Sfinţii Mina şi Ermoghen s-au născut amîndoi la Atena. Ei au locuit amîndoi la Bizanţ, fiind ţinuţi la mare cinste de împărat şi de popor. Sfîntul Mina a fost vestit pentru marea sa învăţătură şi darul elocinţei, şi deşi în afară se comporta ca şi cînd ar fi fost şi el din păgînătate, înlăuntrul inimii lui era creştin convins.

Sfîntul Evgraf a fost mai înainte Eparhul Bizanţului, fiind păgîn şi cu purtarea şi cu credinţa inimii, dar era din fire bun şi drept şi lucrător de multe şi mari fapte bune. Izbucnind conflicte grave între păgîni şi creştini la Alexandria, împăratul l-a trimis acolo pe marele lui demnitar, Mina, să restabilească ordinea şi să îi anihileze pe creştini cu desăvîrşire. Sfîntul Mina a mers şi a restabilit cu adevărat ordinea, dar pe creştini i-a lăsat în pace, declarîndu-se însuşi pe faţă creştin, aducînd multă păgînătate la Hristos şi lucrînd multe şi mari minuni.

Auzind aceasta, împăratul l-a trimis la Alexandria pe celălalt mare demnitar al lui, Ermoghen, ca să îl pedepsească pe Sfîntul Mina şi să îi dea morţii pe creştini. Ermoghen a împlinit ordinul împăratului: el l-a adus pe Sfîntul Mina înaintea judecăţii, i-a tăiat picioarele şi limba, i-a scos ochii, apoi l-a aruncat în închisoare. Dar acolo S-a pogorît la Sfînt Domnul Iisus Hristos şi l-a vindecat şi l-a întărit pe robul Lui multpătimitor. Văzîndu-l pe Sfîntul Mina vindecat cu desăvîrşire, Ermoghen s-a schimbat cu inima şi a primit Sfîntul Botez.

El a propovăduit atunci cu putere Cuvîntul lui Dumnezeu şi a fost înălţat Episcop al Alexandriei. Atunci Maximin înfuriat a venit în persoană la Alexandria şi i-a supus pe Sfinţii Mina şi Ermoghen celor mai bestiale torturi, pe care ei le-au îndurat cu bărbăţie, acoperiţi de harul lui Dumnezeu. Privind la vitejia acestor oşteni ai lui Hristos şi la minunile pe care le lucra Dumnezeu prin ei, secretarul şi prietenul Sfîntului Mina, pe nume Evgraf, a stat înaintea tribunalului şi i-a strigat împăratului în faţă: și eu sînt Creştin! Împăratul înnebunit de drăcească furie a scos sabia de la şold şi l-a decapitat atunci pe loc pe Sfîntul Evgraf. După aceasta el a ordonat călăilor să-i decapiteze pe Sfinţii Mina şi Ermoghen.

Sfintele lor moaşte aruncate în mare au plutit minunat pînă la Constantinopol unde Episcopul cetăţii, mai înainte vestit prin vedenie de aceasta, a venit şi le-a întîmpinat pe ele, primindu-le şi îngropîndu-le cu cinste.

Sfînta Anghelina a fost fiica principelui albanez Gheorghe Skanderbeg, şi soţia lui Ştefan, Despotul Serbiei, fiul Despotului Gheorghie. Ea a fost pururea alături de soţul ei, cu care a îndurat amarnice prigoane şi surghiun în Serbia, Albania şi Italia. Ea i-a crescut pe fiii ei Maxim şi lovan întru adevărat şi curat duh creştinesc.

După moartea soţului ei ea s-a tuns întru îngerescul chip, închinîndu-se pe sine cu totul rugăciunii, faptelor de milostenie, şi zidirii şi refacerii sfintelor locaşuri ale lui Dumnezeu. Soţie credincioasă, mamă exemplară şi creştină desăvîrşită, ea cu adevărat a meritat numele de: Maica Anghelina, aşa cum o numeşte poporul şi în ziua de azi. Sfintele ei moaşte făcătoare de minuni, împreună cu acelea ale dreptului ei soţ Ştefan odihnesc la Mînăstirea Kruşedol (deşi parte din ele au fost distruse de turci). Ea s-a săvîrşit către cereştile locaşuri ale Împărăţiei lui Hristos la începutul veacului al şaisprezecelea.

El a fost un cetăţean de vază al Ankirei (Ankara de azi). Venind împăratul Iulian Apostatul în această cetate, Ghemel a stat înaintea lui şi l-a certat cu îndrăzneală pentru lepădarea lui de credinţă. Pentru aceasta el a fost torturat bestial şi răstignit pe cruce la anul 361.

Dîndu-şi în chinuri lente duhul pe cruce, Sfîntul Mucenic Ghemel a auzit un glas din cer Care i-a zis: Ghemele, binecuvîntat eşti tu.

El a fost un mare nevoitor, un biruitor asupra diavolului, şi un văzător cu duhul. Împăratul Leon cel înţelept i-a trimis lui o scrisoare în care îi cerea sfat, iar Sfîntul i-a răspuns împăratului la acea epistolă fără ca să aibă nevoie să o deschidă.

El s-a săvîrşit către Domnul cu pace în veacul al nouălea, la foarte adînci bătrîneţi.

Plăcuta lui Dumnezeu Sfînta Anghelina

Soţie Sfîntă a fost, şi monahie Sfîntă;

Îndelung răbdătoare-n necazuri, milostivă şi bună,

Cu cei ce pătimeau pătimind şi ea.

Ea a privit doar la Domnul Dumnezeu Mîngîietorul,

Şi liniştitu-sa urcînd pe Crucea lui Hristos.

Ea soţului ei i-a fost sprijin puternic şi blînd,

Iar copiilor ei pildă de vieţuire Sfîntă:

Pentru aceasta şi ai ei fii Sfinţi s-au făcut.

Oricine cu credinţă cheamă al maicii Anghelina nume,

Află întru ispite grabnic ajutor.

În vremuri cumplite cînd se prăbuşea ţara,

Cînd mulţi se omorau cu păcatele lor,

Cînd al islamului întuneric cuprindea-mpărăţia,

Anghelina a mîntuit multe suflete de sîrbi.

Ea i-a mîntuit arătîndu-le adevărul, arătîndu-le cerul,

Cu-al ei deget şi duh.

Ea i-a mîngîiat cu Hristos, vindecîndu-i cu Crucea,

Ea grăbeşte şi-acum către cel îndurerat.

Ea cu mai multă putere vindecă şi acuma,

Pe tot sufletul ce cheamă Sfînt ajutorul ei.

Oricine cu crdinţă strigă Maică Anghelina!

Vede cum grabnic iese din necaz.

În nenumărate şi tainice feluri Domnul Dumnezeu Cel Veşnic Viu ştie cînd să arate milostivire şi cînd să pedepsească, cînd să izbăvească pe credincioşi din ispite, cînd să îi prefacă pe necredincioşi în credincişi, şi cînd să facă să piară cu sunet pe prigonitorii nepocăiţi ai Credinţei. După ce bestialul Maximin i-a ucis pe Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf, el s-a îmbarcat cu suita sa într-o corabie şi a pornit de la Alexandria spre Bizanţ. Dar a orbit fără veste şi trupeşte cel ce în bezna întunericului deja zăcea cu sufletul şi cu inima. El a început să strige celor din jurul lui că mîini nevăzute îl lovesc pe el cu sălbăticie.

La scurtă vreme după aceea el a pierit rău, aşa cum a şi trăit. În vremea Sfîntului Episcop Ambrozie al Milanului s-a petrecut următorul fapt: eretica împărăteasă Iustina l-a determinat pe Eftimie, mare latifundiar milanez să îl răpească şi să îl arunce într-un exil îndepărat pe Episcop, pe care îl ura. Eftimie a pregătit căruţa şi, încălecînd pe calul său, s-a poziţionat astfel încît să îl poată surprinde pe Episcop singur, să îl urce cu forţa în căruţă, şi să împlinească pofta ereticei împărătese. Dar chiar în ziua în care organizase crima a venit ordin împărătesc cu exilarea imediată a lui Eftimie, din pricina unei crime ascunse.

Venind garda de soldaţi, ei l-au prins pe Eftimie, l-au legat, şi l-au urcat în căruţa pe care el i-o pregătise Episcopului, omul lui Dumnezeu. Altă dată a intrat un eretic arian în Biserica în care slujea Sfîntul Ambrozie, cu gîndul că îl va putea oarecum prinde şi învinui prin cuvintele pe care le va rosti Sfîntul la predică.

Privind înăuntru, ereticul l-a văzut pe Sfîntul lui Dumnezeu cum învaţă poporul, dar a văzut şi un Înger luminos lîngă el, care îi şopteşte la ureche dumnezeieştile cuvinte. Înspăimîntat de vedenia aceasta, ereticul s-a ruşinat, s-a lepădat de erezia lui şi s-a întors cu totul la Sfînta Credinţă.

Să luăm aminte la potopul care a înecat pămîntul (Facerea 7):

• La cum pămîntul se afla deja scufundat în oceanele păcatului, mai înainte de a fi acoperit de revărsările de ape;

• La cum Multînduratul Dumnezeu a îngăduit potopul din pricina păcatelor omenirii, şi la cum potopul a acoperit faţa întregului pămînt.

Eu... sînt pulbere şi cenuşă (Facerea 18:27).

Acestea sînt cuvintele pe care Părintele Avraam le grăieşte despre sine însuşi. Fraţilor, de rîs sînt acei oameni care se umflă de mîndrie pe seama relaţiilor lor înalte, şi a prieteniei cu puternicii acestei lumi deşarte. Dreptul Avraam a fost aflat vrednic de a sta de vorbă cu Dumnezeul Cerurilor Cel Atotputernic şi Veşnic.

Cu toate acestea, el nu s-a mîndrit cu duhul, ci s-a smerit pe sine şi mai adînc, numinduse pulbere şi cenuşă. Dar cine a fost acest Avraam, de a fost aflat vrednic de atîta cinste în timpul vieţii lui pămînteşti şi de atîta laudă şi după moarte, după cum mărturiseşte despre dînsul Sfîntul Apostol Pavel (Galateni 3, Evrei 11), şi însuşi Domnul (Luca 16:22, Ioan 8:39)? El a fost un lucrător al pămîntului plin de toată virtutea care şi-a trăit viaţa lui toată pururea numai după Legea lui Dumnezeu.

El a fost bărbat cu credinţă mare şi de nezdruncinat în Domnul, iubitor de dreptate, primitor de străini, milostiv, curajos, supus, curat şi smerit. Dar dintre toate virtuţile lui, Dreptul Avraam este mai cu seamă vestit în istoria mîntuirii pentru puternica lui Credinţă. Dreptul Avraam a fost în vîrstă de o sută de ani cînd i-a vestit Domnul că Sara, soţia lui, stearpă pînă atunci şi foarte înaintată în vîrstă şi ea, îi va naşte prunc - iar Dreptul Avraam a crezut fără să se îndoiască în Cuvîntul Domnului.

Şi chiar mai înainte ca să nască Sara pe Isaac, Dumnezeu a zis către Avraam: Voi face pe urmaşii tăi mulţi ca pulberea pămîntului (Facerea 13:16). Iar Dreptul Avraam a crezut cu adevărat, fără să se îndoiască. Iar cînd lui Avraam i s-a născut unicul lui fiu, Dumnezeu, ca să-l încerce, i-a poruncit ca să îl aducă pe fiul lui unul născut şi să î-l jertfească Lui, Domnului.

Iar Avraam credinciosul, deşi l-a durut inima lui de părinte, a mers să împlinească fără îndoire, fără crîcnire şi fără murmur jertfa sufletului lui. Dar l-a oprit pe el Dumnezeu în ultima clipă, văzînd că adevărată îi este credinţa. Cît de totală şi de minunată a fost credinţa şi supunerea acestui bărbat din vechime faţă de Dumnezeu! De aceea l-a şi binecuvîntat pe el Domnul, preamărindu-l şi pe pămînt şi în ceruri. Fraţilor, fericiţi aceia care, fără ezitare şi fără îndoire cred în Dumnezeu şi se sîrguiesc pururea să împlinească poruncile Lui cele Sfinte. Binecuvîntarea lui Dumnezeu îi va însoţi pe unii ca aceştia în ambele lumi.

O Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce eşti Făcătorul nostru Cel Binecuvîntat, cercetează-ne şi pre noi păcătoşii şi ne numără printre aleşii Tăi care parte au cu Părintele Avraam întru Împărăţia Ta cea Sfintă,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.