Ea a fost fiica regelui Constas. După moartea tatălui ei, ea a locuit cu mama ei la Alexandria. Fiind în taină creştină, maica a adus-o pe fiică la Hristos, prin intermediul părintelui ei duhovnic. Ecaterina a primit în timpul unei vedenii inel de la Mîntuitorul Hristos însuşi, ca semn că Ecaterina s-a făcut logodnica Lui. Acest inel se află în degetul Sfintei şi în ziua de azi. Sfînta Ecaterina a fost covîrşită cu mari daruri de la Dumnezeu. Primind o educaţie foarte aleasă şi înaltă, ea a stăpînit toată filosofia elina, desăvîrşit arta retoricii, logica şi ştiinţa medicală.

Pe lîngă acestea, ea era de o frumuseţe fizică fără seamăn. Venind la Alexandria nelegiuitul Maxenţius şi poruncind tuturor să îi urmeze lui în aducerea de necurate jertfe idolilor, Ecaternina i-a ieşit înainte şi i-a arătat cu îndrăzneală toate erorile idolatriei. Împăratul, văzînd că nu poate face faţă nici pe departe marii ştiinţe, înţelepciuni şi elocinţe a Ecaterinei, a convocat cincizeci dintre cei mai înţelepţi filosofi şi retori spre a intra cu ea în dispută filosofică şi logică în problemele credinţei, a o birui şi a o face astfel de ruşine. Dar Ecaterina a fost aceea care a repurtat victoria în dezbateri asupra celor cincizeci de filosofi de elită (cu toţii bărbaţi), făcîndu-i astfel ea pe ei de ruşine înaintea tuturor. Nebun de furie, împăratul a poruncit ca toţi cei cincizeci de filosofi să fie arşi de vii.

Rugînduse cu inima Sfînta Ecaterina, toţi cei cincizeci s-au mărturisit creştini şi au slăvit Numele lui Hristos mai înainte de a fi omorîţi. Fiind aruncată în temniţă, Sfînta Ecaterina l-a convertit la Hristos pe comandantul gărzii imperiale, Porfirie, împreună cu două sute de soldaţi. Ea de asemenea a adus-o la adevărul credinţei pe însăşi împărăteasa Augusta Vasilissa, soţia lui Maxenţiu.

Ei cu toţii au luat pentru aceasta sîngeroasa mucenicie. În timpul bestialelor torturi, Sfintei Ecaterina i s-a arătat Îngerul lui Dumnezeu, care a sfărîmat roata pe care era trasă. După aceasta însuşi Domnul Hristos S-a arătat Sfintei Muceniţe şi a mîngîiat-o. După schingiuiri bestiale Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina a fost omorîtă prin decapitare, în vîrstă fiind de optsprezece ani. Martiriul s-a petrecut în douăzeci şi patru de zile ale lunii noiembrie, din anul 310. Din trupul ei a curs lapte în loc de sînge. Sfintele ei moaşte făcătoare de minuni odhinesc la Muntele Sinai.

În armata împăratului Decius care a bătut la un moment dat război cu barbarii s-a aflat şi un comandant al regimentului armean numit şi al Martenesienilor.

Acest comandant a fost Sfîntul Mercurie. În timpul bătăliei, la el a venit un Înger al Domnului, a pus o spadă în mîinile lui şi i-a zis că îi va birui pe inamici. Cu adevărat, în acea bătălie Mercurie s-a arătat de o vitejie fără seamăn, secerîndu-şi duşmanii ca pe nişte spice. În urma acestei răsunătoare biruinţe împăratul Decius l-a făcut pe Mercurie comandantul suprem al armatei sale, şi pentru aceasta oameni invidioşi i-au zis împăratului că Mercurie este creştin în taină.

Mercurie însă nu s-a temut deloc fiind confruntat cu împăratul, ci a mărturisit pe faţă şi liber faptul că este creştin. De aceea el a fost torturat bestial multă vreme; el a fost tăiat în fîşii cu cuţitul şi ars apoi de viu. Dar Îngerul lui Dumnezeu a pogorît la el în temniţă şi l-a vindecat desăvîrşit. La urmă împăratul a poruncit ca Mercurie să fie decapitat în Capadocia. La execuţie, trupul lui s-a făcut brusc alb ca zăpada iar din el a ieşit o mireasmă minunată, ca de tămîie. Sfintele lui moaşte făcătoare de minuni au vindecat mulţime de bolnavi.

Acest slăvit oştean al lui Hristos a luat mucenicia pentru Sfînta Credinţă cam între anii 251 şi 259 după întrupare, strămutîndu-se la locaşurile cele fericite ale Împărăţiei Domnului Hristos, Dumnezeul nostru.

Ea a locuit la Alexandria şi a dus o viaţă singuratică de rugăciune, trăind din lucrul mîinilor ei. Dar un tînăr aprins de pofta cea trupească pentru ea era mereu pe urmele ei. Nevoind să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, şi împrejurările nepermiţîndui să se pună la adăpost de prezenţa lui, Sfînta Mastridia l-a întrebat odată, ce îl atrage aşa de mult la ea?

Acela a răspuns: Ochii tăi. Sfînta Mastridia şi-a scos atunci ochii cu acul. Astfel ea şi-a păstrat şi întreaga feciorie, şi l-a păzit şi pe acela de păcat de moarte. Tînărul s-a pocăit cu amar, iar dintru aceasta s-a făcut monah.

Sfînta Ecaterina Preaînţeleapta, osul regesc,

Sfînta Muceniţă a lui Hristos s-a făcut.

Nebunul Maxenţius îi oferea ei viaţa

De ar fi primit ea să-i fie soţie!

Dar Sfînta Ecaterina cea Preaînţeleapta,

Cu sufletul strălucind ca aurul curat,

Răspuns-a îmăratului astfel:

Al meu logodnic e Hristos înviat,

Dragostea unui bărbat ce peste puţin va putrezi

Eu nu o doresc.

Tu trupul meu iubeşti: iată dar

Că putreziciunea la putreziciune trage,

Aşa precum şi nemurirea nemurire doreşte.

Dar al trupului înveliş trebuie curînd să piară,

De aceea omul înţelept caută numai de suflet.

Fă ce doreşti, dă-mă la chinuri,

Arde-mă cu foc, pe roată mă trage.

Pe sufletul meu eu aprig mi-l voi păzi,

Şi nu mă voi închina decît Unuia Dumnezeu.

Ţine minte, împărate, că în curînd vei pieri,

Şi-apoi al tău hoit de viermi se va umple.

Ei vor fi a ta slavă, căci ei te vor roade,

Iar însoţitor avea-vei doar blestemul,

Care te va şi întîmpina:

Căci tu cutezi nebuneşte să te lupţi cu Hristos,

Care decît moartea este infinit mai tare.

Tu eşti acela peste care căzînd, Piatra î-l zdrobeşte.

O, Sfînta Ecaterina, Fecioară a lui Hristos,

Tu tronul regal l-ai dispreţuit pentru Adevăr!

Tu de aceea astăzi domneşti cu Adevărul

Şi-ntr-al Lui etern Rai cu Îngerii cînţi!

Iată una dintre pildele pe care Avva Varlaam i-a spus-o lui loasaf: Cetăţenii unui oarecare oraş aveau obiceiul de a îşi alege rege dintre oameni străini care nu cunoşteau obiceiurile şi legile lor. Punîndu-şi un astfel de om rege, ei îl copleşeau cu onoruri, trai bogat şi haine scumpe pe timp de un an, după care îl despuiau de toate şi îl surghiuneau într-o insulă îndepărtată, unde acela pierea de foame şi de lipsă de adăpost. Ei făceau aşa în toţi anii, punîndu-şi rege dintre străini doar pe timp de un an. La un moment dat însă ei au dat peste un om foarte înţelept care i-a guvernat cu multă ştiinţă în anul acela, şi a avut şi înţelepciunea să afle de la anturajul lui care era soarta regilor acelei cetăţi.

Pe timp ce se apropia sorocul anului, acel rege a trimis treptat la insula de surghiun toate cele necesare traiului: hrană, îmbrăcăminte şi adăpost. Încheindu-se anul şi despuiat fiind el de toate, el a aflat în insula surghiunului toate cele trebuincioase, şi încă din abundenţă: adăpost bogat, hrană îmbleşugată, aur, argint şi pietre preţioase, astfel încît traiul lui a fost chiar mai îndestulat şi mai fericit decît fusese acela de rege al acelei cetăţi. Tîlcuirea este aceasta: cetatea este această lume: cetăţenii ei sînt duhurile necurate; regii care se succedă la guvernare sînt oamenii obişnuiţi, unii nebuni, iar alţii înţelepţi.

Cei nebuni nu se gîndesc decît la plăcerile momentului, pe care şi-l închipuie veşnic. Moartea însă nu îi ocoleşte, ci pe neaşteptate îi seceră iar ei, goi şi deşerţi, se pogoară la iad. Pe cînd cei înţelepţi lucrează multe fapte bune, trimiţîndu-şi bogăţiile lor mai dinainte la Rai. Astfel, la ceasul ieşirii lor din această viaţă, regii cei înţelepţi - adică oamenii buni şi cu adevărat credincioşi - se duc acolo unde şi-au trimis şi bogăţiile încă de mai înainte, şi unde domnesc întro slavă încă şi mai mare decît aceea care au avut-o pe pămînt.

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 2):

• La cum Dumnezeu a adus toate animalele, păsările şi fiarele înaintea lui Adam, spre a vedea cum le va numi pe ele;

• La cum Adam a dat nume fiecărei vietăţi în parte, animal, pasăre sau fiară.

Cel Ce S-a pogorît, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efeseni 4:10).

În dragostea Lui pentru om, Domnul Iisus Hristos S-a pogorît pre Sine atît de în jos, încît un loc mai jos decît acela nici nu a putut exista. Iar cînd S-a înălţat, cu adevărat, El S-a înălţat atît de sus, încît un loc mai sus decît acela nu a putut exista.

El S-a pogorît în părţile cele mai de jos ale pămîntului (Efeseni 4:9): adică la iad, de unde a slobozit pe cei ferecaţi, pe protopărinţii Adam şi Eva, pe proroci şi pe drepţi, ducîndu-i întru Împărăţia Cerurilor. Încheindu-şi lucrarea Sa şi pe pămînt şi în iad, El S-a suit mai presus de toate cerurile. Acela Care S-a înălţat este chiar Acela Care S-a şi coborît fără schimbare, fără numai că S-a pogorît fără trup, în timp ce la înălţare, S-a înălţat cu trupul pe care l-a luat pe pămînt.

Prin urmare, nu există un Fiu al lui Dumnezeu şi un alt Fiu, Care este doar al omului, aşa cum susţin ereticii, ci există un Singur Fiu, Care este şi al lui Dumnezeu şi al Omului, una şi aceeaşi Persoană, unul şi acelaşi Dumnezeu-Om, Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa cum El este pururi acelaşi, astăzi şi ieri şi totdeauna, tot aşa el este acelaşi în adîncime, ca şi în înălţime: pe pămînt, în iad, şi la ceruri.

El S-a pogorît pe Sine mai prejos decît toţi oamenii, şi S-a înălţat pe Sine mai presus decît toate puterile cereşti, spre a fi întruparea vie a propriilor Lui cuvinte: Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa (Matei 23:12). De nu ne vom smeri prin virtute, atunci ne vom smeri prin păcat. Virtutea ne conduce prin propria noastră voie la o umilire de puţină vreme, pe cînd păcatul ne duce la umilinţele cele ireversibile şi fără de sfîrşit.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce toate le umpli cu a Ta putere, umple-ne şi pre noi cu duhul adevăratei smeriri,

Căci a Ta este toată slava şi mulţumita în veci, Amin.