El a fost fiul lui lona şi fratele Marelui Petru, născut la Betsaida, iar de meserie pescar. La început el a fost ucenicul Sfîntului Ioan Botezătorul, dar arătînd Botezătorul Ioan către Mîntuitorul Hristos şi zicînd: Iată Mielul lui Dumnezeu! (Ioan l:36), Sfîntul Andrei l-a lăsat pe Ioan şi a urmat lui Hristos. Apoi, Sfântul Andrei l-a adus la Hristos şi pe fratele lui, Marele Petru.

După Pogorîrea Duhului Sfînt, Sfîntului Andrei i-au căzut sorţii să propovăduiască Cuvîntul lui Dumnezeu în Bizanţ şi în Tracia, apoi în ţinuturile de pe cursul Dunării şi în Rusia de la ţărmul mării Negre, apoi în toată Tracia, în Epir, în Grecia şi în Peloponnes, unde a adus mulţimi mari de oameni la Credinţă, sfinţindu-le apoi episcopi şi preoţi. În cetatea Patras el a lucrat multe minuni mari întru Numele lui Hristos, şi a cîştigat pre mulţi pentru Domnul. Printre noii credincioşi s-a numărat şi fratele şi soţia proconsulului Aegeates.

Furios, Aegeates l-a supus pe Sfîntul Andrei unor torturi bestiale, apoi a ordonat răstignirea lui pe cruce. Fiind încă viu Sfîntul pe cruce, el i-a povăţuit pe credincioşii strînşi în jurul ei. Poporul acela a voit să urce şi să îl dea jos de pe cruce pe Sfîntul Andrei cu orice de preţ, dar Sfîntul nu i-a lăsat. Atunci el s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ei, iar trupul lui s-a înconjurat de o lumină nemaivăzută.

Acea strălucire a stat vreme ca la jumătate de ceas, iar cînd ea s-a dus, Sfîntul şi-a dat fericitul lui suflet în mîna lui Dumnezeu. Aşa şi-a încheiat alergarea lui pămîntească Cel mai întîi chemat Apostol, primul dintre Cei doisprezece Apostoli care L-a cunoscut personal pe Mîntuitorul Hristos şi I-a urmat Lui. Sfîntul Andrei a luat mucenicia pentru Hristos Domnul la anul 62 de la întrupare. Sfintele lui moaşte au fost duse la Constantinopol; capul lui a fost mai pe urmă dus la Roma, iar o Sfîntă mînă la Moscova.

În vremea împăratului Constantin cel Mare, un bărbat foarte învăţat din cetatea Tirului, pe nume Meropius, a călătorit în India. El a luat cu sine pe doi creştini, fraţii Edesie şi Frumentie. În timpul călătoriei, corabia lor a naufragiat într-o furtună pe coastele Abisiniei, iar abisinienii sălbatici au ucis tot echipajul şi pe toţi călătorii, mai puţin aceşti doi fraţi.

Edesie şi Frumentie au vieţuit astfel în Abisinia vreme de mai mulţi ani, reuşind să intre în serviciul curţii imperiale a împăratului abisinian. Frumentie a început să propovăduiască şi Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi într-un mod mai precaut, dar convins că acest pămînt va aduce roadă bogată lui Hristos. Cei doi fraţi s-au îmbarcat la urmă în corăbii: Edesie cu destinaţia Tir, iar Frumentius la Alexandria, unde dorea sa îl cerceteze pe Sfîntul Athanasie cel Mare.

Sfîntul Frumentie a prezentat Patriarhului situaţia din Abisinia, şi a cerut păstori pentru cei noi convertiţi din acele ţinuturi. Sfîntul Athanasie atunci l-a sfinţit pe Sfîntul Frumentie episcop. Sfîntul înaltpreasfinţit Frumentie s-a întors astfel în Abisinia, unde în timpul vieţii lui a adus tot poporul abisinian la Hristos. Acest mare păstor al turmei lui Hristos, Luminătorul Abisiniei, s-a săvîrşit către Domnul cu pace la anul 370, strămutîndu-se în locaşurile cereşti ale veşnicei slave.

Sfîntul Andrei, luminat de Duhul,

Şi între Apostoli mai Întîiul chemat,

Pre Domnul propovăduit-a ziua şi noaptea,

Şi cu Sfînta Cruce popor mult a botezat.

Ca grădinarul ce bine grijeşte grădina,

El în cetăţi şi în sate a mers fără somn,

Şi cu îndemînare mare altoit-a în ele

Rod bun ce-a udat cu apa Viului Izvor;

Pînă ce la sfîrştitul alergării lui ajuns-a,

Şi văzut-a Crucea ce îl aştepta.

El cu bucurie zis-a către Cruce:

O, Scumpă Cruce, pre tine Domnul te-a sfinţit!

Pre tine cu al Său trup te-a sfinţit Domnul,

O Cruce Sfîntă, odihneşte al meu trup!

Ridică-mă pre mine din tină şi ţărînă,

Şi mă înalţă sus, către Dumnezeu!

Dă-mi ca de pe tine să întîmpine al meu suflet pre Domnul,

Domnul Hristos care pe tine, pentru mine s-a răstignit!

O, Ucenice credincios al lui Ioan Botezătorul,

Apostole Sfinte al lui Hristos Mîntuitor!

O Sfinte Andreie, Stea mai întîi chemată,

Ajută-ne nouă cu-ale tale rugăciuni!

Sfîntul Ioan Gură de Aur a zis: Toate le sînt date Apostolilor. Adică, toate darurile, toate puterile, toată plinătatea harului pe care îl dă Dumnezeu credincioşilor. Noi vedem aceasta în viaţa marelui Apostol, a Sfîntului Andrei cel întîi Chemat: El a fost apostol, evanghelist, proroc, păstor şi învăţător (Efeseni 4:11).

Ca evanghelist, el a dus vestea bună a Evangheliei în cele patru colţuri ale pămîntului; ca proroc, el a prorocit botezul poporului rus şi măreţia Kievului ca centru de iradiere a Creştinismului; ca păstor, el a întemeiat şi a organizat mulţime de biserici; ca învăţător, el a învăţat neobosit ziua şi noaptea pînă şi de pe crucea pe care a fost răstignit, pînă la ultima lui suflare. În afară de acestea, el a fost mare mucenic, fapt care a fost de asemenea după darul Sfîntului Duh, şi care nu este dat tuturor.

Astfel, vedem în acest Sfînt Apostol, ca şi în alţi Afinţi Apostoli, plinătatea harului Duhului Sfînt. Şi fiecare faptă măreaţă pe care o lucrează omul următor lui Hristos trebuie atribuită acestui har. Sfîntul Frumentie ne demonstrează cu putere că acesta este adevărul lucrurilor, întorcîndu-se de la Alexandria în Abisinia ca episcop sfinţit, el a început să lucreze mari minuni, aducînd la Credinţă mulţime de popor. Regele Abisiniei, uimit, l-a întrebat: Ai trăit atîţia ani printre noi, şi niciodată nu te-am văzut lucrînd asemenea minuni.

De unde ai tu acum această putere? Fericitul Frumentie i-a răspuns şi i-a zis: Aceasta nu este lucrarea mea, ci este lucrarea harului preoţiei care se află întru mine. Sfîntul apoi i-a explicat regelui cum şi-a lăsat părinţi şi căsătorie şi lumea toată pentru dragostea lui Hristos, şi cum a primit, prin punerea mîinilor Sfîntului Athanasie, harul preoţiei celei mai înalte, şi al facerii de minuni.

Să luăm aminte la căderea duhovnicească a lui Adam şi a Evei (Facerea 3):

• La cum şarpele a stîrnit în Eva lăcomia pîntecelui şi aroganţa;

• La cum femeia lacomă şi mîndră a călcat porunca lui Dumnezeu şi a mîncat din Pomul Cunoştinţei;

• La cum Eva a păcătuit, nu din mijlocul penuriei sau sărăciei, ci din mijlocul a toată abundenţa şi bogăţia.

Aşadar, aceasta zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile, în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor (Efeseni 4:17-18).

Ce este deşertăciunea, fraţilor? Ea este tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu, tăiat de la El şi lucrat fără frică de El. Ce este deşertăciunea minţii, fraţilor? Ea este a trăi şi a interpreta viaţa nu prin lumina legii lui Dumnezeu, ci prin întunecimea propriilor cugete şi pofte ale minţii noastre trupeşti. Dar de unde ne vine nouă acest rău, fraţilor?

El ne vine de la împietrirea inimii şi de la ignoranţa cea lăuntrică. Dar ce înseamnă împietrirea inimii, fraţilor? Ea înseamnă că inima este lipsită de dragostea lui Dumnezeu şi de frica de Dumnezeu, şi este în loc plină de pofte şi de spaima de toate cele care pot face vreun rău trupului. Fraţilor, dar ce se naşte din împietrirea inimii? Ignoranţa se naşte dintru aceasta, necunoaşterea desăvîrşită a lucrurilor dumnezeieşti, a căilor dumnezeieşti şi a legilor dumnezeieşti; inima împietrită nu cunoaşte deloc viaţa duhovnicească sau ce sînt cugetările dumnezeieşti. Dar care este consecinţa finală, fraţilor, a împietririi inimii şi necunoaşterii crase a adevărului dumnezeiesc? Ea este înţelegerea întunecată a toate şi înstrăinarea de Dumnezeul Cel Viu.

Înţelegerea întunecată vine atunci cînd mintea omului este la fel de întunecată precum îi este şi trupul, iar lumina din om se preface atunci întru întuneric. O, cumplit întuneric! Căci înţelegerea întunecată arată întunecarea cu totul a minţii. Iar mintea întunecată nu mai poate pricepe înţelesul nici unui lucru, sau neagă înţelesul oricărui lucru. Într-o asemenea stare, omul este cu totul străin de viaţa lui Dumnezeu, şi se usucă şi moare ca un mădular tăiat cu totul din trup.

Aceasta sînt păgînii, aceasta sînt cei fără de Dumnezeu, aceasta sînt toţi cei cu credinţă puţină şi falşii creştini. Dar chiar şi lemnul uscat, dacă este udat cu Apa Vieţii care vine de la Domnul Hristos, învie şi dă mlădiţe şi verdeaţă. Chiar şi lumea păgînă cea asemenea băţului uscat a fost ridicată şi readusă la viaţă de Hristos Domnul. Cu atît mai mult este posibil acest lucru pentru creştinii care se pocăiesc!

Să privim la noi înşine, fraţilor. Să facem aceasta în fiecare zi. Să ne întrebăm în fiecare zi dacă nu cumva ne-am înstrăinat cu totul de viaţa lui Dumnezeu din pricina deşertăciunii noastre. Iată ceasul morţii noastre se apropie mereu, împreună cu sfîrşitul şi cu judecata. Iată în curînd lemnul uscat se va arunca în focul cel nestins.

O, Stăpîne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Mintea noastră şi Viaţa, ajută-ne nouă numai la Tine pururea să cugetăm, şi cu Tine pururea să vieţuim.

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.