Ea s-a născut la Tesalonic, din părinţi nobili şi bogaţi, cetăţeni de frunte ai cetăţii. Ea a fost crescută cu mare evlavie întru toată curăţia Credinţei Creştine. Rămînînd orfană de la o fragedă vîrstă, ea s-a închinat pe sine cu totul rugăciunii şi cugetărilor dumnezeieşti în propria ei casă. Arzînd de dragoste pentru Hristos, ea îşi zicea adesea întru sine: O, cît de mincinoasă este viaţa tinereţii, întru care fie te sminteşti, fie sminteşti pe alţii!

Cu cît mai bună este bătrîneţea! Iar sufletul meu se umple de tristeţe văzînd cît trebuie să aştept pînă ce voi urca la Domnul. Ea şi-a vîndut toate averile, a împărţit venitul săracilor, şi a vieţuit după aceea numai din munca mîinilor ei. Ea postea cu stricteţe, dormea foarte puţin, şi se ruga neîncetat cu lacrimi.

Cînd se biruia de somn, îşi zicea: Groaznic este să mă las biruită de somn, cîtă vreme duşmanul meu pururi veghează! În acea vreme răul împărat Maximian a decretat că oricine poate să ucidă în voie creştini oriunde îi va afla, fără nici o judecată şi nici o sentinţă. Fecioara Sfîntă Anisia a ieşit din casa ei odată ca să meargă la Sfînta Slujbă a Bisericii.

Aceea a fost ziua unui necurat festival păgînesc închinat soarelui. Un soldat imperial, văzînd-o foarte frumoasă, s-a apropiat de ea cu obrăznicia desfrînării, şi a întrebat-o cum o cheamă. Ea şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: Sînt roaba lui Hristos şi grăbesc la Biserică. Apropiindu-se necuratul acela şi începînd a-i grăi necurate graiuri, fecioara l-a îmbrincit şi l-a scuipat în faţă.

Atunci soldatul a înjunghieat-o cu sabia în coastă şi a ucis-o pe loc. Această Sfîntă fecioară muceniţă s-a încununat cu cununa veşnicei slave la anul 298. Ea a fost luată de creştini şi îngropată cu cinste, iar sufletul ei petrece fericit în Ceruri. Deasupra Sfintelor ei moaşte s-a înălţat o slăvită Biserică.

Ea fost monahie, slujitoarea Sfîntului Vasile cel Nou (vezi pomenirea lui la 26 martie). După moarte, ea i s-a arătat Sfîntului Grigorie, un ucenic al Sfîntului Vasile, şi i-a descris în amănunt cele douăzeci de vămi ale văzduhului prin care trebuie să treacă sufletul omului cînd iese la ceasul morţii din trup, prin care vămi şi ea a trecut, pentru rugăciunile Sfîntului Vasile, la odihna veşnică. Sfînta Teodora s-a săvîrşit către Domnul în treizeci de zile ale lunii decembrie, din anul 940.

El a fost unul dintre cei șapte Diaconi, şi unul dintre cei șaptezeci de Apostoli mai Mici (Fapte 6:5). El a fost ridicat şi sfinţit Episcop al cetăţii Bostra din Arabia.

Acolo el a propovăduit cu rîvnă Sfînta Evanghelie şi a îndurat multe chinuri de la păgîni. El a fost aruncat în foc, dar a rămas nevătămat. La urmă a murit răstignit fiind pe cruce, şi aşa s-a strămutat fericitul lui suflet întru Împărăţia lui Hristos.

După îndelungate nevoinţe de mulţi ani în Mînăstirea Sfintei Ana, ea s-a săvîrşit cu pace către Domnul, la anul 755.

El a fost de neam grec, născut din părinţi foarte săraci. În frageda lui tinereţe el a fost forţat să se facă musulman. Dar pocăindu-se de păcatul acesta, el a scăpat la Sfântul Munte unde s-a tuns monah la Mînăstirea Karakalu. Dorind mucenicia pentru Hristos întru spălarea păcatului lui, el a primit binecuvîntarea duhovnicescului lui părinte pentru aceasta şi s-a întors la locul unde îl făcuseră mai înainte musulman.

Acolo, înaintea turcilor, a mărturisit pe faţă credinţa lui creştină şi a arătat minciuna islamului. Turcii l-au apucat, i-au ras barba şi l-au pus cu capul în jos pe un măgar, plimbîndu-l pe străzi, spre distracţia gloatei, însă mucenicul se bucura de batjocura pe care o îndura pentru Hristos. Ei după aceea i-au tăiat degetele de la mîini şi de la picioare, precum odinioară i se tăiaseră şi Sfîntului lacov Persul (pomenit la 27 noiembrie).

La urmă l-au aruncat într-un loc în care se deversau excrementele, şi acolo şi-a dat în mîinile lui Dumnezeu mucenicescul lui suflet, în cetatea Tîrnovo, din Thracia. Sfintele lui moaşte de minuni făcătoare se păstrează în Biserica Sfinţilor Apostoli din Tîrnovo, o parte din ele aflîndu-se la Mînăstirea Karakalu din Sfîntul Munte Athos.

Sfînta Anisia Domnului se roagă,

Cu sfinte îngenuncheri şi cu lacrimi fierbinţi:

O Stăpîne Doamne Iisuse Sfinte,

Cela Ce eşti al Vieţii Izvor,

Cela ce eşti a bunătăţilor Comoară,

Ajută-mi mie întru feciorie să mor!

Ajută-mi mie ca întru feciorie

În a mea groapă să pot intra;

Ajută-mi mie ca întru feciorie

De Împărăţie vrednică să mă pot arăta!

Dăruieşte-mi mie, Stăpîne Doamne,

Pentru Tine pururi să mă jertfesc,

Căci eu doresc ca să mor Ţie,

O, dăruieşte-mi ceea ce doresc!

Dumnezeu ascultat-a pe Anisia fecioara,

Şi i-a dăruit ei al Lui har:

Harul muceniciei pentru Dînsul,

Care o a învrednicit pe ea de Rai.

Sfînta Anisia acum străluceşte

Ca între stele o luminoasă stea,

Ea străluceşte ca un Înger între Îngeri,

Lui Hristos se roagă pururea pentru noi.

Iată două noi pilde a marii milostiviri dumnezeieşti către aceia care întru nenorociri îşi pun fără îndoire toată nădejdea în Dumnezeu.

Fericita Teodora din Cezareea s-a născut dintr-o familie foarte însemnată, iar după naşterea ei a fost trimisă la Mînăstirea Sfintei Ana, spre a îşi săvîrşi şi desăvîrşi acolo o înaltă educaţie.

Dar Fericita Teodora nu numai că şi-a desăvîrşit caracterul şi intelectul în acea mînăstire, ci ea s-a şi pregătit în ea cu duhovniceşti nevoinţe pentru tunderea în monahism. Împăratul Leon Isaurul însă a scos-o cu forţa din mînăstire şi a obligat-o să se căsătorească cu unul dintre generalii lui. Teodora s-a opus acestei căsătorii din toate puterile ei, dar a rămas neputincioasă precum mielul în ghearele lupului.

Ea s-a rugat cu lacrimi şi a plîns neîncetat înaintea lui Dumnezeu să nu o părăsească nici o clipă. În ziua căsătoriei însă, pe cînd oaspeţii petreceau în toi, a venit năprasnica veste la împărat că sciţii au pornit atac puternic contra imperiului, împăratul a poruncit atunci generalului încă nu bine căsătorit să pornească imediat spre teatrul de război. El nu s-a mai întors de acolo niciodată, murind curînd în prima linie. Astfel a scăpat Sfânta Teodora, prin dumnezeiasca purtare de grijă, de povara unei căsătorii nedorite.

Ea s-a întors neîntinată la scumpa ei mînăstire, unde a primit tunderea întru îngerescul chip şi, ca monahie, s-a făcut vestită prin sfinţenia asprelor ei vieţuiri. Iată şi a doua pildă: la Mînăstirea Neadormiţilor s-a aflat în timpul unei foamete o mare lipsă de cele trebuincioase.

Sfîntul Marcel egumenul, primind într-o zi nişte oameni săraci şi odihnindu-i şi ospătîndu-i, a voit să le dea şi nişte bani pentru călătoria lor. El a întrebat pe iconomul mînăstirii cîţi bani mai au în vistierie. Iar iconomul i-a răspuns că mai sînt zece monezi de argint. Egumenul atunci a poruncit ca cele zece monezi să fie împărţite acelor săraci. Dar iconomul nu a împărţit săracilor toate cele zece monezi, ci doar nouă, oprind una pentru nevoile mînăstirii, căci bîntuia sărăcie extremă. Curînd după această întîmplare a venit un bărbat bogat la Mînăstire care a făcut danie din nouăzeci de talanţi mari de aur curat.

Atunci Sfîntul Marcel cel văzător cu duhul l-a chemat la sine pe iconom şi i-a zis: Iată, Domnul a voit să ne trimită nouă pentru sărăcia noastră una sută de talanţi mari de aur curat prin bogatul acesta evlavios, dar pentru că sfinţia ta ai nesocotit a mea poruncă şi nu ai împărţit toţi cei zece bani de argint fraţilor, Chivernisitorul tuturor ne-a lipsit şi El cu dreptate pe noi de zece talanţi de aur.

Să luăm aminte la soborul nevoitorilor şi feciorelnicilor, bărbaţi şi

• La cum ei, din dragoste pentru Hristos, s-au lepădat de toate şi sau dăruit pe ei înşişi de bună voie tuturor suferinţelor;

• La cum ei au biruit asupra loruşi, asupra lumii, şi asupra diavolului, prin nevoinţele şi statornicia lor de diamant;

• La cum ei se bucură acum pururea în a lui Hristos Împărăţie, şi ne ajută şi nouă pururi cu ale lor sfinte rugăciuni.

Şi Sfinţii Celui Preaînalt vor primi regatul şi îl vor ţine în stăpînire în veci şi în vecii vecilor (Daniel 7:18). (În Biblia de la Bucureşti: Şi vor lua Împărăţia Sfinţii Celui înalt şi vor ţinea pre ea pînă în veacul veacurilor)

Înjosiţi şi asupriţi în împărăţiile lumii, Sfinţii vor domni etern în Împărăţia Cerurilor. Socotiţi a fi ultimii dintre oamenii de pe pămînt, ei se vor bucura între cetăţenii de frunte ai Cerului, înfometaţi, însetaţi, desculţi şi goi în efemerele împărăţii ale lumii, ei se vor afla îmbrăcaţi ca nişte fii de împărat, în porfiră, vison, nestemate şi încălţări scumpe, întru netrecătoarea Împărăţie a Cerurilor. Străini în împărăţiile putrezitoare ale lumii, ei vor fi Stăpîni şi Domni întru Împărăţia lor, care este Împărăţia incoruptibilă a Cerurilor. Căci aceasta va fi Împărăţia finală: cu adevărat, ea va fi singura Împărăţie demnă de acest nume. Căci toate celelalte, acestea lumeşti, nu sînt decît şcoli ale înşelăciunii şi preocupărilor vane. Pentru Împărăţia Cerurilor s-au ales Sfinţi cetăţeni dintre oamenii tuturor împărăţiilor de pe pămînt, de-a lungul tuturor veacurilor.

Ei sînt fiii şi fiicele Mîntuitorului Hristos, copiii Dumnezeului Celui Viu. Ei sînt aceia care au trecut de la viaţa aceasta la cealaltă, şi care acum domnesc în ea. Dar splendoarea de neînchipuit a domniei lor nu ni se descoperă nouă încă. Ea se va descoperi de abia la a Doua Venire a Domnului Hristos, Cela Ce este Judecătorul viilor şi morţilor.

Atunci de abia se va descoperi toată splendoarea şi toată puterea Împărăţiei Sfinţilor. Ea este Împărăţia Veşnică a lui Hristos Dumnezeu, Domnul nostru. Această Împărăţie nu va cunoaşte nici schimbare nici sfîrşit, în veac şi în vecii vecilor.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Ziditorul Împărăţiei Sfinţilor, milostiveşte-Te şi ne mîntuieşte pre noi păcătoşii, învrednicindu-ne Împărăţiei Veşnice a Sfinţilor Tăi,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.