El s-a născut la Hadrianopolis, cetate a Paflagoniei. Încă din copilărie el s-a închinat pe sine slujirii lui Dumnezeu. El a fost diaconul Episcopului Teodor, în Biserica acelei cetăţi. Dar, dorind liniştea vieţii pustniceşti de rugăciune şi cugetări sfinte, el s-a sălăşluit în pustietatea unui cimitir elinesc din afara cetăţii, pe care toţi oamenii îl ocoleau cu groază din pricina arătărilor demonice înfricoşate care ieşeau de acolo.

Dar Sfîntul Alipie a înălţat în mijlocul acelui cimitir o Sfîntă Cruce şi a zidit şi o Sfîntă Biserică în cinstea Sfintei Muceniţe Eufimia, care i se înfăţişase într-o vedenie. Lîngă Biserică el a zidit un stîlp înalt, a urcat la vîrful lui, şi a petrecut acolo cincizeci şi trei de ani în post şi rugăciune. Nici batjocura oamenilor, nici răutăţile dracilor nu au putut să îl clintească din rînduiala ce cu binecuvîntare de sus îşi alesese. Sfîntul Alipie mai cu seamă a îndurat atacurile mîrşave ale diavolilor. Aceştia au căutat să îl înspăimînte cu arătări, l-au bătut cu pietre, şi nu i-au lăsat nici o clipă de pace, ziua şi noaptea, timp de multă vreme.

Dar viteazul Alipie s-a păzit pe sine de nălucirile şi puterea dracilor cu semnul Sfintei Cruci şi cu Numele lui Hristos. La urmă, diavolii au fost biruiţi şi nevoiţi să fugă de la el. Oamenii au început să îl cinstească şi să vină de departe să afle la el vindecarea de boli, rugăciune, mîngîiere şi sfat. Lîngă stîlp s-au zidit mai apoi două mînăstiri, una pentru bărbaţi, cealaltă pentru femei. În cea pentru femei au vieţuit mama şi sora Sfîntului. Sfîntul Alipie păstorea cele două mînăstiri de pe stîlp, cu pilda vieţii lui şi cu cuvîntul. El a strălucit ca un soare din ceruri tuturor, arătîndu-le calea mîntuirii.

Acest plăcut al lui Dumnezeu a fost atît de covîrşit de har încît trupul lui strălucea uneori cu totul, iar de la locul înalt pe care şedea se înălţa pînă la cer stîlp de lumină. Sfîntul Alipie a fost mare şi puternic făcător de minuni şi în timpul vieţii şi după moarte. El a trăit o sută de ani pe pămînt şi s-a săvîrşit către Domnul la anul 640, în timpul domniei împăratului Heraclie. Sfîntul său cap odihneşte la Mînăstirea Kutlumuş din Sfîntul Munte Athos.

Sfîntul lacov acesta a fost cu neamul din Siria. El a fost ucenicul Sfîntului Maron (pomenit la 14 februarie) şi contemporanul Sfîntului Simeon Stîlpnicul. El s-a nevoit întru aspre petreceri sub cerul liber, hrana lui fiind linte muiată. El a lucrat minuni mari, chiar înviind şi morţii întru Numele Domnului Hristos.

Împăratul Leon s-a sfătuit cu el în privinţa Sinodului al patrulea de la Calcedon (din anul 451 după Hristos). Sfîntul lacov Pustnicul s-a strămutat la locaşurile cele cereşti la anul 457.

El a fost din Paflagonia, concetăţean şi contemporan al Sfîntului Alipie Stîlpnicul. lubindu-L desăvîrşit pe Domnul Hristos, el s-a dăruit pe sine cu totul celor mai aspre vieţuiri pustniceşti. El s-a lepădat desăvîrşit de toate pentru dragostea lui Hristos.

Mai înainte de sfîntă adormirea lui, s-au pogorît din cer Înger spre a duce sufletul lui la cer, iar faţa lui a strălucit ca soarele. Sfîntul Stelian a fost mare făcător de minuni şi în timpul vieţii, şi după a lui moarte. Rugăciunile lui sînt mai cu seamă grabnic ajutătoare cînd este vorba de copii bolnavi şi de familii fără de copii.

Sfîntul Nicon acesta s-a născut în Armenia. Trezindu-se cu duhul la auzul dumnezeieştilor cuvinte: Tot cel ce va lăsa pe tată sau pe mamă... înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică (Matei 19:29), el a lepădat cu adevărat toate pentru dragostea lui Hristos şi s-a dus la o mînăstire unde s-a tuns monah.

Desăvîrşindu-se acolo întru toate virtuţile, Sfîntul Nicon a părăsit mai apoi mînăstirea şi a mers din loc în loc, propovăduind Sfînta Evanghelie la popor. El striga pretutindeni, fără încetare, Pocăiţi-vă! De aceea l-au şi numit oamenii chiar cu numele Pocăiţi-vă.

El a străbătut toată Anatolia şi Peloponnesul propovăduind Cuvîntul lui Dumnezeu. El a făcut minuni mari cu rugăciunea, întru Numele lui Hristos, şi s-a odihnit la urmă cu pace, întru bucuria Domnului lui. Săvîrşirea lui a fost la Sparta, în anul 998.

El s-a săvîrşit la anul 1731, iar Sfintele lui moaşte s-au descoperit a fi făcătoare de minuni la anul 1804.

Eliberat de toate, şi de lume desprins,

De-ale ei griji, apăsări şi patimi,

Sfîntul Alipie s-a preaslăvit

Prin rugăciunea fierbinte şi dumnezeiasca cugetare.

El pe stîlp înalt s-a sălăşluit,

Departe de lume şi de Domnul aproape.

Sfîntul Alipie s-a preaslăvit

Prin rugăciune fierbinte şi dumnezeiască cugetare.

Înfricoşatele furtuni stîlpul nu l-au zdrobit,

Căci Domnul cîrmit-a şi fulger şi tunet.

Sfîntul Alipie s-a preaslăvit

Cu totul închinîndu-se dumnezeieştii rugi şi cugetării.

El cu rugăciunea strălucit-a ca un soare puternic,

Numele lui peste veacuri ne-a rămas moştenire.

Pe minunatul Alipie, plăcutul lui Dumnezeu,

L-au înnemurit dumnezeieştile rugi şi cugetările.

Acum în ceruri stîlp de foc străluceşte,

El este al lui Alipie suflet nemuritor.

Astfel Alipie Stîlpnicul ieri ca şi astăzi înaintea Domnului stă,

Întru rugăciuni pentru noi. Ieri ca şi azi ruga lui e-a noastră bucurie,

El e armă de foc contra viclenilor draci.

Mulţi învăţaţi mari ai lumii păgîne au venit la Biserica lui Hristos şi au primit Sfîntul Botez tocmai pentru că ea propovăduieşte viaţa de veci ca pe o realitate probată, iar nu ca pe o speculaţie a minţii umane. Sfîntul Clement Romanul a studiat desăvîrşit toată filosofia greacă, şi cu toate acestea a constatat că sufletul lui a rămas tot nemulţumit şi gol. Tînăr în vîrstă de douăzeci şi patru de ani fiind, el a dorit cu ardoare din adîncul inimii să cunoască dacă poate exista o viaţă mai bună decît cea pe care o duc îndeobşte oamenii. Filosofia nu îi dăduse decît raţionamente speculative ale minţii omeneşti, şi nicidecum dovezi concrete despre o viaţă mai bună.

El îşi jelea familia pierdută pe mare şi îşi chinuia sufletul cu gîndul dacă ar putea exista o altă viaţă în care să poată fi din nou împreună. Atotvăzătorul Dumnezeu i-a călăuzit pentru aceasta paşii, scoţîndu-i în cale un om care i-a vorbit despre Creştini, şi despre credinţa lor în realitatea vieţii de dincolo de mormînt. Întîlnirea cu acel om într-atît l-a răscolit pe tînărul Clement încît el a ieşit imediat din Roma şi s-a strămutat în ludeea, la leagănul Creştinismului, numai şi numai în scopul de a afla mai mult despre Creştini şi credinţa lor în viaţa de dincolo de moarte. Auzind predicarea Sfîntului Apostol Petru, bazată în întregime pe credinţa învierii din morţi, Sfîntul Clement a dispreţuit definitiv speculaţiile filosofice şi a adoptat definitiv Credinţa Creştină.

El a primit Sfîntul Botez şi s-a închinat pe sine cu totul slujirii Bisericii lui Dumnezeu. Iar cum a fost atunci, aşa este şi astăzi: cel care are credinţă puternică în învierea lui Hristos, şi o cunoştinţă clară a vieţii de dincolo de moarte şi Judecăţii de Apoi, cu uşurinţă se hotărăşte să plătească preţul intrării întru acea fericită viaţă. Iar preţul acesta este împlinirea dumnezeieştilor porunci.

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2):

• La cum Domnul Dumnezeu a zidit bărbatul, iar din bărbat, femeia;

• La cum Adam şi Eva erau goi şi nu se ruşinau, căci încă nu cunoscuseră păcatul.

Spre desăvîrşirea Sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:12).

Iată scopul în care a împărţit Duhul Sfînt darurile Sale în chip felurit, facîndu-i pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, iar pe alţii păstori şi învăţători: anume spre desăvîrşirea Sfinţilor, adică a credincioşilor creştini.

Aşa cum în casa bine rînduită există o slujire şi o cinste cuvenită părinţilor, o slujire şi o cinste cuvenită fiilor şi fiicelor mai mari, şi o alta cuvenită copiilor celor mici şi slugilor, toate aceste slujiri şi cinstiri fiind spre folosul întreolaltă al tuturor membrilor casei, tot aşa este şi în Casa lui Dumnezeu, Sfînta Biserică: fiecărei cinstiri îi corespunde şi slujirea pe măsură, iar slujirea fiecăruia este de folos tuturor.

Aşa creşte şi se zideşte sufleteşte trupul Bisericii, care este Biserica Sfînta a lui Dumnezeu. Fiecare credincios, sprijinit fiind de duhovniceştii lui fraţi, creşte şi se dezvoltă ca mădular al trupului. El creşte şi se dezvoltă în curăţie şi sfinţenie, în măsura şi proporţia cuvenită cu întregul trup. Întregul trup, de la începutul şi pînă la sfîrşitul timpului, şi mai cu seamă de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul pînă la Judecata de Apoi, este Biserica lui Dumnezeu. Trupul vrednic este de nemurire, iar zidirea vrednică este de Dumnezeu.

Ochiul omului nu o poate vedea pe ea de la un capăt la celălalt al ei, nici poate mintea omului să o priceapă. Căci zidirea din materii foarte preţioase este făcută: din pietre vii, din ochi şi din inimi, fără urîţenie sau zbîrcitură, fără stricăciune sau schimbare. Totul în ea este aşezat la loc bine rînduit, totul este frumuseţe desăvîrşită în fiecare parte, precum şi în întreg. Acesta este, fraţilor, scopul călătoriei noastre! Acesta este scopul arderii vieţilor noastre în cuptorul suferinţelor! Aceasta este viaţa noastră, mai bună de mii de ori decît planurile pe care ni le facem singuri, şi mai scumpă de mii de ori decît cele mai tainice doriri ale inimilor noastre!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Dumnezeul nostru Iubitor de oameni, nu ne respinge pre noi ca pe nişte pietre lepădate, ci ne şlefuieşte pre noi şi ne zideşte întru Trupul Tău Cel Nemuritor,

Căci noi pre Tine Te lăudăm şi Ţie ne închinăm în veci, Amin.