I. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Petru: Aceasta cer a afla: de se cuvine a cerceta visurile şi ce se cade a crede despre ele.

2. Se cuvine să ştim că în şase chipuri se ating de suflet icoanele visurilor. Aşadar, visurile se fac: (1) când pântece este plin sau gol, (2) prin gânduri, (3) prin batjocură, (4) prin gânduri împreunate cu batjocură, (5) prin descoperire sau (6) prin gânduri împreunate cu descoperire. Pe primele două le cunoaştem cu toţii din iscus, că sunt înjugate cu noi, iar despre celelalte patru se scrie în cărţile dumnezeieştilor Scripturi.

3. Pentru că visurile, de nu s-ar fi aflat cu temei că se ivesc prin batjocură de la vrăjmaşul, n-ar fi arătat aceasta un bărbat înţelept, zicând aşa: Pe mulţi i-a făcut visurile să rătăcească, care au şi pierit nădăjduind întrînsele (Eccl. 31: 7). Aşijderea porunceşte ca nici să le iubim, nici să le cercetăm (Eccl. 31: 5). Şi, ştiind acest înţelept că uneori visurile se ivesc din gânduri împreunate cu batjocură, ne învaţă zicând: Multe griji urmează visurilor (Eccl. 5: 2).

4. Iar cum că uneori visurile se fac şi prin descoperire, martor este Iosif, care s-a văzut pe sineşi prin vis, care a şi fost pus mai mare peste fraţii săi, iar apoi s-a cunoscut şi cu lucrul (Fac. 37: 5-10). încă şi lui Iosif, logodnicul Fecioarei, prin vis i-a spus îngerul să ia Pruncul şi să fugă în Egipt.

5. Iar cum că şi prin gânduri împreunate cu descoperire ies visurile, ne învaţă Daniil Prorocul: căci, tâlcuind el vedenia lui Nabucodonosor, din rădăcina primelor gânduri a început, zicând: Tu, împărate, pe aşternutul tău ai început a gândi cele ce vor să fie', căci Cel ce descoperă tainele, Acela ţi-a arătat ţie cele viitoare, şi, după puţin: lată, ai văzut că o icoană a stătut înaintea ta, şi celelalte ale visului (Dan. 2: 29-31). Şi, pe scurt zicând, bine întemeiat fiind Daniil, a vestit şi din care gând şi descoperire s-a născut visul, arătând că uneori ele răsar atât din gândurile noastre, cât şi din descoperire.

6. Deci, de vreme ce dintr-atâtea pricini şi chipuri ale lucrurilor apar visurile, trebuie să avem îndoială asupra lor şi să nu le dăm crezare degrab, căci nu este cu lesnire a cunoaşte de unde se ivesc şi cine le vâră. însă bărbaţii cei sfinţi ştiu să facă deosebire între batjocuri şi între descoperiri, căci pe icoanele vedeniilor cu a lor lăuntrică dreaptă socoteală le cunosc, ce adică primesc de la Duhul Cel Bun şi ce pătimesc de la cel înşelător.

7. Pentru că, dacă mintea va şti să privegheze, nu se va primejdui în feluritele amăgiri şi batjocuri ale duhului celui făcător de rău: căci, iată, de multe ori îi spune ei multe lucruri adevărate, ca mai pe urmă să poată prinde sufletul în cursă cu vreo amăgire.

8. Spre pildă, unuia dintr-ai noştri, care foarte lua aminte la visuri, de curând i s-a întâmplat una ca aceasta: i s-a făgăduit prin vis o viaţă lungă, şi, pentru aceasta, mulţi bani adunând el pentru a trăi viaţă lungă, fără de veste de moarte a fost cuprins, astfel că toţi banii i-a lăsat aici, nelucrând nicio faptă bună pe care să o ducă cu sine.


II. Din viata Sfântului Antonie

1. Zicea Marele Antonie către călugării care veneau la dânsul: "Nu se cade să credem dracilor, măcar deşi făţărnicesc că spun ceva de mai-nainte. Pentru că, de multe ori, despre venirea fraţilor care ne vizitează în fiecare zi ei ne spun cu câteva zile înainte, iar aceia, într-adevăr, vin precum au zis. Iar aceasta o spun dracii nu ca purtând de grijă de cei care-i ascultă, ci ca să-i plece pe dânşii să le dea crezare, iar mai apoi, avându-i la mână, să-i poată arunca în pierzare.

2. Drept aceea, nu trebuie să luăm aminte la dânşii, iar de spun ei ceva, trebuie să defăimăm şi să le zicem că nu avem trebuinţă de acestea. Pentru ce lucru de mirare este dacă dracii, fiind mai subţiri decât noi, văd pe cei ce pornesc la drum luându-ne-o înainte şi vestind venirea acelora? Aceasta o poate face şi cineva şezând pe un cal, care poate alerga mai repede decât cel ce merge cu picioarele.

3. Drept care nu trebuie să ne minunăm de dânşii într-unele ca acestea, căci ei nu cunosc nimic din cele ce nu s-au făcut sau se vor face, ci singur Dumnezeu este Cel ce le ştie mai-nainte de facerea lor (Dan. 13:42), iar aceştia, ca nişte furi alergând, vestesc cele ce le văd.

4. Aceasta o poate prevesti şi cel ce călătoreşte pe un cal, care o poate lua înaintea celui ce călătoreşte pe jos. Iar ceea ce zic trebuie înţeles aşa: dacă cineva nu porneşte încă la drum, ei nu ştiu de va călători sau nu, iar dacă cineva porneşte la drum din Tebaida sau din alt loc, ei nu vor şti unde va merge. Iar dacă-1 văd pe el deja pornit în călătorie, aleargă înaintea lui şi vestesc venirea aceluia înainte de a ajunge el, şi aşa se întâmplă ca el să vină după câteva zile.

5. Iar de multe ori, cel ce călătoreşte poate face deodată cale întoarsă, mai vârtos dacă şi Pronia sfătuieşte ceva între timp, astfel că dracii se vădesc ca mincinoşi, iar cel ce va fi luat aminte la dânşii s-a înşelat. Aşa s-au născut oracolele şi vrăjile Ellinilor (păgânilor) şi aşa au fost amăgiţi de draci încă de la început. Iar acum a încetat de tot amăgirea lor, căci a venit Domnul, care i-a stricat, împreună cu vicleşugul lor.

6. Aşadar, nimic nu cunosc dracii de la sineşi, ci, ca nişte furi, cele ce le văd la alţii, acelea le spun. Ei sunt mai mult ghicitori sau înainte-vorbitori. Pentru aceasta, măcar de vor spune ca adevărate unele ca acestea, nici aşa nu trebuie să se mire cineva de dânşii sau cumva să ia aminte. Căci iată, şi doftorii, deşi sunt iscusiţi în boli, dacă vor vedea la alţii aceeaşi boală, de multe ori, semuind din obicei, spun de mai-nainte cele ce se vor întâmpla.

7. Incă şi corăbierii şi plugarii, din obicei văzând tocmirea văzduhului, spun de mai-nainte dacă va să fie vifor sau cer senin. Şi deci n-ar putea spune nimeni că, din pricina aceasta, ei din dumnezeiasca insuflare spun aceasta, ci din iscus şi din obicei.

8. încă şi într-alt fel: ce foloseşte pe cei ce-i ascultă să ştie de la aceia cele viitoare înainte cu câteva zile? Sau la ce s-ar sârgui cineva să cunoască astfel de lucruri, chiar de le-ar cunoaşte cu adevărat? Căci această [cunoştinţă] nu este pricinuitoare de faptă bună, nici semn al unei deprinderi bune. Căci nimeni dintre noi nu se fericeşte că a aflat sau a cunoscut ceva. Ci întru acestea fiecare este judecat de a ţinut credinţa şi a păzit poruncile. Drept aceea, nu trebuie să le privim pe acestea ca pe un lucru mare, nici nu trebuie să ne ostenim pentru ele, ca mai-nainte să le cunoaştem, nici să cerem cunoaşterea lor ca pe o plată a nevoinţei, ci mai vârtos să ne rugăm ca Domnul să ne fie împreună-lucrător întru biruinţa asupra diavolului.

9. Aşadar, să ne curăţim cu cugetul, şi am credinţă că, curăţindu-ne cu totul sufletul, îl vom face să stea după fire, şi poate că, făcându-se văzător, mai multe şi mai depărtate decât dracii poate vedea, având în sine-ne pe Domnul, Care i le descoperă lui. Aşa era sufletul lui Elisei, care vedea cele ale lui Ghiezi (cf. IV împ. 4:26) şi care privea la puterile (oştirile) care stăteau în jurul lui (cf. IV împ. 6:17).

10. Visurile ce se arată sufletului întru dragostea lui Dumnezeu sunt dovezi neînşelate ale sufletului sănătos; pentru aceasta, nici nu se prefac dintr-o închipuire în alta, nici nu înspăimântă simţirea, nici nu pricinuiesc de năprasnă râs sau posomorâre, ci se apropie de suflet cu toată blândeţea, umplându-1 pe dânsul de veselie duhovnicească. De aceea, şi după ce se deşteaptă trupul, cu multă dorire caută sufletul bucuria visului.

11. Iar nălucirile dracilor prin toate împotrivă se află, căci nici întru aceeaşi închipuire nu rămân, nici chipul nu-1 arată multă vreme fără tulburare. Pentru că păruta dulceaţă ce o pricinuiesc nu le ajunge lor spre mai mult - căci nu e proprie aşezării lor, ci se folosesc apoi de înşelăciune, grăiesc felurite grozăvii şi cu prea multe îngrozesc: de multe ori se prefac pe eişi în chip de ostaşi, iar alteori cântă sufletului cu glas mare. Drept aceea, cunoscându-i mintea pe dânşii atunci când se curăţeşte, fără nălucire deşteaptă apoi trupul.

12. Iar uneori se şi bucură, ca una ce s-a obişnuit să cunoască vicleşugul lor, fără a se tulbura. Pentru aceea, chiar şi în vremea visului, de multe ori mustrându-i pe dânşii, spre mânie mare îi porneşte. însă se întâmplă uneori ca nici visurile cele bune să nu aducă bucurie sufletului, ci să pricinuiască într-însul întristare dulce şi lacrimi, însă aceasta se întâmplă la cei ce sporesc întru smerita cugetare.

13. Noi am zis precum am auzit de la cei ce prin iscus au ajuns la dreapta socoteală a celor bune şi a celor rele. Dar noi la nu mică faptă bună vom ajunge dacă nicidecum nu ne vom pleca la vreo nălucire. Deoarece, de cele mai multe ori, visurile nu sunt altceva decât idoli ai gândurilor celor rătăcite sau, iarăşi, precum am zis, batjocoriri ale dracilor.

14. Aşadar noi, când ni se va trimite vedenie, măcar şi din bunătatea lui Dumnezeu de-ar fi, nu o vom primi, şi nu se va mânia pe noi pentru aceasta mult doritul Domnul nostru Iisus Hristos, căci ştie că pentru vicleşugurile dracilor nu o primim. Căci cea mai sus zisă dreaptă socoteală este una a acriviei şi, de se întâmplă ca din vreo răpire să ne simţim sufletul întinându-se - de care [întinăciune] afară, precum mi se pare, nimeni nu se află -, putem pierde urma cunoştinţei celei cu acrivie şi aşa să credem celor ce nu sunt buni ca unor buni.

15. Fie-ne dar nouă spre pilda lucrului sluga chemată noaptea de stăpân înaintea curţilor casei după o îndelungată ducere. Pe acest stăpân, sluga l-a lepădat cu totul, încă de la deschiderea uşilor; pentru că se temea ca nu cumva, cu o asemănare de glas, să fie răpită şi aşa vânzător să-1 gătească a se face de lucrurile ce i s-au încredinţat de la dânsul.

16. Pe care slugă, făcându-se ziuă, nu numai că domnul nu s-a mâniat pe ea, ci şi de multe laude o a învrednicit pe dânsa, că, iată, şi pe glasul stăpânului îl socotea a fi amăgire, nevrând a pierde ceva din lucrurile lui.


III. A Sfântului Maxim

1. Precum mintea celui flămând năluceşte pâine şi a celui însetat, apă, tot aşa şi pântecele celui lacom năluceşte felurite bucate, aşijderea cea a iubitorului de dulceţi, chipuri femeieşti, a celui ce se slăveşte în deşert, cinstele cele de la oameni, a iubitorului de argint, câştiguri, a pomenitorului de rău, răsplătire celui ce l-a supărat, şi a zavistnicului, facere de rău împotriva celui ce-i zavistuieşte.

2. Şi în celelalte patimi aşijderea: pentru că, din patimi tulburându-se mintea, primeşte înţelegerile cele pătimaşe, şi atunci când trupul este treaz, şi când este în somn. Când pofta [îşi] creşte materiile făcătoare de dulceţi, mintea le năluceşte în somn.

3. Iar când creşte mânia, vede lucrurile cele pricinuitoare de frică. Şi, deşi necuraţii draci sunt cei ce cresc patimile, ei iau ca împreună-lucrătoare şi lenevia noastră, şi le întărâtă pe acestea, iar sfinţii îngeri le micşorează, mişcându-ne pe noi spre lucrarea faptei bune.


IV. Din Pateric

1. Un frate a întrebat pe un Bătrân zicând: "Părinte, ce sunt nălucirile cele de noapte?" Şi a răspuns Bătrânul: "Precum în zi ne face diavolul să ne îndeletnicim în gânduri străine, ca să nu ne îndeletnicim întru rugăciune şi în cugetările cele bune, tot aşa şi în noapte tulbură mintea noastră cu mari şi felurite năluciri, sârguindu-se urătorul de oameni să netrebnicească şi rugăciunea de noapte. Pentru aceasta nu trebuie să luăm în niciun fel aminte la dânsele".


V. A Sfântului Efrem

1. Iubite, nu crede visurilor celor amăgitoare, că pe mulţi au înşelat visurile şi au căzut nădăjduindu-se spre dânsele; căci în ce măsură am ajuns noi, ca să vedem vedenii îngereşti?