I. Din viata Sfântului Efrem

1. Sfântul Efrem, iată, vrând a se muta de aici, unele ca acestea cu stăruinţă a rânduit:

2. "Cântări să nu-i cântaţi lui Efrem; nu mă îmbrăcaţi cu haine de mult preţ, nu faceţi mormânt osebit trupului meu, că tocmeală am cu Dumnezeu să mă sălăşluiască pe mine cu străinii, că străin sunt eu şi nemernic pe pământ, precum toţi părinţii mei. Iar dacă cineva, adăuga, iubitor de părinte fiind, mai-nainte mi-a gătit mie haină scumpă pentru hotărâta îngropare, să o dea celor lipsiţi".

3. Aşadar, unele ca acestea acela către cei ce stăteau împrejur a rânduit. Iar unul dintr-înşii - şi acesta dintre cei mai vestiţi şi mai râvnitori, haină scumpă şi de mult preţ gătindu-i acestuia, avea în gând ca după moarte să-i învelească cu ea trupul lui. Auzind apoi porunca, foarte îl durea, ca cel ce trebuia să se lepede de hotărârea sa.

4. Iar a o da săracilor întârzia, judecând că mai bine este să plătească acelora banii, cât s-ar fi preţuit haina - necunoscând, precum se vede, că, făcând aşa, cu mult mai vârtos s-ar fi arătat acesta har făcând lui Efrem dând-o săracilor, decât privind la voia şi judecata sa, în ciuda celor zise de sfântul, însă aceasta a înţeles-o numai după ce a pătimit pedeapsa neascultării, căci, de drac viclean fiind rănit, pentru gândurile cele viclene muncă deopotrivă ca pentru faptă a luat.

5. Drept aceea, şi la patul sfântului, înaintea tuturor, pe sine s-a aruncat, mâinile strâmbându-le, ochii întorcându-i, dinţii scrâşnindu-i, spumă din gură slobozind şi câte alte lucruri ale nebuniei celei arătate făcând. Astfel a fost dat de dumnezeiasca iconomie diavolului spre pedeapsă, căruia supunându-se, a lepădat porunca cea părintească.

6. Ce a făcut însă acela care cele ascunse vedea şi cu Duhul Cel dumnezeiesc grăia? A priceput că pătimirea este rod al păcatului şi a zis: "Ce lucru necuvios ai lucrat, o, omule, pentru care te-ai aruncat şi într-atâta primejdie?"

7. Iar el, trezindu-se din nebunie, şi-a mărturisit arătat fărădelegea, neascultarea şi-a vădit şi slăbiciunea gândurilor şi-a mustrat, spre care, pentru pătimire, milostivindu-se Sfântul Efrem şi primind mărturisirea lui, l-a izbăvit pe el de diavolul numai cu rugăciunea şi cu punerea mâinilor.


II. Din viaţa Sfântului Ioan Colibaşul

1. înştiinţându-se minunatul Ioan prin descoperire că s-a apropiat sfârşitul său, a cerut să vadă pe doamna casei, care şi mamă îi era lui.

2. Adusă fiind aceea, care de mult dorea să-şi vadă fiul, şi de maica cea dorită aproape ajungând şi feciorul cel mult dorit, nicidecum nu se descoperi pe sine cine este, punând pentru aceasta multă înfrânare limbii şi inimii.

3. Apoi, cu glas smerit, zise: "Cele făcute de voi mie, săracului, zicea, ştiţi bine că trec către Stăpânul Cel de obşte - că al Lui este glasul ce zice: De vreme ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi prea mici ai mei, Mie aţi făcut (Matei 25: 40).

4. Dar, însă, sfârşitul vieţii aproape îmi este şi voiesc această cerere de pe urmă a cere de la tine înaintea lui Dumnezeu, Cercătorului şi Martorului tuturor; iar cererea este ca nicidecum cu haine alese să îngropaţi trupul meu, nici în vreun loc osebit să mă puneţi, ci cu aceste zdrenţe cu care mă aflu să mă îngropaţi şi numai acolo unde cu ale mele mâini mi-am înfipt coliba".

5. Acestea rânduindu-i mamei, plecată a avut-o pe dânsa, căci încredinţări temeinice îi dădu lui, fără a cunoaşte ea că-i era mamă; că aceasta de mai-nainte o izvodise priceperea lui, ca să răpească vreme spre încredinţare, mai-nainte de a se face cunoscut. Apoi, înainte de săvârşirea lui, s-a cunoscut de părinţi că el este Ioan cel căutat de dânşii; iar aceea că s-a descoperit pe sine a fost pentru nevoia jurămintelor acelora, iar după puţin s-a săvârşit.

6. Insă mama, biruindu-se de dragostea cea către dânsul, a uitat de poruncile feciorului, pe care îndată l-a dezbrăcat de cele zdrenţuroase ale sale, îmbrăcându-1 cu haină luminoasă şi de mult preţ; dar numaidecât slăbănogiri de mădulare o apucă pe dânsa, feciorul neprimind ceea ce se făcea. O, dragoste fierbinte către Hristos! Că şi înseşi semnele nevoinţelor [hainele adică], cu mult mai dorite decât dragostea de maică le socotea la dânsul.

7. Iar tatăl, aşa slăbănoagă văzând pe femeia sa, şi-a adus aminte de poruncile feciorului; pe care şi dezbrăcându-1 de hainele cele de mult preţ, cu cele obişnuite l-a îngropat, astfel îndată şi mama de slăbănogire s-a tămăduit. Aşadar, precum se vede, feciorul îndreptător al părinţilor săi s-a făcut, Dumnezeu arătând că nu numai poruncile născătorilor sunt vrednice de păzit fiilor, dar şi părinţii lor, rânduielile fiilor, când adică ţin scopul cel după Dumnezeu.

8. Deci s-a îngropat viteazul nevoitor întru acea colibă, precum a şi rânduit pentru acesta, căci ştia că mai vârtos pe cele aşa smerite le primeşte strălucirea celor de sus.


III. Din viata Sfântului Pahomie

1. Odinioară, cercetând Sfântul Pahomie mănăstirile pe care el cu harul lui Dumnezeu le-a întemeiat, cum a ajuns aproape de una din acestea, s-a întâlnit cu ducerea unui frate săvârşit care trăise în lenevire. Iar fraţii mănăstirii aceleia urmau ducerii aceluia cu multă şi potrivită cântare, fiind acolo şi născătorii, rudeniile şi toţi prietenii celui mort.

2. Aceştia, după ce l-au văzut pe sfântul, au pus jos patul, ca atât pentru dânşii cât şi pentru fratele cel mort stând să facă rugăciune. Şi, aducând sfântul după datorie închinăciune şi rugăciune lui Dumnezeu, s-a întoîrs apoi către dânşii şi a zis: "Conteniţi din cântare". A poruncit apoi a se aduce hainele mortului ca să fie arse înaintea tuturor, iar trupul să se îngroape fără de cântarea cea legiuită.

3. Dar născătorii şi rudeniile celui mutat de aici, înspăimântându-se de acea nouă vedere, s-au rugat să lase să se facă pentru dânsul obişnuita cântare, însă el nu suferea.

4. Dar iarăşi ei către dânsul murmurau şi ziceau: "Ce este aceasta nouă vedere, o, Părinte? Cine n-ar milui un mort, chiar şi de-al vrăjmaşilor de va fi fost? îndestulată este nenorocirea, ca şi o fiară să aducă spre jale. încă nici sfinţiei tale, nici nouă, nu ni se cuvine o ocară şi o necinste ca aceasta. Alte rudenii ziceau: "Mai bine de n-am mai fi fost aici, mai bine de nu s-ar fi făcut acesta monah şi, aşa, nu ne-ar fi lăsat întristare veşnică".

5. Acestea şi altele asemenea zicând aceia şi rugându-se să dea cântare cuvioşii mortului, Pahomie răspunzând a zis lor: "Cu adevărat, fraţilor, mai mult decât voi îmi este milă de acesta ce zace jos, că, pe cât voi faceţi purtare de grijă pentru cortul cel văzut al acestuia, pe atâta mie îmi este grijă pentru sufletul lui, pentru care, ca un părinte, am poruncit una ca aceasta".

6. Când murmurele au mai contenit, sfântul le-a răspuns blând şi liniştit: "Voi adică mai multă durere acolo îi grămădiţi prin păruta cinste, eu însă prin această necinste nădăjduiesc ca măcar puţintică apărare sau odihnă să-i gătesc înaintea nemitarnicului Judecător. Iar pentru aceasta nu mă îngrijesc precum voi de trupul cel mort, ci de sufletul cel fără de moarte, pe care iarăşi îl va lua nestricăcios la înviere.

7. Incă şi într-alt fel: de-i voi da lui slobozenie, ca un plăcător de oameni mă voi judeca de Dumnezeu, de dragul unei vremelnice pliniri putând primejdui folosul sufletului care acolo se va munci veşnic.

8. Că izvor de bunătate fiind Dumnezeu, caută pricinuiri prin care să ia prilej de a ne izvorî cu îndestulare pe a Sa bunătate şi de a ierta greşelile nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. Pentru că, iată, zicând despre cei ce hulesc spre Duhul Sfânt că nu vor dobândi iertăciune nici în veacul acesta, nici în veacul cel ce va să fie (cf. Matei 12: 32), a dat a se înţelege cum că numai pentru oarecari greşeli se poate da iertăciune şi dincolo de această viaţă.

9. Iar noi, care ne-am învrednicit a primi iscusinţa doftoriei Lui celei dumnezeieşti, de nu vom aduce fiecăruia cu dreptate leacul cel potrivit, ca nişte defăimători de suflete vom auzi cea scrisă: Vedeţi defăimătorilor, şi luaţi aminte, şi vă minunaţi de cele minunate, şi pieriţi (Avvacum 1:5).

10. Pentru aceasta mă rog pentru izbăvirea acestuia mutat de aici de cele cumplite ce sunt asupra lui şi ca sufletul lui să dobândească odihnă: fără de psalmi îngropaţi-1 pe dânsul; căci Dumnezeu, bun fiind şi mult-milostiv, poate primi pe cel ce s-a dus către Dânsul chiar şi fără a noastră cântare de îngropare".

11. Deci dus a fost fratele cel mort în munte, fără de cântare, şi, aşa, acolo s-a îngropat, precum a poruncit Sfântul.


IV. Din Pateric

1. Vrând a se săvârşi Avva Arsenie, a poruncit ucenicilor săi zicând: "Nu vă îngrijiţi a face pentru mine pomană sau fapte ale dragostei, că eu, de am făcut pomană sau dragoste, pe aceea o voi afla dincolo".

2. Deci, văzându-1 pe el ucenicii când încă nu se săvârşise el, s-au tulburat. Iar el le-a zis lor: "încă n-a venit ceasul, iar când va veni, voi spune vouă, iar de veţi da moaştele mele cuiva, mă voi judeca cu voi înaintea lui Hristos la înfricoşatul divan". Iar ei au zis: "Dar ce vom face, că nu ştim să te îngropăm?" Zis-a lor bătrânul: "Nu ştiţi să legaţi o funie de piciorul meu şi să mă duceţi în munte?"

3. Iar când era aproape a se săvârşi, l-au văzut pe dânsul fraţii plângând şi i-au zis lui: "Şi tu te temi, Părinte?" Iar el le-a zis lor: "într-adevăr frica care este acum întru mine e de când m-am făcut monah". Şi, aceasta zicând, a adormit.

4. Povestit-a oarecine din Părinţi că era un sihastru în pustia cetăţii Nilului şi îi slujea lui un mirean credincios. Şi era în cetate un om bogat şi necredincios, şi s-a întâmplat de a murit, şi îl petrecea toată cetatea împreună şi episcopul cu făclii şi cu tămâieri.

5. Şi a ieşit atunci şi slujitorul sihastrului, după obicei, ca să-i aducă lui pâine, şi l-a aflat pe dânsul mâncat de o fiară ce se numeşte hienă.

6. Pentru aceasta a căzut cu fata la pământ, rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: "Nu mă voi scula, Doamne, până numi vei vesti ce sunt acestea: că acel necredincios şi după moarte atâta alai a avut, iar acesta, care a slujit Ţie ziua şi noaptea, cum de a murit aşa?"

7. Şi a venit îngerul Domnului şi i-a zis lui: "Acel necredincios avea puţin lucru bun şi s-a luat înapoi aici, ca acolo nicio odihnă să nu afle, iar acest sihastru împodobit era cu toată fapta bună, dar avea şi el, ca un om, o mică greşeală, pentru care a fost pedepsit aici, ca acolo curat să se afle înaintea lui Dumnezeu".

8. Şi, adeverindu-se omul, s-a dus slăvind pe Dumnezeu pentru judecăţile Lui cele drepte şi necuprinse.

9. Aproape de un frate sârguitor, ce avea plânsul neîncetat, petrecea alt frate, într-o zi, ducându-se acesta în cetate, a zis fratelui celui sârguitor: "Fă dragoste, frate, şi ai grijă de grădină până mă voi întoarce". Răspuns-a acela: "Crede-mă, frate, că, pe cât voi putea, nu mă voi lenevi".

10. Iar după ce s-a dus fratele, el a zis către sine: "Smerite, fiindcă ai aflat vreme, poartă grijă de grădină". Şi, stând decuseară până dimineaţă la pravilă, n-a contenit cu lacrimi cântând şi rugându-se, aşijderea şi toată ziua aceea, că era duminică.

11. Venind seara, s-a întors şi fratele şi a aflat că aricii i-au prăpădit grădina, şi a zis către fratele: "Dumnezeu să te ierte, frate, că nu ai purtat grijă de grădină, ,. Zis-a el: "Dumnezeu ştie, frate, că am făcut cât mi-a stat în putere şi am păzit. Şi nădăjduiesc la mila lui Dumnezeu, ca mica grădină să ne dea nouă rod". Zis-a fratele: "Cu adevărat, frate, toată s-a pustiit".

12. Răspuns-a acela: "Ştiu, dar cred lui Dumnezeu că iar va înverzi". Zisu-i-a stăpânul grădinii: "Vino să o adăpăm". Iar el a zis: "Du-te şi o adapă tu acum, şi eu o voi adăpa la noapte".

13. Iar făcându-se secetă, se întrista grădinarul. Şi a zis vecinului: "Crede, frate, că, de nu va ajuta Dumnezeu, nu vom avea apă în această vreme". Răspuns-a acela: "Vai nouă, frate, că, de se vor usca izvoarele grădinii, cu adevărat nu vom avea parte de mântuire"; iar el zicea despre lacrimi şi despre grădina inimii cea adăpată de acestea.

14. Şi, înverzind ea atunci când el trăgea să moară, acest bun nevoitor a rugat pe fratele, vecinul său, zicând: "Fă dragoste şi nu spune nimănui că sunt bolnav, şi rămâi astăzi aici, şi, când voi adormi, ia trupul meu şi-1 aruncă în pustie, ca să-1 mănânce fiarele şi păsările, pentru că a greşit mult lui Dumnezeu, şi nu este vrednic să fie îngropat".

15. Răspuns-a lui acela: "Crede-mă, Avva, că se îndoieşte sufletul meu ca să facă aceasta". Zisu-i-a lui bolnavul: "Păcatul acesta, asupra mea, şi cuvânt îţi dau că, de mă vei asculta şi vei face aşa, de voi putea, îţi voi ajuta ţie acolo unde mă duc".

16. Şi, murind el într-acea zi, a făcut fratele precum i-a rânduit lui, şi i-a aruncat trupul lui în pustie, că petreceau ei ca la douăsprezece mile de cetate.

17. Iar a treia zi i s-a arătat lui în somn şi i-a zis: "Dumnezeu să te miluiască, frate, precum m-ai miluit şi tu pe mine. Crede-mă că mari faceri de bine mi-a făcut mie Dumnezeu pentru că trupul meu a rămas neîngropat. Că mi s-a zis mie: «Vezi că, pentru multa ta smerenie, am poruncit să fii cu Antonie». Şi iată, frate, că m-am rugat pentru tine; iar tu lasă de acum mica grădină cea simţită şi poartă grijă de grădina cea gândită şi nestricăcioasă a sufletului; căci şi eu, după ce am ieşit din trup, m-am înştiinţat că lacrimile mele au stins focul întru care era să merg".