El s-a născut la Roma din stirpe imperială, fiind contemporan cu Sfinţii Apostoli. Maica lui, cu doi fii ai ei şi fraţi ai lui, au călătorit pe mare şi s-au pierdut într-un naufragiu, fiind aruncaţi fiecare în alt loc. Tatăl lui a plecat pe mare să-şi caute soţia şi cei doi fii şi s-a pierdut şi el. Ajungînd la vîrsta de douăzeci şi patru de ani, Clement a pornit la rîndul lui să îşi caute părinţii şi pe cei doi fraţi.

Atunci l-a cunoscut la Alexandria pe Sfîntul Apostol Barnabas, urmîndu-i după aceea Sfîntului Apostol Petru, care deja îi avea ucenici pe fraţii lui, Faustin şi Faustinian. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Petru a fost acela care a descoperit-o şi pe maica fiilor, care era o bătrînă nevoită să-şi cerşească pîinea, iar mai apoi l-a aflat şi pe tată. Aşa s-au aflat membrii acestei familii, şi aşa s-au reîntors ei cu toţii la Roma, însă Creştini.

Sfîntul Clement nu s-a mai despărţit de Marele Apostol Petru, care l-a sfinţit episcop mai înainte de moarte. După martiriul Sfîntului Petru, episcop al Romei, pentru scurtă vreme, a fost Preasfinţitul Lin, iar lui i-a urmat Preasfinţitul Cletus, care de asemenea a păstorit puţin timp Roma. Acestora le-a urmat în scaunul episcopal al Romei Sfîntul Clement. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu de la Roma cu o rîvnă de foc, aducînd zilnic la sînul ei mulţime de oameni salvaţi de la păgînism.

Pe lîngă aceasta, el a rînduit şapte cronicari care să însemneze întocmai vieţile Sfinţilor mucenici care în acele vremuri erau omorîţi pentru Hristos cu miile. Împăratul Traian l-a surghiunit pe Sfîntul Clement la Cherson, unde Sfîntul a aflat ca la două mii de creştini surghiuniţi şi ei acolo. Ei cu toţii erau siliţi să muncească ca ocnaşi în carierele de piatră, în locuri cu totul lipsite de apă. Creştinii l-au primit pe Sfîntul Clement cu bucurie nespusă, el facîndu-li-se lor izvor viu de mîngîiere duhovnicească. Sfîntul Clement cu rugăciunea a făcut să izvorască apă în acel loc secetos.

El a adus o mulţime atît de mare de băştinaşi chersoniţi la Hristos, încît în timpul unui an a fost nevoie să se zidească un număr de şaptezeci şi cinci de Biserici. Ca să îl împiedice să răspîndească mai departe credinţa creştină autorităţile l-au osîndit pe Sfîntul Clement la moarte, legîndu-i o piatră de gît şi aruncîndu-l în mare, la anul 101. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni au fost scoase din apele mării de abia în vremea Sfinţilor Chiril şi Metodiu (aproximativ după şapte sute de ani).

Sfîntu Petru acesta a fost succesorul Sfîntului Theona la scaunul episcopal din Alexandria, unde a fost o vreme profesor la celebra şcoală de filosofie condusă de Origen. El a fost înălţat la scaunul episcopal la anul 299, şi a luat muceniceasca moarte la anul 311, lîngă mormîntul Sfîntului Apostol Marcu. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu în vremuri cumplite, cînd ea era atacată şi din afară, de păgînii băutori de sînge nevinovat, dar şi dinăuntru de către lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, cei, adică de eretici. În vremea Sfîntului Petru la Alexandria au luat mucenicia şase sute şi şaptezece de creştini.

Adesea familii întregi erau urcate pe eşafod şi omorîte înaintea gloatelor. În aceeaşi perioadă, necuratul Arie înşela credincioşii cu învăţăturile lui mincinoase. Sfîntul Petru l-a excomunicat şi l-a dat anatemei şi în lumea aceasta, şi în cealaltă. Domnul însuşi i s-a arătat în temniţă pe acest mare şi minunat Sfînt.

Nobilul Clement, Aristocratul,

Slujitor zelos s-a făcut al Dumnezeului Celui Viu.

El lepădat-a cu totul deşertăciunea

Strălucitoarei Rome,

Şi cu duhul de toată închipuirea s-a desprins.

Legătura duhovnicească cu Marele Petru,

Mai tare ca moartea,

Pe trupeasca rudenie cu împăratul o a slăbit.

El la Roma strălucit-a ca o stea luminoasă,

Ce noaptea păgînătăţii cu Sfînta Cruce

O risipeşte desăvîrşit.

El Apostoleasca Biserică împodobit-a

Şi o a întărit.

El amărît-a ale iadului slugi,

De nimic le-a făcut.

Furtună trecătoare iscat-au ele

Cătînd să ucidă pe al Domnului Sfînt.

Trupul i l-au ucis; sufletul lui însă,

Inălţatu-sa la Paradis.

Sfîntul lui trup a zăcut sub apele mării.

După opt secole lungi şi fierul s-ar fi risipit.

Nu însă şi trupul lui Clement,

Sfîntul Sfinţit Mucenic.

Nu trupul robului adevărat al lui Hristos.

El slăvit arătat-a minuni,

Şi mai arată şi astăzi,

Sfîntul Clement proslăvitu-s-a

Prin puterea lui Hristos!

O Sfinte Sfinţite Părinte Clement al Romei,

Roagă-te pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu!

Se spune despre Sfîntul Petru al Alexandriei că niciodată nu a urcat treptele care duceau la tronul patriarhal în Biserică ca să şadă pe el, ci pururea stătea înaintea scării, şi de acolo grăia poporului. Plîngîndu-se credincioşii că ierarhul lor nu sade pe tronul care i se cuvine, Sfîntul Petru a zis: De cîte ori mă apropii de tron văd o lumină cerească şi o putere asupra lui, şi de aceea nu cutez să urc şi să mă aşez pe el. În afară de această vedenie Sfîntul Petru Alexandrinul a mai avut şi o alta, încă mai minunată: Pe cînd se afla în temniţă, necuviosul şi necuratul Arie s-a prefăcut că a renunţat la erezia lui şi a trimis Sfîntului cuvînt în închisoare cum că s-a pocăit şi se roagă să fie primit înapoi în Biserică.

Dar necuratul Arie a făcut aceasta numai în ideea că Sfîntul va fi martirizat, şi astfel are şansa să fie el numit patriarh în locul lui, putînd deci să-şi disemineze în voie erezia. Mai înainte de a răspunde, Sfîntul Petru Alexandrinul s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu, în temniţă fiind. Stînd la rugăciune, o lumină cerească a inundat temniţa, şi din ea s-a arătat Domnul Hristos ca un tînăr de doisprezece ani ce strălucea mai puternic decît soarele, astfel încît Sfîntul nu şi-a putut ridica ochii la el.

Domnul era îmbrăcat într-o tunică albă, sfîşiată în faţă de sus pînă jos. El o ţinea strîns înfăşurată în jurul corpului cu mîinile, ca şi cînd ar fi voit să îşi ascundă goliciunea. Văzînd aceasta şi căzînd în mare spaimă şi groază, Sfîntul Petru Alexandrinul a strigat: O Doamne, cine a cutezat să îţi sfîşie haina?! Iar Domnul a zis: Nebunul şi necuratul Arie Mi-a sfişiat haina.

El a sfîşiat-o, căci a îndepărtat de la Mine poporul Meu, pe care Eu l-am răscumpărat cu Sîngele Meu. Bagă de seamă să nu îl primeşti în comuniune cu Biserica, căci cu viclenie a trimis la tine, şi cu ură drăcească împotriva Mea şi a poporului Meu. Auzind acestea, Sfîntul Petru al Alexandriei a trimis cuvînt prin preoţii lui, Ahile şi Alexandru, că niciodată nu va fi primit necuratul Arie în comuniune cu Biserica, căci cu viclenie şi cu gînd drăcesc este cererea lui. Atunci l-a dat anatemei Sfîntul pe necuratul eretic şi în lumea aceasta, şi în cea care va să fie. El atunci a mai prorocit că următori pe scaunul patriarhal al Alexandriei vor fi preoţii lui, Ahile mai întîi, apoi Alexandru, şi aşa a şi fost.

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2):

• La cum Dumnezeu a trimis somn greu asupra lui Adam şi a luat din el o coastă, plinind locul gol cu carne;

• La cum Domnul a zidit-o pe femeia Eva din coasta lui Adam, apoi a adus-o înaintea lui;

• La cum aceasta este temelia şi cauza tainicei atracţii şi unităţi dintre soţ şi soţie.

Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători (Efeseni 4:11).

Aşa cum feluritele organe ale trupului omenesc au fiecare rolul său, dar împreună lucrează în armonie spre binele întregului trup, aşa Domnul a instituit felurite organe împlinind feluritele funcţii în trupul Bisericii, Care este Trupul Lui. Pe locul întîi vin Sfinţii Apostoli, cărora li s-a dat nu doar o singură cinstire, ci mai degrabă toate cinstirile; şi nu doar o singură funcţie, ci cu adevărat toate funcţiile; şi nu doar un singur dar, ci mai vîrtos toate darurile harului.

Căci Sfinţii Apostoli au fost în acelaşi timp şi apostoli, şi proroci, şi evanghelişti, şi păstori de suflete şi învăţători. Chemarea apostolică de atunci înainte nu s-a mai dat în Biserică. Dintre Apostolii cei Mari au fost Doisprezece, iar Sfîntul Apostol Pavel este socotit al treisprezecelea; iar dintre Apostolii Mici au fost șaptezeci. Proroci sînt aceia care au primit darul prorociei de la Duhul Sfînt.

Dar aici vorbirea ne este nu despre Prorocii Vechiului Testament, ci despre aceia ai Noului Testament (Fapte 11: 27, 21:10, 13:1). Prorocii au fost şi sînt proroci indiferent de clasa sau poziţia socială căreia îi aparţin. Evanghelişti au fost mai întîi cei care au scris Sfintele Evanghelii, apoi misionarii care au propovăduit învăţătura lui Hristos printre necredincioşi, şi în final cei care tîlcuind Sfintele Scripturi, au dat fiecăruia şi tuturor expresia de nezdruncinat a adevărului Credinţei.

Păstorii şi învăţătorii reprezintă în fapt una şi aceeaşi chemare, căci cu greu ne putem închipui un păstor care să nu fie în acelaşi timp şi învăţător. Aceştia sînt (Episcopii) cei care păstoresc un anumit număr de credincioşi dintr-un anumit loc geografic într-o perioadă dată, purtînd grijă de ei ca să îi ducă la mîntuire. Ei sînt cei care guvernează Biserica lui Dumnezeu pe pămînt.

Astfel, Domnul a rînduit toate acestea prin Sfinţii Lui Apostoli. Fericit acela care cunoaşte precis funcţia şi darul său primit de la Duhul, şi care slujeşte potrivit acestei chemări pînă la sfîrşit. Aşa cum în veacul acesta Duhul Sfînt a împărţit darurile, tot aşa Domnul Hristos în veacul ce va să vie va împărţi şi fiecăruia plata.

O Stăpîne Doamne Duhule Sfinte, Cela Ce eşti Dumnezeu adevărat, ajutâ-ne nouă să folosim darurile Tale în scopul dobîndirii vieţii sufletelor noastre întru smerită lucrare, spre binele Bisericii lui Hristos şi al mîntuirii noastre,

Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi slava, Amin.