I. Din viaţa Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, încă în lume fiind, se topea cu totul de dorul liniştii; pentru aceea se şi ruga lui Dumnezeu cu fierbinţeală, ca să-şi împlinească dorirea. într-o zi, rugându-se el, un glas de sus l-a strigat zicând: "Arsenie, fugi de gâlcevi şi te vei mântui".

2. Aceasta auzind el, n-a mai zăbovit în cele lumeşti, ci, îndată sculându-se, s-a dus în Schit şi s-a nevoit cu cei de acolo, iar după puţină vreme i-a întrecut pe toţi ai locului, căci el gustase din osteneli şi se deprinsese cu fapta bună mai-nainte de a cunoaşte Schitul şi obiceiul monahilor.

3. Dar şi mai-nainte de aceasta, el cu frica lui Dumnezeu îşi avea mintea ferecată, şi spre fapta bună se sârguia, şi era obişnuit cu ostenelile pustniceşti, încât, întru mulţimea gâlcevilor petrecând, putea îndrăzni şi zice după dumnezeiescul David: Deosebi sunt eu, până ce voi trece (Psalm 140: 10). Pentru aceea, şi venind în Schit, şi numărându-se cu Părinţii de acolo, în puţină vreme de cele mai mari fapte bune s-a apucat; care Părinţi şi luau aminte la dânsul ca la un dascăl, şi fiecare îl întreba pentru cele ce avea trebuinţă, iar pe cele auzite de la dânsul cu osârdie le primeau.

4. Odată, fiind întrebat de oarecine despre petrecerile cele în loc străin, a zis: "De se va întâmpla monahului să fie în ţară străină sau cetate, aceasta i se cuvine lui a păzi mai întâi: a nu se face el cunoscut nimănui, a nu cugeta îndrăznire, nici prietenie către cineva din cei mulţi; aceasta păzind, negreşit foarte mult se va folosi".

5. Un al monah, cu numele Marcu, vestit pentru fapta bună, ştiind singurătatea lui Arsenie şi neprimirea vorbirii cu oamenii, l-a întrebat pe dânsul: "Pentru ce fugi de noi? Că, de ai fi împreună cu noi, nu te-ai vătăma cu nimic, iar pe noi prea mult ne-ai putea folosi".

6. Către care dumnezeiescul Arsenie a răspuns zicând: "Dumnezeu ştie că foarte sunt atârnat de dragostea voastră; dar ce pătimesc eu?! Că nu pot să mă împart pe sinemi şi lui Dumnezeu şi oamenilor; fiindcă mai lesne este a-I plăcea Lui decât acelora; căci miile şi milioanele de îngeri un scop şi o voie au: a-L lăuda adică pe Dumnezeu şi a sluji poruncilor Lui; iar la oameni, unele sunt voirile şi scopurile şi altele urmările (cf. şi Rom. 7 19); pentru aceasta, dar, precum am zis, mai cumplit este a sluji oamenilor decât a plăcea lui Dumnezeu".

7. Aşadar, pentru aceasta dorea Arsenie liniştea cu aşa râvnă, şi se îngreuia de vorbirile celor ce veneau, fiindcă poftea cu singur Dumnezeu a vorbi de-a pururea; pentru aceasta şi chilia lui era la mai bine de treizeci de mile depărtare de celelalte.

8. Venind la dânsul oarecine din Părinţii cei mai bătrâni, zicea: "Părinte, gândurile mă necăjesc zicându-mi: «De vreme ce a posti şi a te osteni, iată, nu poţi, din pricina bătrâneţii, măcar pe cei neputincioşi şi bolnavi cercetează-i, fiindcă şi acesta nu mic semn al dragostei este»". La acestea, dumnezeiescul Arsenie a zis (şi nu-i era lui nearătat vicleanul şi răul meşteşug al dracilor): "Dute, zicea, mănâncă şi bea, încă nu te da înapoi nici de la îndestularea somnului, numai din chilia ta să nu te pleci a te depărta".

9. Atunci când Schitul a fost pustiit de năvălirea barbarilor, ieşind şi el împreună cu ceilalţi Părinţi, lacrimi din ochi slobozea şi pentru linişte foarte dorea; căci ştia cum că mişcările şi mutările din loc în loc la călugări sunt moarte şi pierzare a bunătăţilor celor ce le-au câştigat în linişte, căci de multe ori se întâlnesc cu cele ce nu le voiesc şi văd cele ce nu se cuvin şi aud cele ce nu trebuie.

10. Altă dată, mergând Avva Arsenie la nişte călugări în apropierea cărora erau trestii clătinându-se încetişor de vânt, a zis către dânşii: "Ce sunet este acesta? Căci celui ce se doreşte de linişte, nici glas de pasăre nu poate suferi; cum dar, voi, de nişte sunete ca acestea fiind înconjuraţi, puteţi curat să vă liniştiţi?"

11. Odinioară, cunoscând Marele pe un frate că venea către dânsul, a început să arunce cu pietre în el, şi aşa l-a izgonit, însă nu urând pe fratele, cum ar putea zice cineva - că cine a îndreptat mai mult decât el, alături de altele, dragostea cea către aproapele, ci liniştea sa păzind-o curată, precum s-a zis, iar printr-însa, partea cea văzătoare nerisipită.

12. Şi încă pe aceasta nu simplu o făcea, că ştia pe cine se cade a izgoni - pe cei ce puteau tulbura liniştea lui - şi pe cine a primi şi din cuvânt a-i împărtăşi; şi iarăşi pe cine a primi - fără însă a se împărtăşi cu dânşii şi din cuvânt, ci tăcerea la aceştia a o păzi, precum va arăta povestirea.

13. Iată cum pe un frate l-a apucat dorul să-1 vadă pe Arsenie. Venind acesta la biserică, se ruga să vadă pe Marele; şi au trimis un frate ca să-i arate chilia, şi, mergând, a bătut în uşă, şi, după ce le-a deschis, i-a băgat înlăuntru şi i-a salutat; apoi au şezut tăcând, fără a vorbi ceva unul cu altul. Şi vreme din destul trecând, şi nici un cuvânt vorbind Bătrânul, fratele cel dat spre arătarea chiliei a zis către cel străin: "Eu mă duc". Şi acela a zis: "Merg şi eu cu tine, fiindcă deşartă îmi este petrecerea aici".

14. După ce au ieşit, au mers din nou împreună, şi a poftit fratele cel străin pe cel de loc ca să-1 ducă la Avva Moise, care fusese mai-nainte tâlhar. Şi, ducându-se ei cu bucurie mare, i-a primit, i-a găzduit şi, din vorbire din destul împărtăşindu-i pe dânşii, i-a odihnit şi apoi i-a slobozit. Şi a zis fratele către cel străin: "Care din cei doi ţi se pare mai înalt întru fapta bună?" Şi i-a zis: "Cel ce ne-a odihnit şi ne-a găzduit pe noi".

15. Iar pe aceasta o auzit şi un Bătrân din cei mari, care, şi nedumerindu-se, şi neputând şti care din cei doi este mai înalt cu fapta bună, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate. Şi a văzut într-o vedenie două corăbii umblând pe râu, din care una avea pe dumnezeiescul Arsenie cu linişte înotând şi pe Duhul lui Dumnezeu încălzindu-1, iar în cealaltă pe Moise împreună cu îngerii lui Dumnezeu, care cu faguri de miere îl hrăneau pe dânsul.

16. Şi a cunoscut Bătrânul că amândoi sunt vrednici de mari lucruri la Dumnezeu; însă tăcerea lui Avva Arsenie mai mare este decât iubirea de străini a lui Avva Moise, mai vârtos pentru aceea că Duhul lui Dumnezeu era cu dânsul, iar cu Moise, îngerii Atotţiitorului Dumnezeu, iar a se hrăni el de îngeri însemnează bunătatea iubirii de străini, iar cum că Duhul lui Dumnezeu Se odihnea peste liniştea lui Arsenie se va arăta şi din cea următoare.

17. Mers-a cineva la acest Bătrân vrând a vorbi şi a dobândi folos; dar fiindcă a găsit uşa încuiată şi pe Arsenie liniştit petrecând, n-a mai bătut în uşă, ca să nu-i facă lui supărare; însă, plecându-se printr-o fereastră mică, a văzut pe Cuviosul tot numai foc. Şi negreşit cel ce a văzut vrednic de crezare era pentru nişte privelişti ca acestea. Apoi, după aceasta, bătând el în uşă, a ieşit Arsenie şi, văzându-1 pe el speriat, l-a întrebat: "Câtă vreme ai de când ai venit aici? Nu cumva ai văzut ceva?" Iar fratele a tăgăduit.

18. Incă şi aceasta se păzea la minunatul Arsenie: adică a nu pune înainte întrebări din Scriptură, nici a trimite scrisori, şi nu pentru că nu era în stare - căci cum nu i-ar fi fost cu putinţă celui ce atât de lesne îi era frumos a vorbi, pe cât altora prost a grăi? Ci obiceiul de a tăcea şi îngreuierea ce-o pricinuia arătarea [cu alţii], acestea erau pricina celor zise.

19. Pentru aceasta dar, ori în biserici, ori în adunări, foarte se sârguia ca pe nimeni să nu vadă, nici alţii să-1 vadă pe el, ci numai în dosul vreunul stâlp sau al altui lucru să stea, după cum îşi avea aşezarea, alegând mai degrabă să se ascundă decât să fie văzut de alţii, ca cel ce totdeauna voia să ia aminte de sineşi şi mintea înlăuntru a o aduna, şi aşa cu lesnire către Dumnezeu a o ridica.

20. Şi mai era la Arsenie şi acest obicei, a zice adică adeseori către sineşi: "Arsenie, pentru ce ai ieşit? Unde mergi? Pentru ce scop te-ai depărtat pe sineţi de lume? Şi care este acesta, fără numai negreşit a plăcea lui Dumnezeu? Cu cele ce ştie El a Se mulţumi, cu acestea te sârguieşte". Şi nu numai aceasta, ci şi alta obişnuia a zice adeseori către sineşi, adică: "De multe grăind, m-am căit, iar tăcând, niciodată". Pentru care se şi întorcea dinspre vorbirile cele cu oamenii, numai de nu i se părea cumva că vorbirea e de nevoie şi plăcută lui Dumnezeu.

21. Odinioară, aflând că vin oarecari către dânsul, îndată a zis către cei ce erau împreună cu el: "întrebaţi-i şi aflaţi pentru care pricină au venit?" Şi, fiind întrebaţi, s-au înştiinţat cum că aceia se duc în Thebaida pentru o trebuinţă; şi au spus aceasta lui Avva Arsenie. Şi, luând el pricină dintru aceasta pentru a nu i se tăia liniştea, a zis: "De vreme ce n-au venit pentru mine, nici nu mă vor vedea; după ce s-or odihni puţin, îi voi lăsa să-şi caute de drum".


II. Din Pateric

1. Avva Arsenie, pe când încă se afla în palatele împărăteşti, se ruga cu fierbinţeală lui Dumnezeu zicând: "Doamne, povăţuieşte-mă cum să mă mântuiesc!" Şi într-o zi, pe când se ruga el, a auzit glas de sus zicând: "Arsenie, fugi de oameni şi te vei linişti!" Aceasta auzind el, îndată lăsând cele lumeşti, s-a dus în Schit şi s-a alăturat bărbaţilor ce se nevoiau acolo".

2. Şi s-a rugat iarăşi lui Dumnezeu, acelaşi cuvânt zicând, şi iarăşi acelaşi glas l-a auzit zicându-i lui: "Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te! Că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!" Deci aşa făcând Arsenie, în scurtă vreme s-a făcut mare şi, pe scurt a zice, pe toti Părinţii cei de acolo i-a întrecut cu vederea şi cu cunoştinţa".

3. Venit-au odată nişte Bătrâni la Avva Arsenie, rugându-se ca să vorbească cu dânsul. Iar el, luând aminte la rugămintea lor cea multă, le-a deschis. Iar după ce au intrat, i-au cerut să le spună [cuvânt] despre cei ce se liniştesc şi care cu nimeni nu se întâlnesc, şi pentru ce pricină fac aceasta. Şi a răspuns Bătrânul: "Atunci când fecioara este în casa tatălui ei, mulţi sunt cei ce voiesc să se logodească cu dânsa, iar după ce-şi va lua bărbat, nu mai place tuturor, şi, aşa, unii o laudă, iar alţii o defăima, şi nu mai are atâta cinste pe cât avea atunci când era ascunsă. Tot întru acest chip şi cele ale sufletului, dacă se vor vădi, nu vor plăcea tuturor, şi aşa cinstea cea de la Dumnezeu o pierd".

4. Zicea Avva Dula: "De ne va sili pe noi vrăjmaşul să părăsim liniştea, punându-ne nou înainte felurite pricinuiri, fie ele cumva binecuvântate sau nu, să nu-1 ascultăm pe el, căci sunt meşteşugiri de-ale lui; iar ca ajutor spre a nu ne fura noi de dânsele, nimic nu ni se dă nouă mai bun ca liniştea şi postirea; că acestea mai mult decât toate faptele bune dăruiesc ochilor celor dinăuntru vederea cea iute".

5. Zis-a acelaşi: "Taie prieteşugurile celor mulţi, ca să nu se tulbure mintea ta făcându-se împrăştiată şi îngrijată, că aşa nu va mai putea curat a se uita către văzduhul cel slobod al liniştii".

6. Zis-a Avva Teodor al Fermei: "Oricine dintre oameni învaţă dulceaţa chiliei, întru dânsa de-a pururea fuge, de ca şi cum l-ar urî pe aproapele sau l-ar necinsti, dar tinându-se dulceaţa chiliei".

7. Se spunea despre Avva Isidor că atunci când mergea cineva la dânsul, de simţea Bătrânul, fugea în chilia cea mai dinlăuntru, ca să nu-1 afle. Şi, întrebat fiind de fraţi pentru ce fuge, le răspundea: "Şi fiarele fugind în culcuşul lor se mântuiesc". Iar aceasta o zicea Bătrânul vrând a-i folosi pe fraţi, ca şi ei să îmbrăţişeze liniştea şi să caute negrijă.

8. Zis-a Avva Moise către Avva Macarie, atunci când era în Schit: "Voiesc să mă liniştesc, şi nu mă lasă fraţii, căci vin des la mine. Oare ce să fac?" Şi i-a răspuns lui Avva Macarie: "Văd că firea ta este moale, căci, după ce vine cineva la tine, nu se poate întoarce. Deci, de voieşti să te linişteşti, dute în pustie înlăuntru spre Piatră, şi linişteşte-te acolo, iar el a făcut aşa şi s-a odihnit".

9. Pe acelaşi Avva Macarie l-a întrebat Avva Aio zicând: "Spune-mi un grai, cum să mă mântuiesc?" Şi i-a răspuns lui Bătrânul: "Fugi de oameni şi şezi în chilia ta, şi plânge-ţi păcatele tale, şi nu iubi vorbirea oamenilor, şi te vei mântui".

10. Zis-a încă şi Avva Moise: "Omul care fuge [de lume] este asemenea strugurelui copt şi plin de dulceaţă; iar cel ce este între oameni este ca agurida, nebucurând pe cel ce o mănâncă".

11. Bolnăvitu-s-a odinioară Avva Iosif şi a trimis la Avva Teodor zicând: "Vino să te văd, înainte de a ieşi din trup". Şi era la mijlocul săptămânii, şi nu s-a dus; ci i-a vestit lui zicând: "De vei rămâne până sâmbătă, voi veni, iar de te vei duce, ne vom vedea unul pe altul în cea lume".

12. Un frate a întrebat pe Avva Ruf: "Ce este liniştea şi care este folosul ei?" Şi a răspuns lui Bătrânul zicând: "Liniştea este a şedea cineva în chilie în cunoştinţă şi cu frica lui Dumnezeu, depărtându-se de pomenirea de rău şi de înalta-cugetare. O linişte ca aceasta, născătoare a tuturor faptelor bune, păzeşte pe monah de săgeţile cele înfocate ale vrăjmaşului, nelăsându-1 a se răni de acela. Deci această linişte câştig-o, frate, de-a pururea pomenind frica morţii, că nu ştii în care ceas vine furul; de aceea, trezveşte-te în sufletul tău".

13. Venit-a odată Avva Ammun din Raith spre Klisma, ca să ajungă la Avva Sisoe şi, văzându-1 pe el necăjindu-se pentru că lăsase pustia, i-a zis lui: "Avva, pentru ce te necăjeşti? Că ce puteai să mai faci pustie, de acum aşa îmbătrânind?" Iar Bătrânul, luând aminte la dânsul cu posomorâre, i-a zis: "Cemi zici, Ammune? Au nu-mi ajunge mie în pustie singură slobozenia gândului?"

Şi a făcut acest Avvă Sisoe petrecând în linişte în muntele lui Avva Antonie - până la ducerea aceluia din viaţă - şaptezeci şi doi de ani, nu puţin şi mai-nainte isprăvind în Schit cu Avva Or. Deci vezi, după atâta nevoinţă, cum dorea de pustie, pentru linişte?"

14. Odată, pe când Avva Sisoe şedea în Klisma, gândind şi cugetând, a zis ucenicului său: "Sloboade apa la finice, fiule". Şi, auzind acela, a zis: "Suntem în Klisma, Avva!" Şi i-a zis Bătrânul: "Ce să fac în Klisma? Du-mă iarăşi în munte!"

15. Zis-a un Bătrân: "A şedea bine în chilie umple monahul de toată bunătatea".

16. Zis-a acelaşi: "Dator este monahul, de i se va întâmpla vreodată şi pagubă trupească, să o treacă cu vederea, şi printrînsa să-şi cumpere liniştea sa".

17. Un frate a mers la un stareţ iscusit şi i-a zis lui: "Sunt istovit, Avva". Iar Bătrânul i-a zis: "Şezi în chilia ta, şi Domnul îti va da tie odihnă".

18. Povestit-a Avva Daniil despre Avva Arsenie: "A venit odată un magistrat din Roma la Schit, care i-a adus lui o diată a unui singlitic, rudenie de-a lui, care, murind de curând, i-a lăsat lui Avva Arsenie moşteniri multe. Iar Bătrânul, luând diata şi citind-o, s-a pornit să o rupă, iar magistratul a căzut la picioarele lui zicând: "Rogu-mă ţie, nu o rupe, căci îmi vor lua capul". Şi i-a zis lui Avva Arsenie: "Eu înainte de acela am murit, iar acum mă îndeamnă spre moştenirea lui?" Şi după ce a zis acestea, a trimis diata, neprimind nimic.

19. Avva Teodor al Fermei agonisise trei cărţi bune şi folositoare; şi, mergând la Avva Macarie, i-a spus lui: "Am trei cărţi bune şi mă folosesc dintr-însele, şi le citesc şi fraţii şi se folosesc; spune-mi, deci, ce trebuie să [mai] fac? Să le ţin pentru folosul meu şi al fraţilor, ori să le vând şi preţul lor să-1 dau săracilor?" Şi răspunzând Bătrânul a zis: "Bune sunt faptele de acest fel, însă mai mare decât toate este neagoniseala, la cei ce adică au trecut de treapta lucrătoare şi au sporit spre vedenii întru linişte". Şi, auzind Bătrânul aceasta, s-a dus şi le-a vândut şi preţul l-a dat săracilor.

20. Zis-a Avva Cassian: "Era un monah care locuia într-o peşteră în pustie şi i s-a vestit lui de la rudeniile lui cum că: «Tatăl tău este foarte supărat de boală şi va să se săvârşească, vino şi-1 moşteneşte». Iar el le-a răspuns: «Eu înaintea lui am murit lumii, şi deci cum poate cel mort să-1 moştenească pe cel viu?»"

21. Povestit-a oarecine din Părinţi că era odată un Bătrân care se învrednicise de mari daruri de la Dumnezeu, şi era vestit pentru vieţuirea lui cea îmbunătăţită, şi ajunsese numele lui până la împăratul. Şi a trimis împăratul de l-a chemat, ca să se învrednicească de rugăciunile lui. Iar după ce a vorbit cu el şi mult s-a folosit, i-a adus lui aur, iar el l-a primit; şi, întorcându-se la chilia sa, a început să lucreze în ţarină şi la altele din agoniselile lui, după obicei.

22. Şi i-au adus lui un îndrăcit; şi a zis Bătrânul către dracul: "Ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi a zis dracul: "Nu te ascult!" Zis-a Bătrânul: "De ce?" Zis-a dracul: "Pentru că te-ai făcut ca unul din noi, ai părăsit grija pentru Dumnezeu şi te-ai îndeletnicit cu grija pământească".

23. Un egumen al unei obşti a întrebat pe cel întru Sfinţi Părintele nostru Chirii, Papa [Arhiepiscopul] Alexandriei, zicând: "Cine este mai mare întru vieţuire, noi, care avem fraţi sub noi şi în multe feluri pe fiecare îl povăţuim spre mântuire, sau cei ce în pustie singuri pe sineşi se mântuiesc?" Răspuns-a Papa: "Nu este deosebire întru Moise şi Ilie, căci amândoi au plăcut lui Dumnezeu".

24. Zis-a un Bătrân: "Eu cred că Dumnezeu nu este nedrept, ca adică din temniţă să scoată şi în temniţă să bage".

25. Se spunea despre Avva Ioan Colovul că a venit la biserică în Schit şi, auzind sfădirea unor fraţi, s-a întors la chilia sa; şi nu a intrat în ea până n-a înconjurato de trei ori. Iar nişte fraţi, văzându-1 pe el făcând aşa, l-au întrebat: "Pentru ce ai făcut asta?" Iar el le-a spus lor: "Urechile mele le aveam pline de sfădire, şi am înconjurat chilia ca să se curăţească, şi aşa să intru în chilia mea întru liniştea minţii mele".

26. Zicea acelaşi: "A şedea în chilie şi a pomeni pe Dumnezeu totdeauna este ca [şederea] în temniţă; aceasta însemnează adică pe în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25: 36).

27. Se spunea despre acesta că, după ce se întorcea de la seceră sau de la Bătrâni, se îndeletnicea în rugăciune, în citire şi în cântarea psalmilor până când se aşeza gândul lui întru aşezarea cea mai dinainte.

28. Avva Sisoe, mult fiind rugat de un frate ca să-i grăiască vreun cuvânt, i-a zis: "Şezi în chilia ta cu trezvie, şi pune-te pe sineti înaintea lui Dumnezeu cu multe lacrimi, şi te vei odihni".

29. Zis-a un Bătrân: "Precum ostaşul şi vânătorul, mergând la o bătălie, nu se îngrijesc de celălalt, ci fiecare numai pentru sine se sileşte, tot aşa se cade a fi şi monahul".

30. Zis-a acelaşi: "Tăcerea deprindeo, de nimic nu te îngriji, ia aminte la cugetarea ta, cu frica lui Dumnezeu culcându-te şi sculându-te, şi nu te vei teme de năvălirile necredincioşilor".

31. Zis-a un Bătrân: "Deşi aici s-au ostenit sfinţii, ei şi-au luat partea de odihnă, pentru că s-au slobozit de grija lumii".

32. Zis-a Avva Alonie: "De nu va zice omul întru inima sa cum că «numai eu şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta», nu va avea odihnă".

33. Paisie, fratele lui Avva Pimen, avea prietenie cu oarecine din afară de chilia lui. Şi se necăjea Avva Pimen: şi, sculându-se, a fugit la Avva Ammona şi i-a zis lui: "Fratele meu are prietenie cu oarecine, şi nu mă odihnesc". Zisu-i-a lui: "Pimene, încă mai trăieşti? Du-te şi şezi în chilia ta şi pune în inimă cum că de acum ai un an de când şezi în mormânt!"

34. Zis-a un Bătrân: "Sumaniteanca l-a primit pe Elisei pentru că nu avea prietenie cu vreun om. Şi zic că Sumaninteanca închipuieşte sufletul, iar Elisei, Sfântul Duh. Deci în orice ceas se va depărta omul de prietenia cea trupească, vine la el Duhul lui Dumnezeu, şi atunci va putea naşte, fiindcă este fecior".

35. Avva Sisoe, şezând în chilie, totdeauna încuia uşa, şi toţi Părinţii la rândul lor făceau aceasta.

36. Doi tovarăşi de viaţă s-au călugărit şi au arătat mare nevoinţa şi viaţă înaltă. Unul s-a întâmplat să se facă egumen al unei chinovii, iar celalalt, petrecând în singurătate şi desăvârşit nevoindu-se, făcea multe şi mari minuni, pentru că tămăduia îndrăciţi şi vindeca bolnavi, şi spunea de mai-nainte cele viitoare.

37. Şi auzind tovarăşul lui, egumenul, că s-a învrednicit de nişte daruri ca acestea, trei săptămâni s-a liniştit deosebi de oameni: şi se ruga lui Dumnezeu cu căldură ca să-i descopere cum de acela face minuni şi aşa de mult s-a cinstit de Dumnezeu, iar el nu s-a învrednicit de niciuna din acestea.

38. Şi i s-a arătat lui îngerul Domnului zicându-i: "Acela lângă Dumnezeu şade suspinând şi plângând ziua şi noaptea, flămânzind şi însetând pentru Domnul, iar tu, de multe îngrijindu-te, ai vorbirea multora, şi-ţi ajunge ţie mângâierea oamenilor".

39. Zis-a un Bătrân: "Nu se cade a ne îngriji de nimic, fără numai de frica lui Dumnezeu. Că eu, zicea, măcar deşi sunt silit pentru trebuinţa trupului, niciodată mainainte de vreme nu m-am gândit la dânsa".

40. Zis-a Avva Sisoe: "Când este vreun om având grija ta, nu ţi se cade să-i porunceşti lui".

41. Zis-a un Bătrân: "Negrijirea, tăcerea şi cugetarea cea ascunsă nasc curăţia".

42. Un frate a întrebat pe un Bătrân cum trebuie să fie monahul în chilia lui, şi a zis Bătrânul: "Să se depărteze de cunoştinţa celor mulţi, ca, liniştindu-se gândul, să locuiască cunoştinţa".

43. Zis-a fratele: "Dar, de va ieşi vreodată din chilie, ce se cade să facă?" Răspuns-a Bătrânul: "Monahul porumbel este şi, precum porumbelul este în vremea sa în văzduh ca să-şi scuture aripile sale, de va zăbovi afară de cuib şi va fi lovit de păsările sălbatice [de pradă], îşi pierde podoaba sa. Tot aşa şi monahul care iese în vremea pravilei ca să scuture [împrăştie] gândurile sale, de va zăbovi [mult] afară de chilie, se va lovi de ciraci şi gândurile lui se vor întuneca".

44. Zis-a fratele: "în ce chip scoate diavolul pe monah din chilia sa?" Răspuns-a Bătrânul: "Diavolul se aseamănă cu descântătorul: că precum acela cu oarecari cuvinte simple scoate fiara din vizuină, iar apoi, apucând-o, o duce în uliţele cetăţii şi o sloboade pe ea să se mişte pe uliţă spre batjocura [râsul] oamenilor, astfel, după ce din destul va ţine fiara, ori cu foc o prăpădeşte, ori o îneacă. Tot aşa şi monahul, în acelaşi chip pătimeşte când va părăsi chilia, trăgându-se de gânduri".

45. Un alt frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Cum trebuie să se liniştească monahul în chilie?" Şi a răspuns Bătrânul: "Şezând în chilie, nicidecum să nu aibă pomenire de vreun om".

46. Zis-a fratele: "Şi ce lucrare e datoare inima a avea, ca întru dânsa să se îndeletnicească?" Zis-a Bătrânul: "Aceasta este lucrarea cea desăvârşită a monahului: totdeauna a lua aminte la Dumnezeu fără risipire".

47. Nişte pustnici Sfinţi, trei la număr, adunându-se la un loc, au cerut unul de la altul ca fiecare să spună ce fel de lucrare gânditoare are în chilia sa.

48. Şi a zis cel dintâi dintre dânşii: "Eu, fraţilor, de când am început a mă linişti, cu totul m-am răstignit pe sinemi lucrurilor celor din afară; gândind la cea scrisă: Să rupem legăturile lor, şi să lepădăm de la noi jugul lor (Psalm 2: 3), şi, perete făcând între sufletul meu şi lucrurile trupeşti, am zis în cugetul meu: că precum cel de dincolo de perete nu vede pe cele ce stau afară, tot aşa nici tu să nu voieşti a vedea lucrurile cele dinafară, ci ia aminte de sineţi, aşteptând în fiecare zi cu nădejdea lui Dumnezeu, şi aşa vei fi ca un străin şi nemernic, că mâine o să te izbăveşti.

49. Aşijderea gândesc şi la îngerii care în fiecare ceas se suie şi se pogoară spre chemarea sufletelor, totdeauna aşteptând sfârşitul, zicând gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea (Psalm 56: 8). Şi încă privesc şi pe îngerul care petrece cu mine, aproape stând de-a dreapta mea, şi pe acesta înaintea mea văzându-1, totdeauna mă păzesc pe sinemi, temându-mă de el ca de cel ce păzeşte căile mele; şi îl văd pe dânsul în fiecare zi suindu-se către Dumnezeu şi arătând lucrurile şi cuvintele mele, aducerile-aminte şi pomenirile".

50. Iar al doilea a zis: "Eu de-a pururea privesc către biserica cea gândită a Puterilor şi pe Domnul slavei în mijlocul ei strălucind mai mult decât toţi; iar când obosesc, mă întorc gândindu-mă la frumuseţile cele minunate ale îngerilor şi ale laudelor lor, care neîncetat le trimit lui Dumnezeu, şi ale viersurilor lor, iar sunetele şi viersurile lor mă ridică în sus şi pe toate cele de pe pământ le socotesc gunoaie".

51. Iar al treilea a zis: "Eu de dimineaţă mă îndrept către Domnul meu şi, închinându-mă Lui, îmi plec faţa în jos mărturisind păcatele mele; apoi, pogorându-mă, mă închin îngerilor Lui rugându-i să se roage pentru mine lui Dumnezeu şi pentru toată zidirea.

52. Iar când fac aceasta, mă pogor în adânc şi înconjoară muntele, văd mădularele mele muncindu-se şi plâng cu dânsele, socotindu-mă şi pe mine a fi împreună cu ele osândit; şi văd acolo lacrimi şi tânguiri neîncetate şi nepovestite şi marea cea de foc vâlvâind şi sunând cumplit, şi valuri de foc ridicându-se întru dânsa mai mari decât munţii cei mari, şi înlăuntrul ei oameni nenumăraţi aruncaţi şi străjuiţi de îngeri sălbatici şi cruzi.

53. Şi ca nişte găteje toţi se ard şi nu se mistuiesc, în foc de-a pururea petrecând, şi dinţii scrâşnindu-i şi clănţănindui, tare plâng şi se tânguiesc, iar îndurările lui Dumnezeu se întorc de la dânşii pentru păcatele şi fărădelegile lor. Şi împreună cu dânşii tânguindu-mă şi eu, ţin plânsul în inima mea, ca să se facă mie după cea scrisă: Făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea (Psalm 41:4)".

54. Un frate a mers în Schit la Avva Moise cerând de la dânsul cuvânt. Şi i-a zis lui Bătrânul: "Du-te de şezi în chilia ta, şi chilia ta te va învăţa toate".

55. Zis-a acelaşi: "Cine are aproape pe Dumnezeu, şi se îndeletniceşte spre El, bine ar face să primească pe oameni la chilia sa".

56. Zis-a acelaşi: "Cu neputinţă este a dobândi pe Iisus fără decât prin osteneală multă, rugăciune neîncetată şi smerenie".

57. Se spunea despre un Bătrân care locuia la Chilii, că stătea încuiat şi cu totul viaţa lui era neieşită, nici la biserică venind. Şi avea un frate trupesc şezând în altă chilie şi, bolnăvindu-se el, a trimis la Bătrânul, rugându-1 să vină să-1 vadă înainte de a ieşi din trup.

58. Iar el a răspuns către cel trimis: "Nu pot să vin, măcar că frate trupesc îmi este". Iar acela iar a trimis zicând: "Măcar în vremea nopţii vino să te văd" Şi a răspuns iarăşi stareţul: "Nu pot, că, de te voi vedea, nu se află inima mea curată către Dumnezeu". Şi a adormit cel bolnav, şi nu s-au văzut unul cu altul.

59. Se spunea despre Amma Sarra că avea peşteră pe ţărmurile râului şi, locuind într-însa şaizeci de ani, nu s-a plecat să vadă râul.

60. Zis-a Avva Teodor al Fermei: "De nu mă voi tăia pe sinemi dinspre îndurările acesteia, nu-mi vor îngădui să fiu călugăr".

61. Un frate a venit la Avva Teodor al Fermei ca să înveţe de la el să împletească coşniţe, aducând la dânsul şi şirul. Şi i-a gătit întâia împletitură zicând: "Aşa şi aşa să faci", şi l-a lăsat pe el. Şi, intrând Bătrânul în chilie, a şezut; şi, venind ceasul, i-a făcut lui să mănânce şi l-a trimis.

62. Şi dimineaţa iarăşi a venit. Şi i-a zis lui Bătrânul: "Ia-ţi şirul de aici şi du-te, căci spre ispită ai venit să mă bagi în grijă". Şi nu l-a mai lăsat înlăuntru.

63. Zis-a Avva Ioan: "De va avea omul în sufletul său lucru al lui Dumnezeu, poate să şadă în chilie, chiar şi dacă nu va avea lucrurile lumii acesteia". Şi iarăşi: "De va avea cineva lucruri ale lumii acesteia, şi acesta va [putea] şedea în chilie; iar cel ce nu are deloc nici lucruri ale lui Dumnezeu, nici ale lumii acesteia, nu poate şedea cu niciun chip în chilie".

64. Un frate era într-o obşte având mare nevoinţa; şi, auzind fraţii cei din Schit despre dânsul, au venit să-1 vadă. Şi au intrat în locul unde lucra el. Iar el, după ce s-a sculat şi i-a îmbrăţişat pe dânşii, s-a întors şi a început să lucreze iarăşi.

65. Şi, văzând fraţii ceea ce a făcut, i-au zis lui: "Ioane, cine te-a îmbrăcat făcându-te monah cu schima nu te-a învăţat ca atunci când va veni un frate la tine tu să-1 întâmpini şi să iei cojocul de la el şi să-i zici lui să se roage şi să şadă?" Iar el a zis: "Păcătosul Ioan nu se îndeletniceşte întru acestea".

66. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Ce fel de gânduri sunt dator să am în inima mea?" Răspuns-a lui Bătrânul: "Toate câte gândeşte omul de la cer în jos, deşertăciune sunt, iar cel ce stăruie întru pomenirea lui Iisus, acesta întru adevăr este".

67. Intrebat a fost acest Bătrân în ce fel este călugărul dator să fie, şi a răspuns: "Precum socotesc eu, dacă numai singur către Singur, [adică] numai pe Dumnezeu închipuindu-L de-a pururea. Că precum strugurele, zăcând pe pământ, se face netrebnic, tot aşa şi gândul celui ce se linişteşte, dacă se risipeşte la cele pământeşti".


III. A lui Antioh Pandectul

1. Liniştea mult ajută monahului; căci dăruieşte nu numai nelucrarea răutăţilor, ci şi rugăciunea o curăţeşte, iar în minte pricinuieşte plâns şi străpungere [umilinţă], aceste patru virtuţi având cu sine: îndelungă-răbdarea, blândeţile, privegherea şi înfrânarea; căci de acestea fiind ajutorată, de păzeşte şi rugăciunea neîncetată, în scurtă vreme îi soleşte monahului nepătimirea.

2. Bună este şi tăcerea cea la bună vreme, căci este maică a înţelegerilor celor înţelepte, fiindcă Duhul Cel Bun fuge de multa grăire, ca Cel ce este afară de toată tulburarea şi închipuirea, iar liniştea naşte faptele bune prin rugăciunea către Dumnezeu cea neîncetată şi nerisipită.

3. Călugărul cel iubitor de linişte se iubeşte de Dumnezeu; căci şi el, iubind pe Dumnezeu, cu Dânsul singur voieşte a vorbi prin rugăciunea curată şi, pe pământ petrecând, de-a pururea-şi închipuie cele cereşti, şi toată mintea lui se îngrijeşte de cum va plăcea lui Dumnezeu şi cum să se facă biserică Sfântului Duh.

4. Unul ca acesta se întrece în viata de aici cu îngerii, în toată vremea căutând pustietăţile, ca, întru multă linişte şi negrijă vorbind cu Dumnezeu, să facă mintea sa oglindă neîntinată, precum Marele Ilie şi înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului.

5. Fericit este unul ca acesta pe pământ şi în cer, care pe toate gunoaie le-a socotit, ca să dobândească pe Hristos şi să se afle umblând întru Duhul cel bând şi liniştit.


IV. A lui Avva Isaia

1. Cel ce voieşte a veni spre odihna chiliei şi a nu fi asuprit de vrăjmăşie se depărtează pe sineşi de oameni întru tot lucrul, nu prihăneşte pe nimeni, nici nu face drept pe cineva, nici nu laudă, nici nu fericeşte sau spune [despre] dreptatea aproapelui, nici nu-1 mâhneşte întru ceva, nici nu ia aminte la neajunsurile lui şi nu lasă vreo rană a cugetului vrăjmăşiei în inima sa, nici nu slobozeşte cunoştinţa celui necunoscător, nici voia sa celui fără de minte, şi [numai] atunci se va cunoaşte pe sineşi şi va pricepe ce îl vatămă pe el, şi aşa se va odihni.

2. Zis-a iarăşi: "Se cade ca cel ce se linişteşte să se cerceteze pe sine în tot ceasul: de a trecut de cei ce-1 opresc pe dânsul în văzduh, de s-a izbăvit de dânşii, încă viu fiind, căci atâta vreme cât se supune robiei lor, încă nu s-a izbăvit; deci osteneală este până ce se va face mila.

3. Zis-a iarăşi: "Cel ce este întru linişte dator este a avea frica întâmpinării lui Dumnezeu apucând mai-nainte de răsuflarea lui; că, atâta vreme cât păcatul îi supune inima lui, încă nu s-a făcut întru dânsul frica, şi încă departe este de milă.

4. Zis-a iarăşi: "Cel ce se linişteşte are trebuinţă de acestea trei: de frică necurmată, de rugăciune neîncetată şi de a nu slobozi [în chip nechibzuit] niciodată inima lui. încă dator este a se păzi pe sine să nu audă vreun cuvânt ce nu-1 foloseşte pe el, altminteri pierde osteneala lui".

5. Povestit-a iarăşi şi despre Avva Serapion zicând: "întrebat a fost odinioară Avva Serapion de un Bătrân, zicând: «Fă dragoste şi spune-mi cum te vezi pe sineţi?» Şi a răspuns: «Mă asemăn cu unul care stă într-un turn şi ia aminte afară şi face semne celor ce trec să nu se apropie de dânsul».

6. Şi i-a zis lui Bătrânul care l-a întrebat pe el: «Şi eu mă văd pe sinemi cum că mi-am făcut zidire împrejur, pe care o am întărit cu zăvoare de fier, ca, de va bate cineva, să nu vreau să ştie cine este, de unde a venit, ce voieşte sau ce fel este, şi nu-i deschid lui până nu se duce»".


V. A Sfântului Diadoh

1. Cel ce de-a pururea călătoreşte în a sa inimă, cu adevărat se înstrăinează de cele ale vieţii: căci, cu Duhul umblând, nu mai poate şti de poftele cărnii; fiindcă unul ca acesta de aici în turnul faptelor bune îşi face umbletele, faptele bune avându-le ca pe nişte portari ale cetăţii curăţiei. Pentru aceasta, de aici şi nelucrătoare se fac asupra lui meşteşugirile dracilor, astfel săgeţile dorului de cei din afară de abia dacă ar ajunge pe neaşteptate până la fereastra firii.

2. Când sufletul va începe a nu mai pofti cele frumoase ale pământului, atunci deseori va intra pe ascuns akedia minţii, nelăsându-1 pe dânsul nici slujba cuvântului a o sluji cu dulceaţă, nici a înţelege limpede, nici a pofti cu dulceaţă bunătăţile ce vor să fie, ba şi această vremelnică viaţă prea mult o netrebniceşte - ca pe una ce nu are niciun lucru vrednic de fapta bună. încă şi însăşi cunoştinţa o defăima: ca pe una ce s-a dat şi la mulţi alţii, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit.

3. Iar de această patimă moleşitoare şi pricinuitoare de lenevie şi toropeală vom scăpa numai atunci când vom pune mintea noastră în hotarele cele strâmte ale cugetării, privind numai către singură pomenirea lui Dumnezeu. Că numai astfel, întorcânduse mintea înapoi întru a sa fierbinţeală, va putea să se depărteze dintr-acea pierzătoare nebăgare de seamă. Iar când într-un chip ca acesta îi vom îngrădi toate trecerile ei cu pomenirea lui Dumnezeu, ea va cere de la noi lucrare potrivită isteţimii şi putinţelor ei.

4. Pentru aceasta se cade a-i da ei pe "Doamne Iisuse" spre a lucra şi neguţători în întregime spre scop. Că zice: Nimeni nu numeşte Domn pe Iisus, decât în Duhul Sfânt (I Cor. 12: 3); şi aşa, în graiul acesta, să se strâmtoreze mintea, şi de-a pururi să-1 privească în vistieriile sale, ca să nu se abată spre oarecari năluciri. Căci câţi întru adâncul inimii lor cugetă neîncetat acest Sfânt şi Preaslăvit nume, aceştia şi lumina minţii lor în aceeaşi vreme o pot vedea. Iar dacă cu îngrijire şi cu îngrădire va fi ţinut de cugetare, toată întinăciunea ce este pusă pe suflet întru îndestulată simţire o arde, că zice: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Deut. 4: 2; Evr. 12: 29).

5. Drept aceea, de aici spre multă dragoste a slavei Sale cheamă Domnul sufletul, că, zăbovind acel preaslăvit şi mult-dorit nume în fierbinţeala inimii prin pomenirea minţii, cu adevărat deprindere temeinică face în noi de a iubi bunătatea Lui, nefiind de aici nimic care să ne zăticnească; căci acesta este Mărgăritarul cel de mult preţ, pe care, vânzând cineva toată avuţia sa, îl poate agonisi şi avea astfel nespusă bucurie întru aflarea Lui (cf. Matei 13: 46).

6. Când sufletul se tulbură de mânie, sau de beţia vinului se înceţoşează, sau de o cumplită mâhniciune este supărat, mintea nu mai poate ţine pomenirea Domnului Iisus, oricât de mult s-ar sili cineva pe sineşi; că, întunecată fiind cu totul de cumpliţimea patimilor, negreşit străină se face de a sa simţire; pentru aceasta, pofta nu mai are unde să-şi întipărească pecetea, ca mintea să poarte în chip neuitat chipul cugetării, căci din pricina cumpliţimii patimilor pomenirea cugetului s-a făcut împietrită.

7. Iar dacă afară de acestea se va face, măcar şi puţin de se va fura de uitare lucrul cel dorit, îndată mintea, din nou folosindu-se de a sa isteţime şi iuţime, cu fierbinţeală iarăşi se apucă de cel dorit şi mântuitor; căci are atunci pe însăşi harul împreună-cugetător cu sufletul şi împreună-ţinând pe "Doamne Iisuse" ca pe o maică a sa, căci precum o maică grăieşte cu pruncul ei învăţându-1 a rosti limpede numele tatălui, până când îl va aduce pe el întru deprindere, ca în loc de orice fel de altă vorbă trupească luminat să cheme numele tatălui până şi în somn.

8. Pentru aceasta zice Apostolul: Aşijderea şi Duhul ajută neputinţei noastre) căci a ne ruga precum se cade nu ştim, ci însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8: 26); căci, de vreme ce suntem prunci către săvârşirea faptelor bune, trebuinţă avem negreşit de ajutorul Lui, ca de nepovestita Lui dulceaţă ţinute fiind toate gândurile noastre, şi din toată aşezarea împuternicindu-ne, să putem a veni către pomenirea şi dragostea lui Dumnezeu şi Tatălui nostru.

9. Pentru aceasta - precum iarăşi zice Apostolul - întru Dânsul strigăm "Avva Părinte" (Rom. 8: 5), atunci când ne iscusim de Dânsul a chema Tată pe Dumnezeu.


VI. A Sfântului Isaac

1. Nu asemăna pe cei ce fac semne şi minuni şi puteri în lume cu cei ce se liniştesc în cunoştinţă.

2. Iubeşte odihna liniştei mai mult decât a sătura pe cei flămânzi din lume şi decât a întoarce multe neamuri la cunoştinţa lui Dumnezeu; că mai bine îti este a te dezlega pe sineţi de legătura păcatului decât a slobozi robi din robie.

3. Mai bine este ţie a te împăca cu sufletul tău întru unimea treimii ce este întru tine, grăiesc adică de cea a trupului, a sufletului şi a duhului, decât a împăca cu învăţătura ta pe cei dezbinaţi.

4. Mai bine este tie a fi zăbavnic cu limba, rămânând înţelept şi iscusit, mai vârtos decât prin ascuţimea minţii tale a izvorî în chipul râurilor învăţătura.

5. Mai mult foloseşte ţie a te îngriji să ridici sufletul tău cel omorât de patimi, prin mişcarea gândurilor tale întru cele dumnezeieşti, decât a învia pe cei morţi.

6. Mulţi au săvârşit puteri, şi morţi au înviat, şi s-au trudit a întoarce pe cei înşelaţi, şi au făcut minuni mari, şi prin buzele şi mâinile lor mulţi s-au povăţuit la cunoştinţa de Dumnezeu; iar după acestea, ei, care pe mulţi alţii au înviat, au căzut în patimi spurcate, şi pe eişi s-au omorât, şi sminteală celor mulţi s-au făcut, pentru lucrarea cea arătată de dânşii.

7. Pentru că erau întru boală sufletească, şi pentru a lor sănătate nu s-au îngrijit, ci s-au aruncat pe eişi în marea lumii ca să vindece sufletele altora, încă fiind ei bolnavi, şi s-au pierdut pe eişi din nădejdea lui Dumnezeu prin chipul de care am zis. Căci slăbiciunea simţirilor lor nu se putea întâlni cu văpaia lucrurilor, care obişnuiesc să slăbească tăria patimilor şi să li se împotrivească.

8. Pentru că încă aveau trebuinţă de păzire, zic adică de a nu vedea femei, de odihnă, şi a nu cugeta la argint şi la lucruri, şi de a nu stăpâni pe alţii, şi de a nu se îndulci de cinste şi de slavă.

9. Mustră pe cei neastâmpăraţi cu cinstea petrecerii tale şi pe cei fără de ruşine în simţiri, cu întoarcerea ochilor tăi.

10. Curăţeşte chilia ta de dezmierdare şi de prisosinţă, pentru că aceasta te duce pe tine spre înfrânare [chiar] fără de voie; de vreme ce, atunci când suntem în belşugul celor de trebuinţă, nu ne mai putem stăpâni.

11. Cei ce au biruit războiul cel dinafară au câştigat îndrăzneală spre temerea cea dinlăuntru, şi nimic nu-i va stăpâni pe ei cu silnicie, şi nu se clatină de războiul patimilor.

12. Când va încuia cineva porţile cetăţii, adică simţirile, atunci bate război înlăuntrul său, iar de cei afară din cetate care-1 pândesc nu se teme.

13. Fericit este cel ce pe toate patimile cele trupeşti le-a întors spre osteneala rugăciunii şi care a crezut cum că, dacă lucrează împreună cu Dumnezeu, şi ziua şi noaptea întru El îşi aruncă grija, nu-i va lipsi lui nimic din cele ce-i sunt spre trebuinţa cea de nevoie, fiindcă pentru Dânsul se depărtează de orice lucru de prisos.

14. Iar dacă cineva nu ar putea stărui în linişte fără de lucrul de mână, să lucreze folosindu-1 pe acela ca pe un ajutor, dar fără a se lacomi pentru câştig; căci celor desăvârşiţi, lucrul este tulburător, iar celor neputincioşi, adică celor ce nu sunt încă desăvârşiţi, este ajutorare a neputinţei.

15. Nimic nu este mai mare decât a se arunca cineva pe sine înaintea Crucii lui Hristos ziua şi noaptea şi a se ruga Lui totdeauna.

16. Şi adeseori un om ca acesta se află plecat pe genunchi întru rugăciuni şi mâinile le are întinse la cer, îndreptându-şi privirea spre Crucea lui Hristos şi adunându-şi toate gândurile sale către Dumnezeu. Şi, ca unul care se roagă lui Dumnezeu cu lacrimi, cu mărturisire şi cu străpungere, de năprasnă în inima lui se face o dulceaţă negrăită şi plină de taină, iar de dulceaţa aceasta se topesc şi mădularele lui, şi ochii lui se învăluie, faţa sa o pleacă la pământ, şi cugetele lui aşa se primenesc, încât de bucuria şi de dulceaţa ce-i stăpâneşte sufletul lui nu poate mişca niciun mădular al său, nici metanie a face.

17. Grijeşte-te, dar, de cele zise ţie ziua şi noaptea şi nimic altceva în afară de dânsele să nu cauţi; pentru că, de nu te vei nevoi, nu vei afla şi, de nu vei bate, nu ţi se va deschide tie.

18. Până când nu va muri omul cel dinafară dinspre toată grija şi lucrarea lumii, şi omul cel dinăuntru dinspre cugetele cele viclene, şi nu se va slăbi mişcarea cea firească a trupului de la a nu mişca în inimă dulceaţa păcatului, dulceaţa Sfântului Duh nu se va mişca în inima lui, şi din duhovniceasca beţie nu va gusta, şi nici din nebunia aceea, pentru care Apostolul mai-nainte se învinuia de cei ce nu o cunoşteau (cf. I Cor. 4:10).

19. Iar dacă cineva nu poate ţine această desăvârşită lucrare a liniştii, sârguiască-se la dreptatea cea dinafară, ca să nu se facă pustiu de amândouă căile vieţii; pentru că, fără harul lui Dumnezeu, omul nu poate a fi dinlăuntrul uşii.

20. Intrebare: Spune-mi, pe scurt, care este puterea liniştii?

21. Răspuns: Liniştea pe simţirile cele din afară le face moarte, iar mişcările cele dinăuntru ale sufletului le ridică, şi mai puternice le face, iar mişcările gândurilor le omoară.

22. Intrebare: Ce fel de gândire şi îndeletnicire se cade a avea cel ce se linişteşte în sihăstria sa, ca mintea lui să nu se îndeletnicească în gânduri deşarte?

23. Răspuns: Cugetarea monahului din chilia lui nu este alta decât plânsul, din care nu are vreme să privească către un alt gând; pentru că înseşi şederea şi singurătatea lui îl învaţă asemănarea petrecerii lui în ea cu cea din mormânt, care-1 ţine departe de bucuria oamenilor, iar plânsul este lucrarea lui. Căci cel ce are mortul zăcând înaintea lui pururea, adică pe sufletul său omorât cu păcatele, cum de nu va plânge totdeauna?

24. Apoi, din plângere, vine curăţia inimii; iar cel ce va veni întru dânsa câştigă cea neîncetată mângâiere a Duhului, şi nu este vreo vreme întru care să nu se îndulcească de desfătarea ei, lacrimi de bucurie vărsând, iar întru lacrimile acestea se învredniceşte vederii descoperirilor Domnului, întru înălţimea rugăciunii sale, şi nicio rugăciune nu este fără de lacrimi. Iar aceasta este cea zisă de Domnul: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5: 4).

25. Pasărea care se numeşte erodiu se bucură şi se veseleşte într-acea vreme - după cuvântul înţelepţilor - când se desparte pe sine de lume şi se duce în loc pustiu să locuiască; tot aşa şi sufletul monahului: atunci primeşte harul cel ceresc, când se va depărta de oameni şi va petrece în linişte, aşteptând acolo vremea ieşirii sale.

26. Cheia care deschide inimii dumnezeieştile înţelegeri [noime] întru dragostea aproapelui se dă şi, pe cât se dezleagă inima de legăturile trupului, pe atâta i se deschide ei uşile cunoştinţei. Cât de frumoasă şi de lăudată este dragostea către aproapele dacă grija ei nu ne risipeşte pe noi din dragostea lui Dumnezeu!

27. Deci bine este a ne îngriji de aceasta, însă pe cât ne îngăduie cuviinţa. Adică a pândi foarte a nu cădea cu pricina dragostei aproapelui din lucrarea cea ascunsă şi din neîncetata vorbire cu Dumnezeu, ci cu socoteală, câte puţin, la vreme a vorbi şi cu fraţii, iar cea mai mare parte a vorbirii a o da lui Dumnezeu.

28. Căci cel ce se foloseşte peste măsură de cea dintâi o tulbură pe cea de-a doua; căci mintea nu este deodată îndestulată către amândouă vorbirile: adică şi cu oamenii şi cu Dumnezeu a vorbi în a acelaşi timp; şi chiar vorbirea neîncetată cu fraţii duhovniceşti ne vatămă, iar cât priveşte cea cu mirenii, chiar şi singură vederea lor cea din afară tulbură sufletul monahului.

29. Incă şi glasuri fără de vedere, de se strecoară în inima celui ce se linişteşte, înmulţesc împrăştierea cugetului care înnoieşte patimile şi le naşte a doua oară; iar acelea, crescând, nasc păcatul, prin care moare omul cel duhovnicesc.

30. Fraţilor, şi pentru aceasta se cuvine a fi nouă înăuntru uşii chiliei: ca să nu cunoaştem lucrurile cele rele ale oamenilor, iar atunci, în curăţenia sufletului nostru, îi vom vedea pe toţi sfinţi şi buni, iar de vom fi mustrând şi judecând, cârtind şi încercând să ne izbândim nouă, apoi cu ce se va deosebi petrecerea noastră de cea din lume?