S-a făcut vestit pînă atunci necunoscutul sat Mutalaska din Capadocia, din pricina naşterii întru el a acestui soare strălucitor al Ortodoxiei tuturor timpurilor şi locurilor. Părinţii lui s-au numit Ioan şi Sofia, în vîrstă fiind de opt ani, el şi-a lăsat casa şi părinţii şi s-a tuns monah în obştea monahală din apropiere, numită: a lui Flavian. După zece ani, el s-a srămutat la mînăstirile Palestinei, unde cel mai mult a rămas în Mînăstirea Sfinţilor Eftimie cel Mare (vezi pomenirea lui la 20 ianuarie) şi Teoctist.

Străvăzătorul Eftimie a prorocit tînărului monah Sava că va să se facă monah mare şi vestit între monahi şi dascăl monahilor, şi că va întemeia o lavră mai mare decît toate celelalte ale vremii lui. După moartea Marelui Eftimie Sfîntul Sava s-a retras la pustie, unde a vieţuit vreme de cinci ani ca sihastru într-o peşteră arătată lui de un Înger al Domnului.

Mai apoi, după ce a crescut şi s-a desăvîrşit întru călugăreasca vieţuire, în jurul lui au prins a se strînge, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mulţime de suflete ce însetau după viaţa duhovnicească. Curînd numărul monahilor a fost atît de mare încît a fost nevoie să se zidească mînăstire largă şi mulţime de chilii. Au venit la el şi fraţi din depărtata Armenie, şi pentru aceştia Sfîntul a rînduit o peşteră aparte, în care aceştia să poată asculta dumnezeieştile slujbe în limba armeană. Murind tatăl lui, vîrstnica lui maică Sofia a venit la el, iar fiul a tuns-o pre maică întru îngerescul chip, rînduindu-i o chilie depărtată de mînăstire, unde Sofia a trăit întru sfinte rugăciunui şi nevoinţe pînă la moartea ei.

Acest mare Sfînt a îndurat mulţime de atacuri drăceşti din toate părţile: din partea celor de aprope ai lui, de la eretici, şi de la diavoli. Dar el a ieşit biruitor, deasupra tuturora: asupra celor de aproape, prin bunătate şi toleranţă; asupra ereticilor, prin neabătuta mărturisire a adevărului Credinţei Ortodoxe; iar asupra dracilor, chemînd statornic Numele lui Hristos şi însemnîndu-se cu Semnul Sfintei Cruci. El a avut mai cu seamă de luptat cu demonii la Muntele Castellium, unde a întemeiat o a doua mînăstire. Cu totul, Sfîntul Sava cel Sfinţit a întemeiat şapte slăvite mînăstiri. El şi cel aproape concetăţean cu el, Sfîntul împărat Theodosie cel Mare, sînt socotiţi a fi cei mai mari luminători şi stîlpi ai Ortodoxiei în Răsărit.

Ei au corectat greşelile împăraţilor şi patriarhilor în probleme privitoare la Sfînta Credinţă, şi au slujit tuturor ca pildă de viaţă sfîntă şi smerită care atrage asupra ei puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu. După o viaţă îndelungată de nevoinţe aspre dar rodnice, Sfîntul Sava cel Sfinţit a intrat întru veşnica odihnă la anul 532, în vîrstă fiind de nouăzeci şi patru de ani. Printre multele lui lucrări minunate, să o pomenim măcar pe aceea că el este alcătuitorul primei rînduieli a Slujbelor din Sfintele mînăstiri, cunoscută acum pretutindeni în lume drept Tipicul Ierusalimitean.

Ei au luat cu toţii mucenicia din mîinile romano-catolicilor, la vremea unirii cu Roma de la Lyons (din 1274), care a fost opera împăratului Mihail Paleologul (1260-1281) şi a papei.

Protosul Sfîntului Munte a fost spînzurat, iar ceilalţi au fost omorîţi prin tăierea capului. (Pentru amănunte, vezi la 10 octombrie)

El s-a născut la Bitola şi s-a nevoit întru călugăreasca viaţă la Mînăstirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, împreună cu tatăl lui, Pahomie, care de asemenea s-a tuns monah. După aceea el a mers la Karyes, unde şi-a continuat viaţa de nevoinţe şi osteneli la Chilia Sfinţilor Arhangheli, sub călăuzirea Bătrînilor Filoteu şi Dionisie.

Biruind şi călcînd peste şarpele invidiei, peste atacurile dracilor şi peste bolile cele grele, el a trecut la veşnica pace a Împărăţiei lui Hristos în cinci zile ale lunii decembrie, din anul 1500. Sfintele lui moaşte nestricate şi pline de bună mireasmă odihnesc şi astăzi întru a lui chilie.

Ei au fost tată şi fiu, amîndoi mari nevoitori din pustia Egiptului. Karion a lăsat femeie şi doi copii şi a plecat să se facă monah.

Copil fiind, fiul Zaharia a fost adus la mînăstirea în care se nevoia tatăl şi, prin ale lui aspre nevoinţe călugăreşti, l-a întrecut şi pe tată şi pe toţi ceilalţi monahi vestiţi de acolo. Fiind Sfîntul Zaharia întrebat: Cine este adevărat monah? el a zis: Acela care pururea se dă pe sine la împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu.

Preacuviosul Sava, a monahilor căpetenie,

Voievodul duhovnicesc al lui Hristos Dumnezeu,

Slăvitu-s-a cu postiri, cu privegheri şi blîndeţe,

Cu rugăciunea, credinţa, şi milostenia Sfîntă.

Sfinte Sfinţite Părinte Sava, lui Dumnezeu plăcute,

Tu pre monahi învăţat-ai să nu grijească de trup;

Tu încredinţatu-te-ai desăvîrşit în Domnul,

Cu nevoinţele rugăciunii,

Nicicînd voind să fii mai mare între fraţi.

Tu untdelemn şi vin prea rareori gustat-ai,

A slujbei rînduială păzit-ai ca un Sfînt.

Bucurie fie-ne nouă Sfîntă Liturghie,

Iar nu o apăsare, pe care s-o facem oftînd.

Aşa învăţat-a Sava pururi a lui obşte,

Mult mai vîrtos cu viaţa decît cu-al lui cuvînt.

Aşa cum grădinarul pururi păzeşte grădina,

Aşa păzit-a el monahii, pe al lui Sfînt răsad.

Tinerii crescut-au şi rod mult au adus:

Un regiment de Sfinţi, a Sfîntului Sava slavă!

Cinci sute de ani şi o mie de atunci au trecut,

Dar Sfîntă lui grădină şi azi aduce rod!

O mie de monai, şi încă mii o sută,

Pînă astăzi crescut-au în Sfîntă obştea lui.

O Sfinte Părinte Sava cel Sfinţite,

Roagă-te şi acum lui Dumnezeu pentru noi!

Există oameni mari în meşteşuguri sau profesii, cum ar fi un mare conducător de popor sau un mare strateg, dar nici un om nu poate fi mai mare decît acela care este mare în credinţă, nădejde şi dragoste.

Măreţia Sfîntului Sava cel Sfinţit în această privinţă este demonstrată de următoarea istorie: a venit într-o zi economul mînăstirii la Sfîntul Sava şi i-a zis că nu va mai putea suna clopotul de chemare la trapeză a fraţilor în sîmbăta şi duminica următoare, pentră că nici un fir de grîu nu a mai rămas în cămări, şi nimic altceva de mîncare şi de băutură. Nici Sfînta Liturghie nu se mai poate sluji din această pricină, a mai zis economul. Dar Sfîntul a răspuns, cu încredinţare: Nu vom anula nicicum Sfînta Liturghie din pricina lipsei griului, vinului şi untului de lemn. Credincios este Acela Carele ne-a poruncit nouă să nu ne grijim de ce vom mînca, sau de ce vom bea, şi puternic este El să ne aducă nouă hrană la ceasul foametei.

Şi şi-a pus toată nădejdea lui în Domnul. În acea cumplită lipsă, Sfîntul chiar s-a gîndit în inima lui că poate va trimite spre vînzare în cetate oarece vase sau veşminte, spre a fi vîndute şi cumpărate cele de trebuinţă cu preţul lor, astfel încît nici Sfintele Slujbe să nu se oprească, nici masa cuvenită a fraţilor.

Dar, mai înainte încă de ziua sîmbetei, nişte oameni îndrumaţi într-acolo de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au venit la mînăstire aducînd cu ei treizeci de catîri încărcaţi cu grîu, cu vin şi cu untdelemn. Ce mai spui acum, frate? L-a întrebat Sfîntul Sava pe Părintele econom. Au nu vom suna din clopot să chemăm fraţii la masă? Părintele egumen s-a ruşinat foarte de lipsa lui de credinţă şi l-a rugat pe Sfîntul de iertare. Biograful Sfântului Sava spune despre el că era aspru cu diavolii şi blînd cu fraţii. Odată un număr de monahi din obşte s-au răsculat împotriva Sfîntului şi pentru aceasta au fost scoşi afară din Mînăstire la porunca Patriarhului Ilie. Ei au ieşit şi şi-au construit chilii la ţărmul rîului Thekoa, unde au dus lipsă cumplită de toate.

Auzind că monahii răsculaţi mor de foame la chiliile lor, Sfîntul Sava a încărcat saci cu grîu pe măgăruşi şi i-a dus el însuşi la aceia. Văzînd că nu au Biserică, le-a ridicat Sfîntul Biserică. Mai întîi, răii aceia l-au primit cu ură, dar mai pe urmă şi-au venit întru sine, s-au pocăit, şi au răspuns iubirii cu iubire.

Să luăm aminte la căderea lui Adam şi a Evei din pricina păcatului (Facerea 3):

• La cum Domnul Cel Atotplin de Har l-a strigat pe Adam cel păcătos şi i-a zis: Adame, unde eşti?

• La cum Dumnezeu S-a arătat pe Sine a fi Păstorul Cel Bun Care şi în Rai fiind cheamă la Sine oaia cea pierdută;

• La cum chiar şi azi Dumnezeu îl strigă pe fiecare păcătos pe nume chemîndu-l: unde eşti? Căci prin aceste cuvinte vrea să-l certe, şi să-l prevină.

Fraţilor, prima descoperire despre lumea aceasta pe care ne-o transmite nouă Sfînta Scriptură este aceea că lumea a ieşit de la bine, iar nu de la rău, de la Dumnezeu, şi nu de la vreo putere contrară Lui, nici de la vreun închipuit amestec primordial dintre rău şi bine.

A doua descoperire, fraţilor, despre lumea aceasta, este că tot ceea ce a zidit bunul Dumnezeu este bun; marea este bună; iarba, verdeaţa şi toţi pomii roditori sînt buni; luminătorii cereşti, soarele, luna şi cu stelele, sînt bune; fiinţele care mişună pe faţa pămîntului şi în adîncurile mării, precum şi păsările cerului, sînt bune toate; toate fiinţele după soiul lor sînt bune: fiarele cîmpului, mari şi mici şi tot ceea ce vieţuieşte prin ierburi. În sfîrşit, omul, această cunună supremă a creaţiei şi stăpînul ei, făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este şi el bun foarte.

Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Căci să ştim, fraţilor, evaluatorul lumii acesteia în întregul ei nu este şi nu poate fi cineva care o priveşte superficial şi în parte, ci el poate fi doar Acela Care o poate cuprinde dintr-o singură privire cu toate cele ale ei în întregime şi în amănunt, Cel Care cunoaşte numărul, numele, firea şi esenţa fiecărei categorii care o compune, incomparabil mai bine decît cei mai înţelepţi oameni de pe Terra din toate timpurile şi locurile, luaţi la un loc. Şi a văzut Dumnezeu că sînt bune foarte (Facerea 1:31). Cu toate acestea, au existat fiinţe umane care au cutezat să insulte lucrarea lui Dumnezeu, zicînd că lumea este în esenţă rea, că fiecare creatură luată în parte este rea, şi că materia din care sînt alcătuite toate fiinţele pămînteşti este rea, asemenea.

Noi trebuie să ştim însă că rău este doar păcatul, iar păcatul vine de la duhul păcatului, care este diavolul. Prin urmare, răul stă în duhul răului, iar nu în materia din care este făcută zidirea. Acest duh căzut de la Dumnezeu este semănătorul răului în lume, el este cel de la care provin neghinele din ogorul Domnului, carele a fost semănat numai şi numai cu grîu curat.

Necuratul duh se luptă să folosească şi duhul omului şi lucrurile materiale în general ca armă spre săvîrşirea răutăţii care se află întru dînsul. El, diavolul, este acela care insuflă în mintea omului gîndul că toată lumea zidită este rea, şi că fundamental rea este şi materia din care este alcătuită lumea zidită. Satan insultă lucrările bune foarte ale lui Dumnezeu ca să-şi ascundă propriile lui lucrări, care sînt întradevăr rele. El î-L acuză pe Dumnezeu ca să nu fie acuzat el însuşi.

O, fraţilor, să ne păzim cu străşnicie de viclenia diavolului! Să ne păzim mai ales de gîndurile cele rele pe care el ni le seamănă în minte.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Luminătorul minţilor noastre şi Mîntuitorul, în mîinile Tale încredinţăm noi ale noastre minţi şi inimi! Luminează-le pre ele cu lumina Adevărului Tău,

Căci noi numai Ţie ne închinăm, îţi mulţumim şi Te slăvim în veci, Amin.