I. A lui Palladie

1. Era un nevoitor oarecare în Thebaida pe nume Dioclit, iscusit în gramatică, iar mai pe urmă s-a dat pe sineşi la filozofie, însă dumnezeiescul har l-a tras cu vremea la filosofia cea cerească. Ajungând la vârsta de douăzeci şi opt de ani, s-a lepădat de lume şi a petrecut într-o peşteră vreme de treizeci şi opt de ani.

2. Fericitul acesta ne zicea aşa: "Mintea, dacă se depărtează de la vederea lui Dumnezeu, sau drăcească se face, sau dobi tocească".

3. Şi noi, mult întrebându-1 să ne spună felul, el ne răspundea zicându-ne: "Că mintea, depărtându-se de vederea lui Dumnezeu, de nevoie va urma ori părţii celei poftitoare, şi astfel va cădea în dracul care aduce dobitoceasca neastâmpărare, ori se va stăpâni de mânie, de unde se nasc pornirile neastâmpărării celei drăceşti".

4. Iar eu, grăindu-i împotrivă, i-am zis: "Cum poate mintea să fie în chip necurmat cu Dumnezeu?" Iar el zicea aşa: "în orice înţelegere sau lucru ar fi sufletul ce a aflat gând dumnezeiesc şi lege bine-cinstitoare, după Dumnezeu este".


II. Din viata Cuviosului Efrem

1. Cuviosul Efrem a mers odinioară în cetatea Edessa şi a rămas puţin într-însa, iar o femeie curvă ce locuia în vecinătatea lui se făcu unealtă de răutate a vicleanului şi printr-însa, precum prin şarpe mai-nainte, a năvălit la acest drept.

2. Se întâmpla ca dumnezeiescul Efrem să fiarbă ceva de mâncare, în care vreme femeia a deschis fereastra din peretele din mijloc şi s-a plecat pe aceasta în chip neruşinat şi, fără sfială privind spre Cuviosul, a zis: "Binecuvântează, Avva". Iar el, după cuviinciosul lui grai şi chip, a zis: "Domnul să te binecuvânteze!" Iar ea iarăşi cu înfierbântare şi râs batjocoritor a zis: "Dar ce-ţi lipseşte la mâncare?" Iar el a zis: "Trei pietre şi puţin lut, ca să se astupe acea fereastră".

3. Iar ea, întru nimic slăbind din obrăznicie, a zis: "Oare pentru că am apucat de te-am numit cu cinste, aceasta te-a umplut de fudulie? Eu voiesc, zice, a mă culca cu tine, şi tu deodată mă deznădăjduieşti?" Către acestea, pe cât ea de graiuri sataniceşti, pe atât el mai vârtos de cuvinte duhovniceşti plin era, de cele ce adică i se cădea lui a zice, şi aceleia a auzi. Şi i-a zis ei: "Dacă voieşti să ne culcăm amândoi, unde-ti voi zice tie, acolo să ne culcăm".

4. Iar după ce a apucat ea cuvântul întrebând de locul în care să se facă acel lucru, el a zis: "în niciun alt loc nu mă voi împreuna cu tine, fără numai în mijlocul cetăţii". Iar ea a zis: "Dar nu ne va fi sfială şi ruşine prea mare de oamenii care ne vor vedea, aşa zăcând noi în mijlocul cetăţii?" Astfel prinsă s-a făcut femeia ce voia să prindă pe sufletul cel nepătimaş, căci ea nu putea şti ceea ce zice înţelepciunea lui Sirah: Ochii Celui Preaînalt, de zece mii de ori de ori sunt mai luminoşi decât soarele, care văd toate căile oamenilor (Sirah 23: 27).

5. Şi îndată pricină de grăire apucând viteazul, a zis ei: "Deci, dacă ochii oamenilor i-ai socotit a fi îndestulaţi a ruşina sufletul şi de la fapta cea rea a-1 trage, au nu ne vom ruşina şi ne vom sfii mai mult de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se fac întru ascuns şi întru arătare, şi de la lucrul rău ne vom depărta? Care lucru, oare, nu de-a pururea ridică [ca un] pârâş conştiinţa noastră cea aspru-mustrătoare, şi chinuri ne învistiereşte acolo [în iad], care nicicând nu au sfârşit?"

6. Acestea din destul au fost a pleca pe curvă nu numai de la a se depărta de pofta cea rea faţă de dânsul, ci şi pentru a se pocăi de răutăţile ei cele mai dinainte. Că, îndată venind ea şi la pământ căzând, şi de sfintele lui picioare atingându-se, cerea iertare pentru pofta ei cea dobitocească şi pornirea cea neastâmpărată şi, ca să nu greşească ea din calea ce duce spre mântuire, aducând curată pocăinţă, îl ruga să-1 aibă pe el povăţuitor şi dascăl.

7. Iar el îndată s-a plecat - căci cum n-ar fi voit el, Efrem, să slujească cu osârdie unor cereri ca aceasta? Şi a sfătuit-o cele cuviincioase, poruncindu-i prea cu tărie a nu mai umbla iarăşi în poftele cele rele ale inimii, după dumnezeiescul Ieremia, (Ier. 3:17) nici a mai fi fără grijă de căile ei. Apoi, într-o mănăstire de călugăriţe o a băgat, spre a îngriji de fapta bună. 8. Şi, pe scurt, ceea ce voia să-1 împiedice pe acela din calea cea dreaptă, el mai vârtos (pe ea) din drumul cel rău a întors-o, rod al dreptăţii având întoarcerea ei.


III. Din Pateric

1. Zis-a un Bătrân: "Acestea caută Dumnezeu la om: mintea, cuvântul şi fapta".

2. Zis-a oarecine din Părinţi: "Nu e bine să rămână omul înlăuntrul său fără lucrare. Dacă mintea lui se va îndeletnici în lucrarea lui Dumnezeu, o dată va merge vrăjmaşul său la dânsul, dar nu va afla loc ca să petreacă. însă, de se va stăpâni cumva de robia vrăjmaşului, Duhul lui Dumnezeu va merge adeseori la dânsul, dar pentru că noi nu-I facem loc, din pricina răutăţii noastre, El Se depărtează".

3. Călătorea odată Avva Daniil cu Avva Amoi, şi a zis Avva Amoi: "Când să ne aşezăm şi noi în chilie, Părinte?" Şi a răspuns Avva Daniil: "Dar cine ia pe Domnul acum de la noi? Dumnezeu este şi în chilie, şi afară iarăşi este Dumnezeu".

4. Zis-a Avva Theona: "Pentru că nu îndeletnicim mintea noastră cu vederea spre Dumnezeu, pentru aceea ne robim de patimile cele trupeşti".

5. Un frate a rugat pe Avva Arsenie să audă cuvânt de folos de la dânsul, şi i-a zis lui Bătrânul: "Pe cât poţi, nevoieşte-te, ca lucrarea ta cea dinlăuntru să fie după Dumnezeu, şi vei birui patimile din afară".

6. Zis-a Avva Iperehie: "Viaţa monahului, după urmarea îngerului să fie, arzând tot păcatul".

7. Zis-a un Bătrân: "Precum nimeni nu-i poate face nedreptate celui ce stă aproape de împăratul, tot aşa nici Satana nu poate să ne facă nouă ceva, dacă sufletul nostru va fi aproape de Dumnezeu, că zice: Apropiativă de Mine, şi Eu Mă voi apropia de voi (Iac. 4: 8). Dar, de vreme ce adeseori ne risipim cu mintea, cu lesnire răpeşte vrăjmaşul sufletul în patimi de necinste".

8. Ziceau Bătrânii că trei sunt puterile Satanei care merg înaintea a tot păcatul: uitarea, lenevirea şi pofta; căci, atunci când va veni uitarea, naşte lenevirea, iar lenevirea, pe poftă. Pentru că cel ce nu vine întru uitare nu se leneveşte şi nu vine întru poftire, iar cel ce nu pofteşte nu cade niciodată, cu harul lui Hristos.

9. Zicea oarecine dintre Bătrâni: "Când vor acoperi ochii boului, atunci învârteşte la moară, iar de nu-i vor acoperi, se împotriveşte. Tot aşa şi dracul, de va apuca şi va acoperi ochii omului, în tot păcatul îl smereşte pe el, iar de se vor lumina ochii lui, cu lesnire poate scăpa de măiestriile vrăjmaşului".

10. Zis-a un Bătrân: "Scris este: Dreptul cafinicul va înflori (Psalm 91:13), iar cuvântul însemnează ce este drept şi cuviincios din faptele cele înalte: că a finicului una este inima, având toată lucrarea lui, iar aceasta şi la oamenii cei drepţi este a o afla, că una este inima lor şi simplă, numai către Dumnezeu privind; este încă şi strălucitoare, având lumina cea din credinţă, şi toată lucrarea sfinţilor în inima lor este, iar ascuţimea ghimpilor însemnează împotrivirea drepţilor faţă de diavolul".

11. De se va semăna necurătie sau ruşine în inima ta, şezând în chilia ta, vezi cum te împotriveşti sufletului tău, ca nu cândva să te stăpânească. Sârguieşte-te a pomeni pe Dumnezeu, şi ia aminte la tine, că, cele ce gândeşti în inima ta, descoperite sunt înaintea lui Dumnezeu, şi zi sufletului tău: "Dacă te temi de păcătoşii cei asemenea ţie, ca să nu vadă păcatele tale, cu atât mai vârtos de Dumnezeu, Care ia aminte la toate", şi din sfatul acesta se descoperă sufletului frica lui Dumnezeu.

12. Şi de va petrece după Dânsul, nemişcat rămâne spre patimi, precum este scris: Cei ce nădăjduiesc spre Domnul, ca muntele Sionului, nu se va clătina în veac cel ce locuieşte în Ierusalim (Psalm 124: 1). încă şi la tot lucrul pe care-1 faci, să ai în vedere că Dumnezeu te vede în tot gândul tău, şi nu vei păcătui niciodinioară, pentru că, pe cele ce te ruşinezi a le face înaintea oamenilor, cum înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor nu te ruşinezi a le face?

13. Deci ia aminte, frate, la sufletul tău în tot ceasul, nimic să nu facă din cele ce nu sunt după fire, fiindcă este schimbător după fire; şi se aseamănă sufletul cu fierul, care, de nu este îngrijit, rugineşte, iar de se va înfoca, se curăţeşte şi, câtă vreme este în foc, este asemenea focului, şi nimeni nu-1 poate ţine, căci foc este.

14. Astfel este şi sufletul: câtă vreme este întru Dumnezeu şi se îndeletniceşte întru El, foc se face şi arde pe toţi vrăjmaşii lui, pe cei ce l-au făcut pe el a rugini în vremea negrijirii, şi, curăţindu-se de iznoavă precum fierul, nu se mai îndulceşte cu ceva din cele ale lumii, ci se odihneşte întru firea sa de care s-a învrednicit mai-nainte, iar de va părăsi firea, moare.

15. Tot aşa şi vieţuitoarele cele de pe uscat, fiindcă sunt din fiinţa pământului, de se vor cufunda în apă, mor; la fel şi peştii, de se vor trage la uscat, mor, căci sunt din fiinţa apei. Tot astfel şi păsările, în văzduh fiind, se odihnesc, iar de vor veni pe pământ, se tem ca nu cumva să se fie vânate.

16. Intocmai este şi sufletul cel desăvârşit, care a lepădat cele afară de fire şi a venit întru cea după fire: atâta cât petrece întru a sa fire, trăieşte şi se odihneşte, iar de-şi va părăsi firea, îndată moare.

17. Cei ce au ajuns într-o măsură ca aceasta văd lumea ca pe o temniţă şi nu vor să se amestece cu dânsa, ca să nu moară, ba şi de vor voi s-o iubească, nu mai pot, căci le aduce aminte de amărăciunea pe care o aveau în lume înainte de a petrece cu Dumnezeu; şi apoi în chip firesc o urăsc pe dânsa şi se întorc, şi pururea voiesc a se împărtăşi fără despărţire din dulceaţa odihnei, de care se îndulcesc petrecând cu Dumnezeu.

18. Deci ia aminte de sineţi, frate, ca nu cumva ceva dintr-ale pierzării să te depărteze pe tine de dragostea lui Dumnezeu, adică aur, argint, casă, îndulcire, dispreţ, ocară, defăimare a cuiva, rea-pătimire sau orice otravă a balaurului celui ce suflă în inimile noastre.

19. Deci, de te luptă vrăjmaşul printr- una din acestea, grăbeşte a privi la şarpele de aramă cel pus pe lemn, care va stinge răutatea balaurului. Că scris este: Şi a făcut Moise şarpe de aramă, precum i-a poruncit lui Dumnezeu, şi l-a pus pe el în vârful muntelui, ca tot cel muşcat de şarpe să se uite la dânsul şi să se tămăduiască (Num. 21: 8-9).

20. Iar acel şarpe de aramă s-a făcut închipuire a Domnului nostru Iisus Hristos; căci, de vreme ce omul ascultă de vrăjmaşul, vrăjmaş se face şi el lui Dumnezeu, precum Adam, iar Domnul nostru Iisus, întrupându- Se pentru noi, S-a făcut deopotrivă cu noi asemenea, afară de păcat (cf. Evr. 4:15), şi pentru aceasta avea şarpele de aramă închipuirea Lui.

21. S-a asemănat cu şarpele, căci asemenea a fost cel ce se făcuse vrăjmaş lui Dumnezeu, însă nu cu cel ce are otravă, ci cu cel de aramă, căci gând viclean nu avea, nici răutate, nici nu se încolăcea, nici nu şuiera, nici suflarea vrăjmaşului nu avea, pentru că păcat n-a făcut (Is. 53: 9), nici vicleşug nu s-a aflat în gura Lui.

22. Deci această închipuire o a împlinit Mântuitorul nostru, până a stins veninul pe care l-a mâncat Adam din gura balaurului, de unde firea cea făcută să vieze în chip firesc s-a întors întru cele împotriva firii.

23. Aşadar, dacă balaurul va semăna veninul său întru noi, să ne grăbim a privi la Cel spânzurat pe Cruce, Care, atâtea pătimind pentru noi, răbda - neschimbându- Se sau mâhnindu-Se - pe cei ce-I făceau Lui rău, ca să-L omoare; fără a răspunde vreun cuvânt aspru, petrecea nemişcat, ca şarpele de aramă.

24. Deci, de vom lua aminte la el, ne vom tămădui de muşcăturile şerpilor celor ascunşi. Şi cum să luăm aminte? Crezând adică că puternic este. Deoarece, către cei muşcaţi de şerpi în pustie, nu şarpele cel de aramă venea să-i tămăduiască pe ei, ci cel muşcat de şarpe venea cu credinţă şi se uita la el, şi aşa se făcea sănătos.

25. Mulţi au fost muşcaţi de şerpi şi din pricina lor au murit, căci n-au crezut în cuvântul lui Dumnezeu, precum a zis Apostolul: Să nu ispitim precum au ispitit aceia, şi au pierit muşcaţi de şerpi (I Cr. 10: 9), căci puterea şi ajutorul este de la Cel ce a zis că, precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe şi Fiul omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3:14).

26. Zis-a acelaşi: "Omul, încredinţat fiind că nu este după Dumnezeu, nu are frica lui Dumnezeu. Deci ia aminte de sineti, frate, cu de-amănuntul, ca totdeauna înaintea lui Dumnezeu nimic să nu faci, afară de voia Lui, şi, chiar şi ceva mic de voieşti să faci - fie că mănânci, dormi sau orice alt lucru pe care-1 faci -, să cerci întâi de place lui Dumnezeu, Celui ce vede inima ta, şi să mărturiseşti Lui pricina lucrului, şi atunci să faci ceea ce se cade înaintea lui Dumnezeu, şi, aşa, întru toate lucrurile şi cuvintele tale mărturiseşte-te lui Dumnezeu, ca multă prietenie (aşezare) şi îndrăzneală să ai către Dânsul".

27. Zis-a iarăşi: "Amar nouă că înaintea oamenilor ne ruşinăm a păcătui, iar înaintea Ochilor celor ce văd cele ascunse păgânătăţim şi, păcătuind, nu ne cutremurăm, nici nu ne temem".

28. Zis-a un Bătrân: "Dormind tu şi sculându-te, sau altceva făcând, de vei avea pe Dumnezeu înaintea ochilor tăi, întru nimic nu va putea vrăjmaşul să te înfricoşeze, pentru că, odată ce gândul acesta petrece întru tine, petrece întru tine şi puterea lui Dumnezeu".

29. Zis-a un Bătrân: "Două uitări sunt, şi una se împotriveşte celeilalte: cel ce a ajuns să-şi uite de pâinea sa, pentru glasul suspinului său, acela nu se stăpâneşte de uitarea vrăjmaşului".

30. Un frate a întrebat pe Avva Kronie zicând: "Ce să-i fac, Părinte, uitării care robeşte mintea mea, care aşa mă ţine în nesimţire, până ce mă aduce la păcat?"

31. Răspuns-a Bătrânul: "Când au luat cei de alt neam chivotul, din pricina faptei celei rele a fiilor lui Israil, l-au dus pe el în casa lui Dagon, dumnezeul lor, iar atunci Dagon a căzut cu faţa în jos şi s-a zdrobit".

32. Zis-a fratele: "Ce înseamnă graiul acesta?" Zis-a Bătrânul: "Aceasta: de vor ajunge dracii să robească mintea omului prin pricina acestuia, îl târăsc pe el înaintea patimii celei văzute. Iar atunci, dacă mintea se va întoarce şi va căuta pe Dumnezeu, aducându-şi aminte de munca cea veşnică, îndată patima cade şi se prăpădeşte, că scris este: Când, întorcăndu-te, vei suspina, alunei te vei mântui şi vei cunoaşte unde erai înainte (Is. 30:15).

33 Zis-a un Bătrân: "Minune este cum, prin rugăciunile pe care le rostim către Dumnezeu, Care este faţă, deşi auzim cele ce zicem, păcatele aşa fără sfială le facem, de ca şi cum El ar fi dus departe de la noi şi nu ne vede pe noi şi cele ale noastre".


IV. A Sfântului Marcu

1. Uitarea singură de sineşi nu are nicio putere, ci se întăreşte, dobândind putere pe măsura negrijirilor noastre. Din iubirea de dulceaţă se naşte lenevirea, iar din lenevire - uitarea; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.

2. Nu zice: "Ce să fac, că nu ajung să fee ceea ce voiesc?" Adu-ţi, însă, aminte că ai lucrat cu înşelăciune şi ai dispreţuit ceea ce erai dator să faci.

3. Aşadar, fă binele de care îţi aduci aminte; iar acela de care nu îţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie.

Pomenire a lui Dumnezeu este durerea inimii ce se face pentru buna-cinstire; iar cel ce uită de Dumnezeu se face nesimtitor şi nemilostiv.

Nu zice: "Nepătimaş fiind, nu se poate să dea de necazuri", căci, măcar că nu pentru sine, pentru aproapele său este îndatorat.

4. Când vrăjmaşul va ţine întru uitare zapisul păcatelor celor multe, atunci îl îndeamnă pe cel dator [lui] şi întru pomenire [în gând] să le facă, urmând în chip potrivit legea păcatului.

5. De voieşti ca neîncetat să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, nu lepăda ca pe nişte nedrepte cele primejdioase ce-ţi vin asupra, ci rabdă-le ca pe unele venite cu dreptate; căci răbdarea prin fiecare împrejurare stârneşte pomenirea [lui Dumnezeu], iar defăimarea [pare că] uşurează durerea aşezată în inimă, iar prin odihna [relaxarea] cea de aici, lucrează uitarea.