Acest slăvit Sfînt s-a născut în Italia şi a fost crescut la Milano. Tînăr fiind, el s-a închinat slujbei armelor. Deoarece primise o educaţie foarte înaltă şi aleasă, şi de asemenea era foarte frumos la trup şi foarte viteaz, el a fost îndrăgit de împăratul Diocleţian, care l-a numit căpitan al gărzii lui imperiale. Dar în taină Sebastian era creştin şi se închina Dumnezeului Celui Viu. Fiind un bărbat al onoarei, drept şi foarte milostiv, comandantul Sebastian a fost foarte iubit de soldaţii lui.

Ori de cîte ori îi stătea în putere el îi scăpa de la moarte pe creştini, şi ori de cîte ori lucrul acesta nu îi era cu putinţă, el îi îndemna pe creştini să moară pentru Hristos şi să nu se lepede de El, întorcîndu-se la spurcata închinare a idolilor. Doi fraţi, Marcus şi Marchelinus, care fuseseră întemniţaţi pentru Hristos şi din pricina torutrilor bestiale erau aproape gata să se lepede de El, au fost întăriţi în Credinţă de comandantul Sebastian, care i-a încurajat să nu se teamă să moară pentru Hristos, ci să primească moartea cu bucurie, spre a lor sigură mîntuire. Grăindu-le lor astfel faţa lui a strălucit ca un soare.

Sfîntul Sebastian şi-a întărit învăţătura cuvîntului şi cu minunile: el a vindecat-o pe Zoe, soţia temnicerului Nicostrat, care era mută de şase ani; el a adus-o pe Zoe, pe Nicostrat şi pe toată casa lor la Sfîntul Botez; el l-a vindecat pe Tranquillinus, tatăl fraţilor Marcus şi Marcellinus, de cumplita boală a gutei şi a durerilor la picioare de care acela suferea de unsprezece ani, şi l- a adus la Sfîntul Botez împreună cu toată casa lui; el l-a vindecat pe eparhul roman Chromatie de aceeaşi boală şi la adus pe el şi pe fiul lui, Tiburtie, la Sfîntul Botez. Prima care a luat mucenicia a fost Sfînta Zoe, pe care au prins-o la mormîntul Sfîntului Apostol Petru, unde se ruga lui Dumnezeu. După ce au torturat-o bestial, au aruncat-o în rîul Tibru. Apoi l-au prins pe Tiburtie. Judecătorul a pus cărbuni aprinşi înaintea lui, cerîndu-i să aleagă între viaţă şi acel fel de moarte, adică, ori să pună tămîie pe cărbuni şi să tămîieze înaintea necuraţilor idoli, ori să urce însuşi cu tălpile goale pe acei cărbuni. Sfîntul Tiburtie, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a păşit cu picioarele goale pe acei cărbuni aprinşi şi a rămas nevătămat. El după aceea a fost decapitat.

Sfîntul Nicostrat a fost omorît cu o ţepuşă, Sfîntul Tranquillinus a fost înecat, iar Sfinţii Marcus şi Marchellinus au fost torturaţi bestial şi străpunşi cu suliţe. A fost adus apoi înaintea lui Diocleţian şi Sfîntul Sebastian. Diocleţian l-a învinuit de trădare, dar Sfîntul Sebastian a răspuns: Eu pururea m-am rugat Domnului meu Hristos pentru sănătatea ta şi pentru pacea Imperiului Roman. Împăratul a poruncit ca Sfîntul Sebastian să fie despuiat de haine şi să-i fie străpuns trupul cu săgeţi.

Soldaţii au executat ordinul, străpungînd trupul mucenicului cu atîta mulţime de săgeţi, încît trupul nu se mai vedea de numărul lor. Pe cînd toţi au crezut că este mort, el s-a arătat viu şi complet sănătos. Atunci păgînii l-au omorît lovindu-l cu ciomege şi tăindu-i trupul în bucăţi. Sfîntul Mucenic Sebastian a luat cu cinste şi cu mărire mucenicia pentru Hristos Domnul şi s-a strămutat la locaşurile cele de El gătite lui, la anul 287. Împărat al Imperiului atunci a fost Diocleţian, iar Episcop al Romei, Gaius.

El a trăit în vremea împăraţilor Iustin al doilea (cel Nou) şi Mauriciu (565-602). El a fost fiu de aristocraţi. El s-a lepădat de toată bogăţia şi slava cea deşartă a lumii şi s-a retras la o mînăstire spre a vieţui întru asprele nevoinţe călugăreşti, întru mîntuirea sufletului. El mai apoi a fost înălţat episcop al cetăţii Amisus din provincia Cappadocia.

Ca mare ascet şi ca ierarh, Sfîntul Fior a plăcut lui Dumnezeu, întru Care sa săvîrşit cu pace, strămutîndu-se la locaşurile cereşti cele gătite lui.

Sfîntul Modest a fost prunc în vîrstă de cinci luni cînd au murit părinţii lui, dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu el a fost crescut întru toată evlavia creştină. Ajungînd în vîrstă, el a fost vîndut ca sclav unui păgîn din Egipt. Cu toate acestea, el a izbutit să îl convertească pe stăpînul lui la Credinţa Creştină, iar stăpînul lui l-a eliberat. Sfîntul Modest atunci s-a retras la Muntele Sinai, unde s-a nevoit aspru pînă la vîrstă de cincizeci şi nouă de ani.

Ajungînd la acea vîrstă, el a fost înălţat Patriarh al Ierusalimului, păstorind cu frică şi cu cutremur turma lui Hristos cea încredinţată lui. El s-a săvîrşit cu pace la anul 633, în vîrstă fiind de nouăzeci şi şapte de ani.

Pe Sfîntul Sebastian l-au bătut cu săgeţi,

L-au îmbrăcat în ele ca şi într-o cămaşă.

Dar pe sub săgeţi sufletul i-a rămas neatins,

Iar inima lui s-a înălţat la cer, în rugăciune.

Sfîntul Sebastian torturi a luat pentru Hristos.

Dar împărăţiile mari ce sînt,

Ce, bogăţiile nesfîrșite?

Deşertăciune sînt ele pe lîngă cinstea aceasta,

Pentru Domnul Cel Viu a fi săgetat cu săgeţi mii.

Slăvitul Sebastian a dorit aceasta: Să moară răstignit pentru Răstignitul Hristos,

Să dovedească Adevărul cu-a lui moarte şi sînge,

Să mărturisească credinţa între cer şi pămînt.

Atotvăzătorul, Domnul, Care vede toate,

I-a măsurat şi numărat de sînge fiecare strop.

El i-a răsplătit mucenicului Lui cu a Lui Împărăţie,

Turnînd asupra lui har peste har.

O Sfinte Mucenice Sebastiane slăvite, Multpătimitorule pentru Hristos!

Tu cu a ta suferinţă ai crescut Biserica,

Roagă-te lui Hristos pentru-a ei întărire pe pămînt!

Întru această viaţă omului i se dă să aleagă din două una: ori viaţa pămîntească şi stricăcioasă, ori Împărăţia Cerurilor. Dumnezeu nu presează pe nimeni la această alegere, ci fiecare este lăsat să hotărască după cum vrea. Cînd au fost osîndiţi la temniţă fraţii Marcus şi Marchellinus din pricina credinţei lor creştine, lor li s-a dat o lună de zile timp de gîndire, în care fie să se lepede de Hristos şi de Împărăţia Lui, fie să se pregătească de moartea în torturi bestiale. Atunci au venit la temniţă rudeniile lor cu un fel de sfat, iar Sfîntul Sebastian cu un cu totul altul.

Rudeniile plîngeau şi îi implorau să facă aşa cum zice judecătorul şi cum face toată lumea ca să-şi cruţe tinereţile; tatăl lor le arăta părul lui alb, bătrîneţile şi sănătatea lui slăbită; maica lor le aducea aminte de sînul pe care l-au supt şi de chinurile pe care le-a suferit la naşterea lor; propriile lor soţii şi cu fiii lor cei mici plîngeau şi ei lîngă dînşii. În esenţă, toate rudele le cereau să se lepede de Împărăţia Cerurilor de dragul împărăţiei pămînteşti celei stricăcioase. Sfîntul Sebastian însă i-a sfătuit pe cei doi fraţi tocmai dimpotrivă.

El le-a zis: Bravilor creştini, slăviţilor oşteni ai lui Dumnezeu! Oare vreţi să rataţi veşnicia şi eterna cunună a slavei pentru a face pe plac rudeniilor voastre? Vreţi să pierdeţi steagul biruinţei pe care îl ţineţi în mînă de dragul smiorcăielilor femeieşti? Trecătoare este viaţa aceasta, vitejilor! Ea este atît de ticăloasă şi de nestatornică încît nu îi poate mulţumi nici pe cei care o iubesc. Ce valoare are viaţa aceasta chiar şi atunci cînd ai trăi în ea o sută de ani? Oare nu va veni totuşi şi acea ultimă zi?

Şi cînd vine ziua inevitabilă a morţii, oare nu ne par toţi anii vieţii noastre şi toate bucuriile pămînteşti ca şi cînd nici nu ar fi fost? Cu adevărat slăbiciune a minţii este să-ţi pară rău după această viaţă trecătoare pe care o pierzi oricum, şi să dispreţuieşti fericita veşnicie a tuturor bunătăţilor care vor dura veşnic, pe care numai cu această jertfă le poţi cîştiga! Să ţinem minte cuvintele Domnului: Iar duşmanii omului vor fi casnicii lui. Cu astfel de cuvinte şi multe altele, Sfîntul Sebastian a cucerit pentru Hristos inimile celor doi fraţi. Sfinţii Mucenici au iubit Împărăţia Cerurilor mai mult decît împărăţia pămîntească, şi de aceea au murit cu bucurie pentru Hristos.

Să luăm aminte la castitatea lui losif (Facerea 39):

• La cum desfrînata soţie a lui Putifar îl îndemna pe losif la păcat;

• La cum losif a respins-o pentru frica de Domnul şi din credincioşie faţă de stăpînul lui;

• La cum desfrînata l-a apucat de haină, dar el a lăsat haina în mîinile ei şi a fugit gol, numai cu Sfîntul lui suflet.

Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu, voi muri şi eu, [...] numai moartea mă va despărţi de tine (Cartea Rut 1:16,17).

Aceste cuvinte sînt minunate, fie că sînt rostite de un fiu către tatăl lui, fie de o fiică către mama ei, fie de soţie către soţul ei. Dar ele sînt de trei ori mai minunate atunci cînd sînt rostite de noră către soacra ei. După ce amîndoi feciorii Noeminei au murit în pămîntul Moabului, unde ea şi feciorii ei trăiau ca imigranţi, vîrstnica mamă a voit să se întoarcă la Bethleem, ţinutul ei natal, şi acolo să se adauge în pămînt strămoşilor ei.

Şi Noemina, fiind femeie înţeleaptă şi dreaptă, le-a sfătuit pe nurorile ei văduve să rămînă pe mai departe în ţara lor şi să se recăsătorească. Nora pe nume Orpah a făcut aşa, dar Rut a zis: Numai moartea mă va despărţi de tine. Iată cum poate iubi o soacră pe nora ei, iată cum poate întoarce o noră cu devotament înzecit iubirea cu care a binecuvîntat-o pe ea soacra ei! Dar la Betleem cineva trebuia totuşi să dea pîine acestor două suflete singure. Şi cine avea să le dea hrana lor? Numai unul Dumnezeu, şi mîinile harnice ale lui Rut, Moabiteanca. (Lasă-mă să) mă duc la ţarină, să adun spice (Rut 2:2), a zis nora către soacră.

Iar Noemina a zis: Du-te, fiica mea! (Rut 2:3). Într-un ogor străin, în urma unor culegători străini, ea trebuia să culeagă spicele care rămîneau în urma lor. Era nu numai osteneală grea aceasta, era şi o mare umilinţă. Dar Rut a luat asupra ei şi osteneala, şi umilinţa, din dragoste faţă de soacra ei cea vîrstnica, care nu mai putea munci. Domnul Atotvăzătorul a văzut aceste două suflete minunate şi S-a bucurat.

Făcătorul lor S-a bucurat şi le-a răsplătit din belşug şi lea preamărit, aşa cum numai El ştie să răsplătească şi să preamărească pe cei care se tem de El. Dumnezeu, în minunata Lui Purtare de Grijă, a îndrumat paşii moabitencei Rut în ţarina bogatului Booz ca să culeagă spicele lăsate în urmă de culegători, iar Booz a văzut-o pe Rut şi a cerut-o de soţie de la Noemina.

Din această căsătorie s-a născut Obed, tatăl lui lesei şi bunicul lui David, Regele. Astfel, pe Rut cea care s-a smerit pînă la a merge să culeagă spicele rămase, ca o cerşetoare, Dumnezeu a înălţat-o şi a făcut-o strămoaşa marelui rege David, din care s-au născut mai apoi mulţime de regi, iar la urmă Regele Regilor, Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Domnul nostru Preablînd, Atotvăzător şi Atotmilostiv! Îndreptează şi paşii noştri ai păcătoşilor şi Te milostiveşte spre noi,

Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie î-Ți mulţumim în veci, Amin.