Ei au fost cetăţeni de frunte ai Cezareei Bitiniei. Sfîntul Tirs era botezat, iar Sfîntul Calinic era de abia catehumen. Sfîntul Calinic însă a fost mai înainte popă idolesc. Începînd Cumbrichie, urmaşul împăratului Diocleţian, să îi prigonească şi să îi ucidă şi mai sîngeros pe creştini, a venit şi a stat înaintea lui viteazul creştin Tirs care, învinovăţindu-l aspru, i-a strigat: Pentru ce lupţi contra propriului tău suflet, o, Cumbrichie? Dar judele urechi nu a avut să audă, de aceea l-a dat pe mucenic bătăilor, torturilor, şi la urmă uciderii prin tăierea capului.

Sfîntul Levchie, care fusese torturat bestial, a mers la aceeaşi moarte ca şi cînd ar fi mers la a lui nuntă. Văzînd moartea viteazului Levchie, fericitul Tirs, înflăcărat şi el de aceeaşi rîvnă a dragostei dumnezeieşti, a stat ca un viteaz înaintea lui Cumbrichie, dînd pe faţă înaintea tuturor toate crimele lui şi plîngîndu-l pentru lipsa credinţei lui întru Unul Adevăratul Dumnezeu. A fost şi el pentru aceasta biciuit bestial şi aruncat în temniţă. Dar mîna nevăzută a lui Dumnezeu i-a vindecat rănile, a deschis porţile temniţei şi l-a dus afară.

Atunci Sfîntul Tirs a mers într-un suflet la înaltpreasfinţitul Fileas, Episcopul Cezareei, spre a fi botezat de către el. După Sfîntul Botez el a fost din nou prins şi torturat bestial, dar a îndurat chinurile ca şi cînd i s-ar fi întîmplat în vis, iar nu aievea. Prin puterea rugăciunilor lui mulţime de idoli au căzut la pămînt. Preotul păgîn Calinic văzînd acestea s-a lepădat de idolatrie şi a crezut în Hristos, fiind şi el osîndit la moarte pentru aceasta, împreună cu Sfîntul Tirs. Sfîntul Calinic a fost decapitat, iar pe Sfîntul Tirs l-au întins într-un sicriu de lemn, ca să îl taie apoi în două cu fierăstrăul.

Dar puterea lui Dumnezeu nu a îngăduit aceasta, şi de aceea fierăstrăul nu putea nicicum să intre în lemn. Atunci Sfîntul Tirs a ieşit din sicriu şi s-a rugat lui Dumnezeu, mulţumindu-I Lui pentru a îl fi învrednicit de mărturisirea prin chinuri sîngeroase şi moarte, iar apoi şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu. La sfîrşitul veacului al patrulea, împăratul Flavian a ctitorit lîngă Constantinopol o slăvită Biserică în cinstea Sfîntului Mucenic Tirs şi a aşezat în ea sfintele lui moaşte. Sfîntul s-a arătat în vedenie împărătesei Pulheria şi a sfătuit-o să îngroape moaştele celor patruzeci de Mucenici alături de ale sale.

În timpul stăpînirii lui Diocleţian un anume judecător imperial pe nume Arian i-a prigonit bestial pe creştinii din Egipt.

El l-a prins pe Apolonie şi l-a ameninţat cu torturi cumplite. Înspăimîntat, Apolonie l-a mituit pe Filimon un cunoscut cîntăreţ din fluier, păgîn cu credinţa, să aducă idoleştile jertfe în locul lui, schimbînd şi hainele lui cu el. Dar ajungînd înaintea idolilor cărora trebuia să le jertfească inima cîntăreţului din fluier s-a luminat cu cereasca lumină şi el şi-a făcut semnul Sfintei Cruci. Ieşind din capişte, el a strigat puternic: Sînt Creştin! Sînt robul lui Hristos, Dumnezeul Cel Viu! Văzîndu-l şi auzindu-l judecătorul a început să rîdă, crezînd că Filimon zice acestea în glumă, spre a îi lua în rîs pe creştini. Dar la urmă Filimon a fost dat celor mai bestiale torturi.

Asupra lui singur a plouat ploaie minunată din cer, întru al lui Sfînt Botez. La urmă şi Filimon şi Apollonie au fost omorîţi prin decapitare de către Arian judecătorul. Apoi, vindecîndu-se ochiul lui Arian prin minune la mormîntul Sfîntului Filimon, Arian a crezut şi s-a botezat. Pentru aceasta a fost osîndit la moarte de împăratul Diocleţian şi ucis împreună cu patru soldaţi din garda lui imperială, convertiţi şi ei la creştinism împreună cu stăpînul lor.

Voi cunoscut-aţi Credinţa, mărturisit-aţi pre Hristos,

Dat-aţi ale voastre trupuri spre a sufletului mîntuire:

Ale voastre nume pentru aceasta în ceruri strălucesc,

Iar Biserica s-a umplut de focul sfinţeniei.

Nemuritorilor Sfinţi, rugaţi-vă pentru noi,

Ca să ne izbăvim de-al păcatelor întuneric:

Voi, fericite Levchie şi nobile Tirs,

Slăvite Calinice şi vrednice Filimoane!

Şi voi asemenea, cinstiţilor soldaţi,

Carele faţa nu v-aţi întors de la chinuri,

Voi cu toţii acuma cetăţeni de frunte sînteţi

Ai adevăratei Împărăţii, aceea din Ceruri!

O, străluciţilor Sfinţi, rugaţi-vă pentru noi,

Ai lui Hristos mucenicilor, păziţi Biserica voastră!

Voi cunoscut-aţi iubirea, adevărata, cereasca,

Dar pămîntul nu i-a ştiut măcar adevăratul nume.

Voi adevărata iubire cunoscut-aţi în Fiul lui Dumnezeu,

În Semnul Răstignirii şi al Cununei de spini.

Iar acum voi şedeţi alături de Dumnezeu,

Faţa Lui Sfîntă pururi o vedeţi.

O Sfinţilor Mucenici Tirs, Calinic şi Levchie,

Rugaţi-vă lui Hristos pentru curăţirea păcatelor noastre!

Sînt trei feluri de rîvnă bună: rîvna curăţirii de poftele şi gîndurile păcătoase, rîvna pentru adevărul Credinţei, şi rîvna pentru împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu printre oameni. Toate aceste trei feluri de rîvnă au înflăcărat inima Sfîntului Slăvitului Mare Ierarh Nicolae, Făcătorul de Minuni. El a arătat rîvna păzirii curăţiei inimii în toate zilele vieţii lui, priveghind şi rugîndu-se neîncetat cu mintea în inimă. El mai cu seamă a arătat rîvnă de foc pentru păzirea curăţiei Credinţei, la ceasul confruntării cu necuratul Arie, la lucrările întîiului Sinod Ecumenic (din anul 325, de la Niceea).

Rîvna lui pentru împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu printre oameni s-a arătat mai cu seamă în două împrejurări, cînd a salvat, de fiecare dată, cîte trei bărbaţi care fuseseră pe nedrept osîndiţi la moarte. Pe cînd a lipsit odată din cetatea Mirelor, avarul comandant Eustatie a condamnat la moarte trei oameni nevinovaţi, fiind mituit să facă asta de cei care îi urau pe ei. Aducîndu-i-se vestea aceasta, Sfîntul Nicolae s-a întors în grabă la Mira. Condamnaţii se aflau deja pe eşafod, iar gîdele tocmai ridica asupra lor sabia.

Atunci Sfîntul Nicolae a apucat sabia, a smuls-o din mîna călăului, şi i-a eliberat pe cei legaţi. După aceea l-a certat cu asprime pe slabul Eustatie şi l-a adus la ruşine faţă de sine şi la pocăinţă. La fel s-a întîplat şi cu trei înalţi comandanţi ai armatelor imperiale, Nepotian, Ursus şi Herpylion, care au fost calomniaţi înaintea lui Flavius, eparhul Constantinopolului şi chiar înaintea împăratului însuşi. Împăratul chiar a semnat osîndirea lor la moarte.

Dar în ajunul execuţiei lor, cei trei comandanţi s-au rugat lui Dumnezeu aşa: O Stăpîne Doamne al lui Nicolae, izbăveşte-ne de moartea aceasta pe noi nevinovaţii! În aceeaşi noapte Sfîntul Nicolae s-a arătat şi împăratului şi eparhului în vis, i-a certat aspru pentru nedreptatea lor, şi le-a poruncit să îi elibereze de îndată pe cei trei nevinovaţi. Cînd s-a făcut zi împăratul şi eparhul şi-au povestit unul celuilalt visul pe care l-au avut fiecare aparte, însă unul şi acelaşi. De aceea ei i-au eliberat imediat pe cei trei comandanţi, şi de osînda la moarte, şi din închisoare.

Să luăm aminte la ascultarea lui Avraam:

• La cum Avraam s-a supus lui Dumnezeu cînd El i-a poruncit să iasă din patria lui, dintre rudeniile lui, şi din casa tatălui lui (Facerea 12);

• La cum Avraam s-a supus lui Dumnezeu cînd El i-a poruncit să îi aducă jertfă pe fiul lui unul născut (Facerea 22).

Am văzut pe Domnul în faţă şi mîntuit a fost sufletul meu! (Facerea 32:30)

Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac este şi Dumnezeul lui Iacov cel credincios, cel supus, cel milostiv şi cel blînd. Blîndul văzător de Dumnezeu, lacov, poate fi numit cu adevărat Cel care L-a văzut pe Dumnezeu. Căci cu adevărat, blînd a fost el, şi a L-a văzut pe Dumnezeu şi a grăit cu El, şi a văzut Îngerii lui Dumnezeu urcînd şi coborînd pe scara care se înălţa de la pămînt pînă la cer.

El cu blîndeţea l-a biruit pe Laban socrul lui, şi pe Isav, fratele lui; cu blîndeţea a făcut pace între soţiile lui, Lea şi Rahela; din pricina blîndeţii lui l-a îndrăgit şi însuşi Faraon. Blîndeţea lui lacov este o prefigurare a blîndeţii Domnului Hristos. Fericiţi cei bîînzi, zice Domnul, că aceia vor moşteni pămîntul (Matei 5:5). Aceste cuvinte s-au împlinit şi cu lacov. El a moştenit pămîntul părinţilor lui; urmaşii lui s-au izbăvit din robia Egiptului şi au moştenit Pămîntul Făgăduinţei; prin Hristos Domnul, Urmaşul lui după trup, el a moştenit întreg pămîntul, adică, Biserica lui Dumnezeu care s-a întins pe faţa întregului pămînt.

Am văzut pe Domnul în faţă. lacov L-a văzut pe Domnul în formă de om, iar nu ca om adevărat. Şi chiar această vedenie a fost o prefigurare a adevăratei întrupări a lui Dumnezeu ca Om. Şi mîntuit a fost sufletul meu. Sufletul lui s-a mîntuit de frică şi de toată nedreptatea. Dacă lacov s-a mîntuit văzînd doar preînchipuirea lui Dumnezeu, cu cît mai uşor nu ne vom mîntui noi care L-am văzut pe Domnul aievea ca om adevărat şi ca Dumnezeu-Om!

O, Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Preablînde, Cela Ce eşti tăria şi slava celor blînzi, precum ai mîntuit pre lacov carele şi-a mîntuit sufletul său văzînd Sfînta Ta faţă, mîntuieşte-ne şi pre noi păcătoşii, prin Preacurat Trupul şi Preascump Sîngele Tău.

Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie ne rugăm în veci, Amin.