ca unul ce fusese aprins de dorul tâlhăriei şi cu nădejdea banilor pornirea ascuţindu-şi-o, de acum nimic nu mai gândea la mărimea vârstei şi la blagocestiva chemare, ba şi ceată de tâlhari a reuşit să adune lângă sine, făcânduse cu adevărat vătaful acelora.

6. După toate acestea, Marele Ioan, după ce, celelalte ale Bisericii pentru care venise, precum era cu cuviinţă le aşezase, a venit iarăşi la cetate, unde de îndată a chemat pe episcopul şi i-a zis: "Haide de îmi dă amanetul, pe care eu şi Hristos înaintea Bisericii ţi l-am încredinţat, care este şi martoră pentru aceasta".

7. Iar el, socotind că banii sunt ceea ce cere, de multă mirare fiind cuprins - cum adică i se cerea să dea ceea ce nu a luat, de care bani nu-şi amintea să-i fi primit, însă nici a nu crede pe Ioan nu putea.

8. Dar, după ce Ioan i-a zis de tânărul cel încredinţat, de sufletul pe care-1 lăsase în mâinile lui, episcopul a oftat adânc cu duhul şi, jalnic lăcrimând, a zis: "Acela a murit". "Unde a murit? în ce fel? A murit ca un credincios, dând sufletul său lui Dumnezeu?" La acestea întrebări, episcopul răspunse îndurerat: "A ales mai degrabă să tâlhărească, schimbând Biserica cu muntele. A iubit mai mult petrecerea cea cu tâlharii, decât sârguinţa şi grija noastră cea pentru dânsul. Aceasta este moartea de care grăiesc".

9. Iar pe el foarte durându-1 de aceasta, a tăcut câteva clipe, după care a zis: "Cu adevărat, bun paznic al sufletului am lăsat în urma mea. Aduceţi dar un cal, iar cineva care cunoaşte drumul să mă povăţuiască". Şi, îndată încălecând, apucă hăţurile şi îndemnă calul să alerge cât putea de iute, părându-i-se că iuţimea calului era neîndestulătoare faţă de sârguinţa sa ce o avea pentru aflarea ascunzătorii tâlharilor.

10. Odată ajuns în munte, n-a vrut nici să se ferească, nici să fugă de răutatea tâlharilor. Drept care n-a trecut mult şi l-au prins. Iar el a zis: "Spre aceasta am venit. La vătaful vostru duceti-mă". Iar acela, fiindcă l-a cunoscut pe dânsul că este Ioan, a fugit ruşinându-se. Dar marele Ioan, uitându-şi bătrâneţile şi treapta, îl goni pe acela spre a-1 prinde.

11. Ajungându-1 din urmă, strigă cu glas tare şi îndurerat zicând: "De ce fugi, fiule, de mine, de părintele tău? Fie-ţi milă bătrâneţile mele, miluieşte şi floarea vârstei tale, căci nădejde de viaţă încă ţi-a rămas. Eu pentru tine voi da seamă. Stai pe loc, fiule. Hristos m-a trimis la tine!"

12. Acestea auzindu-le tâlharul, întâi adică a stătut jos la pământ, întins uitându-se, de ruşine nici capul nu-1 putea ridica. Apoi a aruncat armele la pământ şi jalnic şi dureros se tânguia. Şi, apropiindu-se, a îmbrăţişat pe bătrânul zicând: "De care suspinuri şi gemete, de care mângâieri şi lacrimi nu sunt vrednic?"

13. Iar Ioan, ca un Părinte iubitor de fii şi prea milostiv, a chezăşuit pe tânăr de iertare şi aşa, de-a dreapta luându-1, l-a sărutat şi a întors pe tânăr la Biserică.

14. Apoi, îndestulate rugăciuni făcând şi întru îndelungată postire petrecând, şi pe sufletul tânărului cu fel de fel de sfătuiri ca şi cu nişte doftorii muindu-1, nu s-a depărtat de cetate până ce nu i-a dăruit sănătatea lui cea dintâi [duhovnicească]. De aici, mare pildă spre pocăinţă a lăsat în viaţă, dar şi pomenirea iubirii sale de oameni şi a împreună- pătimirii.


IV. A Sfântului Efrem

1. Cei ce lucrează la meşteşugul arămii [fierarul] nu se leapădă de praf şi de cenuşă, nici de bocăniturile ciocanului şi de osteneală, nici de pârjolirea focului, ci, apucându-se de bulgărele de aramă sau de fier, cu sârguinţa şi răbdare scot vase de bună treabă.

2. Deci aşa şi noi, să nu slăbim învăţând pe cei de sub, sfătuindu-i, mângâindu-i, certându-i, mustrându-i şi toată sârguinţa şi grija arătând, şi aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să putem scoate dintr-un vas de necinste unul vrednic de cinste, ca să ne învrednicim slavei celei mai presus de fire.

3. Pe care o a făgăduit Dumnezeu celor ce aşa se nevoiesc, zicând: De vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura Mea vei fi (Ier. 15: 19), şi într-alt loc zice: Fericit cel ce are sămânţă în Sion, şi casă în Ierusalim (Is. 31: 9).

4. Şi cunoscut să vă fie vouă şi aceasta: că oricare dintre voi nu s-a supus (vreodată) unuia mai mare, precum se cuvine, se cade să sufere neputinţa începătorului, ca prin această osteneală să împlinească ostenelile vremii celei trecute.

5. Zice şi Apostolul: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi, şi nu nouă înşine să plăcem, ci aproapelui, la ce este bine, spre zidire (Rom. 15:1-2).


V. Din Pateric

1. Era un stareţ având ucenic, şi era luptat fratele spre curvie, iar bătrânul îl mângâia pe dânsul zicând: "Fii cu răbdare, fiule, căci al vrăjmaşului este războiul, şi va trece". Iar el a zis: "Nu mai pot răbda, Avva, dacă nu voi face lucrul".

2. Deci, după ce l-a văzut stareţul neînduplecându-se, s-a prefăcut şi el a fi luptat asemenea şi a zis ucenicului: "Şi eu sunt luptat, fiule, să mergem dar împreună să facem treaba şi vom veni iar la chilia noastră". Şi avea bătrânul un galben şi l-a luat cu sine.

3. Deci, după ce s-au dus la loc, a zis stareţul ucenicului său: "Aşteaptă-mă afară şi lasă întâi să intru eu, apoi vei intra tu". Şi, intrând stareţul, a dat galbenul curvei şi o a rugat zicând: "Să nu spurci pe fratele acesta". Iar ea a dat făgăduinţă stareţului să nu-1 spurce pe dânsul. Deci a ieşit stareţul şi a zis fratelui să intre.

4. Şi, intrând, i-a zis lui curva: "Aşteaptă, frate, că, deşi păcătoasă sunt, lege avem şi trebuie întâi pe dânsa a o face noi". Şi i-a poruncit să stea de o parte şi să facă metanii împreună cu dânsa, până la cincizeci.

5. Deci, cum făceau ei metaniile fiecare despărţiţi, după ce au făcut treizeci, s-a umilit fratele şi a zis întru sineşi: "Cum mă rog eu lui Dumnezeu aşteptând o urâciune ca aceasta?" Şi îndată a ieşit fără a se spurca.

6. Şi, văzând Dumnezeu osteneala bătrânului, a ridicat războiul de la fratele şi s-a întors în chilie slăvind pe Dumnezeu.

7. Zis-a un bătrân: "Părinţii noştri aveau obicei a merge în chiliile fraţilor celor de curând răsădiţi, a celor ce voiau deosebi a se nevoi, şi a-i cerceta pe dânşii, ca nu cumva cineva dintr-înşii, bântuindu-se de la draci, să s.e fi vătămat cu gândul.

8. Şi, dacă odată se afla cineva vătămat, îl aduceau la biserică şi se punea spălătoare şi se făcea rugăciune pentru cel ce pătimea, şi se spălau fraţii toţi, şi apoi turnau pe dânsul din apă, şi îndată se curăţea".

9. Povestit-a Avva Mios despre un bătrân mare ce era în Schit, care fusese rob, şi era foarte cu dreaptă socoteală, şi mergea în fiecare an în Alexandria, ducând plată stăpânilor lui [pentru slobozirea lui], şi ei îl întâmpinau pe dânsul cu bucurie şi i se închinau. Iar bătrânul punea apă în spălătoare şi aducea ca să spele pe stăpânii lui.

10. Iar ei ziceau către dânsul: "Nu, părinte, nu ne îngreuia pe noi [cu conştiinţa]". Iar el le răspundea lor: "Mărturisesc că rob al vostru sunt şi mulţumesc că m-ati lăsat slobod a sluji lui Dumnezeu, dar şi eu voi spăla pe voi; primiţi, dar, birul acesta". Iar ei răspundeau împotrivă, neprimind.

11. Iar bătrânul îi încredinţa pe dânşii zicând: "De nu veţi primi, aici voi şedea şi voi sluji vouă". Şi, temându-se de dânsul, îl lăsau pe el să facă ce voia, şi-1 petreceau pe el când se ducea cu multă cinste, şi cu multe din cele de trebuinţă, ca să dea pentru dânşii de pomană. Şi pentru aceasta s-a făcut vestit ca drept-socotitor şi drăgăstos.


VI. A Sfântului Efrem

Nu puţină pagubă îşi pricinuieşte luişi păstorul dormind afară de staulul oilor, că bucurie lupilor este somnul.