I. Din viata Sfântului Pahomie

1. Deoarece mulţi erau cei ce veneau la Sfântul Pahomie ca să se păstorească de dânsul, înmultindu-se fraţii întru mulţime multă, a rânduit pe unii dintr-înşii ca să ajute lui la ocrotirea fraţilor celor ce se adunau. Dar şi însuşi Părintele Pahomie, întru toate fiind povăţuit de la har, dădea fiecăruia felurite chipuri de vieţuire şi canoane.

2. Astfel, unora le-a rânduit să-şi câştige cele de trebuinţă din lucrarea mâinilor, în vreme ce pe alţii i-a rânduit la slujirea frăţimii. Pe iconom l-a pus spre a sluji trebuinţelor trupeşti a frăţimii şi a străinilor. Apoi a pus un al doilea, după el, spre a se griji de ceilalţi fraţi.

3. Tuturor acestora, Sfântul le-a poruncit a fi gata spre toată ascultarea. Şi le poruncea ca întru nimic a avea voia inimii lor, ca aşa să aducă roadă mai vârtos lui Dumnezeu, şi nu loruşi.

4. Iar îndeletnicindu-se el de multe ori cu altceva sau dus fiind undeva, cel de-al doilea după dânsul era către toată povăţuirea mănăstirii, afară de toată înalta-cugetare şi fala, întru multă smerită cugetare pe toate făcându-le şi rânduindu-le spre zidirea şi folosul fraţilor, până când Părintele se întorcea la dânşii.


II. Din viata Sfântului Efrem

1. Sfântului Efrem, foarte cu îndestulare i s-a dat de la Dumnezeu darul învăţăturii, care şi cu multă grijă de-a pururea se sârguia a-1 spori, lucrându-1 în sufletele ucenicilor.

2. Şi aceasta însuşi el o însemnează zicând: "Pe când eram copil, şi mă apropiam de cele ale voinicelului, am avut un vis. Am văzut o viţă încărcată cu mulţi struguri ieşind din limba mea şi la multă înălţime ridicându-se, acoperind faţa a tot pământul şi toată pasărea odihnindu-se pe dânsa, împrejur zburând şi struguri mâncând. Pe cât de multe păsări găzduia această viţă şi pe cât de mult mâncau aceste păsări din ea, pe atât de mult se îmbelşuga rodul ei, umplându-se neîncetat de struguri.

3. Şi aceasta însuşi pentru sine o zicea. însă, pe acest vis al lui Efrem, şi alţii dintre cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea o mărturisesc.

4. Că spun că au văzut odată mulţime de îngeri de sus pogorându-se şi o carte înlăuntru şi dinafară scrisă în mâini având ei. Şi făceau cercare între sineşi, pentru acea vedere ce se arătase, cine, din cei blagocestivi şi înţelepţi, ar fi putut lua cartea. Şi unii dintr-înşii, pe acesta, iar alţii, pe acela, şi alţii, pe altul, îl puneau înainte, câţi adică viaţă cucernică şi curată săvârşind erau. Iar la urmă, pentru Efrem învoindu-se toată sfânta mulţime, încredinţează lui cartea.

5. Deşteptându-se cel ce a văzut vedenia, ajunge înfricoşat la biserică. Aflând întru dânsa pe Efrem, cu învăţături prea bune şi decât însăşi mierea mai dulci, pe cei ce erau de faţă ospătându-i, cu aceasta putu să potrivească şi acel vis.

6. De aici, Sfântul, după vrednicie, mulţumi lui Dumnezeu. Iar de atunci multe au fost lui Efrem curgerile cuvântului de prisosit, căci atâta necurmare a izvodirilor îl puhoiau pe el, încât limba nu putea din destul a sluji grăbniciei noimelor; şi atâta de prea cu lesnire şi în scurtă vreme pe noima cea gândită o vestea, încât unii nu aveau vreme din destul să se apuce de hotarul grăbniciei cuvintelor şi de noimele lor.

7. Şi însuşi simţea în hotarele sufletului său atâta şuvoi al darurilor harului, încât se zicea de cei ce-1 cunoşteau că a zis odată către Dumnezeu: "Slăbeşte, o, Stăpâne, valurile darului Tău!" Că, sub limbă adâncul dăscăliei noian făcându-se, a-1 opri nu-1 lăsa pe el de aici, fiindcă organele grăirii nu biruiau a sluji şuvoiul acesta. însă, pe cuvinte, nimic altceva nu le putea tăia, fără numai singură rugăciunea, iar pe aceasta, lacrimile.

8. Iar de iubirea de oameni şi de hrănirea săracilor şi de jalea către cei în necaz atâta grijă îi era lui şi atâta se ţinea de folosirea acelora, încât, deşi de la sineşi nu avea ce să dea - că de unde, că şi el era lipsit de cele de nevoie -, aceea numai pe care o avea, pe aceasta către a lor mântuire o folosea: cu înţelepciunea limbii, adică, şi cu priceperea multora dintre bogaţi - şi mâna, şi inima, şi vistieriile deschizându-le -, cu îndestulare printr-înşii dădea celor ce aveau trebuinţă.

9. Şi nu numai cuvântul bărbatului cel de acest fel era care înmuia sufletele şi le trăgea pornindu-se spre milă, ci, de multe ori, şi de însăşi vederea şi blândeţile bărbatului şi măsurarea [modestia] lui. încă şi însăşi aceea, adică a privi la sufletele altora, destul era spre a deştepta umilinţa acelora.

10. Şi atât de bine se înrădăcinaseră în sufletul aceluia virtuţile şi atât de multă roadă aduceau, încât nu fără cuviinţă ar fi fost să-1 fi numit cineva pe dânsul izvor ce curge cu multe feluri de ape [tămăduitoare], păşune cu flori felurit colorate, împodobită şi cu trandafiri, şi un alt cer pe pământ cu mulţimea stelelor de pretutindeni înfrumuseţat.

11. Iar de voieşti, încă şi rai l-am putea numi, cu sufletul înflorit în Eden, ce niciodată nu se veştejeşte, totdeauna înverzit şi împodobit cu saduri roditoare şi nestricate, de şarpele cel viclean, pizmătăreţ şi bântuitor al mântuirii noastre, cu totul neatins şi necălcat.


III. Din Pateric

1. Un bătrân era în Schit ostenindu-se întru cea trupească faptă bună, dar nu prea iscusit întru gânduri. Deci s-a dus la Avva Ioan şi l-a întrebat pe dânsul despre uitare şi, auzind de la dânsul cuvânt, s-a întors în chilia sa, însă, până a venit, a uitat cuvântul pe care i l-a zis Avva Ioan.

2. Şi iarăşi s-a dus şi l-a întrebat pe dânsul. Şi, auzind cuvântul, s-a întors. Şi, cum a sosit la chilie, iarăşi a uitat, şi, iarăşi întorcându-se înapoi, a întrebat, şi, venind la chilie, a uitat, şi aceasta de multe ori s-a făcut, şi aşa bătrânul era stăpânit de uitare.

3. Iar după acestea, întâmpinânduse el cu Avva Ioan, a zis: "Ştii, Avva, că iarăşi am uitat ceea ce mi-ai zis? Dar, ca să nu te mai supăr, n-am mai venit".

4. Şi i-a zis lui bătrânul: "Du-te de aprinde lumânare". Şi a aprins, şi i-a zis lui iarăşi: "Adu alte lumânări şi aprinde de la dânsa", şi a făcut aşa. Şi i-a zis lui Avva Ioan: "Nu cumva s-a vătămat şi lumânarea? Căci ai aprins dintr-însa şi pe celelalte lumânări. Răspuns-a acela: "Nu".

5. Şi i-a zis bătrânul: "Tot aşa nici Ioan: de ar veni tot Schitul la mine, nu mă va împiedica de la harul lui Hristos. Deci, cât [de câte ori] voieşti, vino, de nimic îndoindu-te.

6. Şi aşa, prin răbdarea amândurora, a ridicat Dumnezeu uitarea de la bătrânul. Şi aceasta era lucrarea Schitenilor: a da osârdie celor luptaţi şi care se silesc pe sineşi spre a se dobândi unii pe alţii în lucrul cel bun.


IV. A Sfântului Efrem

1. Nu pofti a stăpâni, suflete, de nu întâi te vei fi suit la măsurile nepătimirii, căci altminteri te vei vătăma şi pe sineşi, şi pe cei următori ţie. Iar dacă, fără de voie, de la Dumnezeu la aceasta eşti pus, poartă grijă ca nu cumva să faci voile tale, ci ale celui ce ţi-a încredinţat ţie purtarea de grijă a oilor celor cuvântătoare. Că mare primejdie are dacă cu nebăgare de seamă şi cu lenevire se grijeşte de cei supuşi.

2. Că trebuie egumenul foarte iscusit a fi, şi veghetor la mântuirea celor de sub dânsul, şi a pricepe şi a cunoaşte a fiecăruia — şi aşezarea, şi mişcarea, şi împodobirea, şi pe lucrul cel necuviincios a-1 mustra şi a-1 aduce de mână către cele mai bune. Şi, îndeobşte, toate cele ce se întind către mântuire a sfătui pe fraţi, până la cele prea mici.

3. Şi trândavilor să le mărturisească muncile cele îngrozitoare, ca din cea împotrivă să oprească pricina şi aşa, văzând lupii sârguinţa păstorului, să fugă departe de turma oilor celor cuvântătoare.

4. Căci, cu adevărat, nimic nu suie aşa de mult către mântuire pe suflet şi mai voinic către osteneală îl face, decât a afla dascăl cu lucrul şi cu cuvântul, fapta bună arătând şi propovăduind, după Cel ce zice: Ce la Mine veţi vedea, asemenea să faceţi. (Jud. 7:17).


V. A lui Avva Isaia

1. Zicea Avva Isaia celor ce erau cu dânsul: "Vedeţi, fraţilor, să nu vă leneviţi a păzi poruncile mele, de vreme ce, altminteri - iertaţi-mă pentru cele ce zic -, nu vă voi lăsa pe voi a fi împreună cu mine.

2. Iar de veţi păzi şi întru ascuns, şi întru arătare, eu voi da socoteală lui Dumnezeu pentru voi. Iar de nu le veţi păzi, de la voi va cere seamă pentru lenevire, iar de la mine, pentru zăbavă.

3. Iar cine va păzi poruncile mele - şi întru ascuns, şi întru arătare, şi Stăpânul Dumnezeu va păzi pe dânsul de tot răul, şi-1 va acoperi de toată ispita ce vine sau întru ascuns, sau întru arătare".

4. Acelaşi a zis: "De vor locui cu tine fraţi, poartă grijă de dânşii întru asprime, ca aşa să poată plini cele poruncite, ştiind că seamă vei să dai lui Dumnezeu pentru dânşii".


VI. A lui Avva Marcu

1. Cel ce grăieşte [învaţă] drept este dator şi el ca de la Dumnezeu să ia graiurile şi le plinească cu el, căci adevărul nu al celui ce grăieşte este, ci al lui Dumnezeu, Care lucrează prin cuvintele celui ce grăieşte.

2. Luând numire a porunci fraţilor, să păzeşti rânduială ta şi să nu treci sub tăcere cele cuviincioase, ca un hatâr pentru cei ce grăiesc împotrivă.

3. Că, întru cele ce te vor asculta, plată vei avea pentru fapta bună a acelora, iar întru cele ce nu te vor asculta, nu te tulbura, nici nu slăbi, ci iartă-le lor toate, şi vei lua pe cele deopotrivă de la Cel ce a zis: Lăsaţi şi vi se va lăsa vouă. Şi, de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Matei 6:14-15).