I. A Sfântului Diadoh

1. Părăsirea cea pedepsitoare nu lipseşte nicidecum sufletul de dumnezeiasca lumină, ci, de cele mai multe ori, harul îşi ascunde de minte venirea sa, ca oarecum să împingă sufletul către amărăciunea dracilor, ca aşa, cu toată osteneala, şi cu multă smerenie să caute ajutorul lui Dumnezeu, cunoscând câte puţin răutatea vrăjmaşului.

2. Este întocmai precum o maică împinge din braţele sale pe pruncul său, care face neorânduială în legile alăptării, ca, înspăimântându-se el de niscaiva oameni cu chip grozav ce stau împrejur sau de niscaiva fiare, cu multă frică şi cu lacrimi să se întoarcă în şanurile maicii.

3. Dar părăsirea care se face după întoarcerea [noastră] dinspre Dânsul, aceea ca pe un legat îl dă dracilor pe sufletul care nu voieşte a avea pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fii ai îndoielii, spre pierzare (Evr. 10: 39). Să nu fie! Ci credem că suntem prunci adevăraţi ai harului lui Dumnezeu, cu mici părăsiri şi cu dese mângâieri alăptându-ne de la Dânsul, ca prin bunătatea Lui să ajungem întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4:13).

4. Părăsirea cea pedepsitoare aduce sufletului multă întristare, smerenie şi deznădăjduire măsurată, pentru ca partea lui cea iubitoare de slavă şi lesne alunecătoare să o tragă cu cuviinţă întru smerenie. Ea aduce îndată inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de mărturisire şi multă dorire pentru tăcerea cea bună.

5. Iar părăsirea ce se face din întoarcerea lui Dumnezeu dinspre noi lasă sufletul să se umple de deznădăjduire, de necredinţă, de mânie şi de trufie. Deci, ştiind noi iscusul amânduror părăsiri, se cade nouă să ne apropiem de Dumnezeu după chipul fiecăreia.

6. în pricina celei dintâi suntem datori să aducem lui Dumnezeu mulţumire cu mărturisire, ca Celui ce prin luarea mângâierii ne pedepseşte neînfrânarea socotinţei noastre, ca să ne înveţe, asemenea Unui Tată bun, deosebirea dintre fapta bună şi cea a răutăţii.

7. Iar în pricina celei de-a doua suntem datori a aduce Lui neîncetata mărturisire a păcatelor, ca aşa, prin sporirea ostenelilor, să-L putem pleca pe Dumnezeu să caute, precum înainte, spre inimile noastre.

8. Insă se cade a şti cum că, atunci când se face război între suflet şi Satana, lovindu-se ca două fiinţe, datorită părăsirii pedepsitoare zic, harul se trage înapoi pe sineşi, precum am zis şi înainte, însă lucrează în chip neştiut împreună cu sufletul spre ajutor, ca să arate vrăjmaşilor lui cum că biruinţa este numai a sufletului.

9. Harul obişnuieşte ca dintru început să lumineze întru multă simţire sufletul cu lumina sa. Iar mergând înainte nevointele, de cele mai multe ori necunoscut lucrează tainele sale în sufletul cel grăitor de Dumnezeu, pentru ca, bucurându-ne noi atunci, să ne pună pe urma dumnezeieştilor vedenii, ca pe unii ce suntem chemaţi de la necunoştinţă la cunoştinţă; însă, în mijlocul nevoinţelor, neslăvită în deşert voieşte să păzească cunoştinţa noastră.

10. Deci se cade nouă să ne întristăm în chip măsurat, ca pe unii oarecum părăsiţi, ca, aşa, mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului. Dar trebuie la vreme să ne şi bucurăm, întraripându-ne cu nădejdea cea bună, ca precum multa întristare întru deznădăjduire şi întru necredinţă îl pune pe suflet, tot aşa şi multa bucurie întru părerea de sine îl cheamă pe dânsul.

11. însă aici către cei ce sunt încă prunci grăiesc, pentru că între luminare şi părăsire la mijloc este iscusirea, precum la mijloc între întristare şi bucurie se află nădejdea. Căci aşteptând, zice, am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre mine (Psalm 39: 1), şi iarăşi: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Psalm 93:19).


II. A Sfântului Maxim

1. Patru sunt chipurile cele cuprinzătoare ale părăsirii: una, din iconomie, cum este la Domnul, ca, prin păruta părăsire, cei părăsiţi să se mântuiască; a doua, spre cercare, cum este la Iov şi Iosif, ca unul să se arate stâlp al bărbăţiei, iar altul al întregii-curăţii şi înţelepciuni; a treia, spre pedepsire părintească, cum este la Apostolul (cf. II Cor. 12), ca smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului, iar a patra este lepădarea, ca la iudei, ca, fiind chinuiţi, să se facă încovoiaţi către pocăinţă.

2. Dar toate chipurile sunt mântuitoare şi pline de bunătatea şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.