Sfîntul Grigorie s-a născut în Decapolea isauriană din părinţi foarte nobili şi bogaţi, Serghie şi Măria. După ce şi-a încheiat studiile, părinţii lui au dorit să îl căsătorească, dar el a fugit la pustie şi s-a tuns monah. El a vieţuit în diferite locuri: la Bizanţ, la Roma, şi în Muntele Olimp.

Dar pe oriunde trecea, el îi uimea pe oameni cu nevoinţele şi cu puterea lui făcătoare de minuni. Uneori deasupra capului lui se vedea o lumină cerească şi înaintea lui se arătau Îngeri ai lui Dumnezeu. El a privit la frumuseţea Îngerilor şi a auzit cîntările lor cereşti. El a dus o viaţă îndelungată şi plăcută lui Dumnezeu pe pămînt şi s-a săvîrşit către Dumnezeu cu pace în veacul al nouălea, la Constantinopol. Sufletul lui s-a sălăşluit în ceruri, întru bucuria Domnului Hristos.

Sfîntul Proclu a fost ucenicul Sfîntului Ioan Gură de Aur. La anul 426 el a fost sfinţit Episcop de Cizic, iar la anul 435 a fost înălţat Patriarh al Constantinopolului. El a păstorit cu multă înţelepciune şi băgare de seamă Biserica lui Dumnezeu. În timpul arhipăstoririi lui s-au întîmplat două evenimente de seamă.

Primul a fost aducerea moaştelor Sfîntului Ioan Hrisostom (Gură de Aur) de la Comana la Constantinopol, la dorinţa împăratului şi a patriarhului deopotrivă. Împăratul Theodosie cel Mic domnea atunci împreună cu sora lui, Pulheria. Al doilea eveniment a fost marele cutremur din Constantinopol, care a zguduit şi împrejurimile. Multe din cele mai mari şi mai strălucitoare clădiri din Constantinopol au fost făcute atunci una cu pămîntul.

Atunci au ieşit patriarhul şi împăratul în procesiune de rugăciuni pe străzile cetăţii, împreună cu mulţime de cler, aristocraţi şi popor de rînd, spre a îmbuna dreapta mînie a lui Dumnezeu pornită asupra lor. Pe cînd poporul se ruga astfel lui Dumnezeu, un copil a fost ridicat prin minune din mijlocul lor şi înălţat prin aer în înălţimile cerului, pînă cînd nu s-a mai văzut. Apoi el a fost întors şi aşezat încetişor pe pămînt. Întrebat unde a fost, copilul a zis că a fost ridicat la cer printre Îngeri şi că i-a auzit pe Îngeri cîntînd: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi!

Auzind aceste cuvinte, tot poporul le-a intonat într-un glas, iar cutremurul a încetat pe dată. De atunci înainte, această minunată cîntare a fost adoptată de Biserică, şi introdusă în liturgica ei. Copilul a murit la scurt timp după aceea, şi a fost îngropat în Biserica Sfintei Mari Muceniţe Irina. Cu totul, Sfîntul Proclu a păstorit Biserica lui Hristos timp de douăzeci de ani şi s-a săvîrşit cu pace către Domnul, la anul 446.

Ei au fost fraţi de sînge, cu neamul din Nicomidia. Părinţii lor, Filoteu şi Eusebia, au fost păgîni care au primit Sfînta Credinţă şi lumina Sfîntului Botez de la Sfîntul Antim, Episcopul Nicomidiei, împreună cu fiii lor. Filoteu a fost hirotonit întru preot (presbiter).

După ce şi el şi soţia lui s-au săvîrşit întru Domnul, s-au declanşat şi persecuţiile teribile de la Nicomidia, împotriva creştinilor, pornite de răul împărat Maximian. La judecată au fost aduşi şi fiii lui Filoteu. Ei au fost acuzaţi, anchetaţi, torturaţi bestial în multe feluri, apoi osîndiţi la moarte pentru credinţa lor. Lor în temniţă de multe ori li s-au arătat Sfinţi Îngeri, care le-au adus spre mîncare mană din cer, şi au umplut inimile lor tinere de putere, vitejie şi răbdare. Duşi fiind la locul uciderii, doi prieteni, Palladie şi Acachie, s-au apropiat de ei şi au grăit cu ei.

Pe cînd încă grăiau asfel, Sfinţii mucenici şi-au dat sufletele lor Sfinte în mîinile lui Dumnezeu. Soldaţii atunci au tăiat capetele trupurilor lor moarte şi le-au dus spre arătare înaintea judecătorului. Cei trei Sfinţi mucenici au luat moartea pentru Hristos Domnul cam pe la anul 313, şi s-au strămutat la locaşurile Împărăţiei Nemuritoare a Lui.

Sfîntul Isaac s-a născut la Constantinopol pe cînd tatăl lui era trimisul imperial a Bizanţului pe lîngă regele Armeniei. Sfîntul Isaac a fost al zecelea Arhiepiscop al Armeniei şi de la înălţimea acestei chemări a păstorit Biserica lui Hristos din acea ţară timp de cincizeci de ani.

În timpul Arhipăstoririi lui, printre alte fapte însemnate, s-a petrecut şi traducerea Sfintelor Scripturi în limba armeană. Lui i s-a arătat prin vedenie că în cele din urmă armenii vor cădea de la Dreapta Credinţă. Acest mare Ierarh al Bisericii sa săvîrşit cu pace către Domnul la anul 440.

Acestea trei au fost de neam persan. Sub domnia Regelui Sapor ele au fost prigonite deoarece au fost creştine, şi au fost omorîte tăiate fiind în bucăţele mici cu cuţitul. Din mormintele lor au crescut trei smochini minunaţi, care au vindecat multe feluri de suferinţe şi de boli din popor.

Slăvite ucenice al slăvitului dascăl,

O preaînţelepte Proclu, robule al Mîntuitorului Hristos,

Tu ai întărit credinţa si-ai stîrpit erezia,

Pentru aceasta Biserica pre tine te slăveşte

Ca pe un al Ortodoxiei uriaş.

Tu slăvind pre Domnul te-ai făcut însuţi slăvit,

Şi ca un corăbier destoinic cîrmuit-ai Biserica.

Tu minuni ai văzut şi pe Dumnezeu L-ai slăvit,

Tu văzător cu duhul, cu mintea plină de har,

Al Sfîntului Duh organ Sfint te-ai făcut.

De Duhul învăţat fiind, pre împărat învăţat-ai,

Ca ale lui Hrisostom Sfinte moaşte

La Constantinopol să se aducă.

La acea sfintă mutare şi împărat şi popor

Văzut-au cu ochii lucrîndu-se minuni.

Acum din Ceruri tu te rogi pentru noi

Ca în Credinţa Sfintă pînă la sfirşit să stăm.

Nici un muritor nu a tîlcuit cu mai multă dragoste şi pătrundere duhovnicească Epistolele Sfîntului Apostol Pavel decît a facut-o Sfîntul Ioan Gură de Aur. Nici chiar Marele Apostol nu ar fi putut interpreta mai bine propriile lui epistole. Iată, istoria ne arată că Pavel însuşi şi-a tîlcuit epistolele prin intermediul minţii şi condeiului Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Pe cînd Sfîntul Proclu se afla ucenic sub ascultarea Sfîntului Ioan Gură de Aur, iar acesta din urmă era Patriarh, ascultarea lui de căpetenie era aceea de a îi anunţa Sfîntului vizitatorii care îl caută. Un anume aristocrat fusese bîrfit înaintea împăratului Arcadie iar împăratul din această pricină îl alungase de la curtea imperială.

Acest aristocrat a venit la Sfîntul Ioan ca să îi ceară cu lacrimi ajutorul, acela de a mijloci la împăratul în favoarea lui. Ucenicul Proclu a mers să îi anunţe Sfîntului Ioan Gură de Aur vizita acestui nobil, dar prin uşa întredeschisă el a văzut că Patriarhul nu este singur, ci că împreună cu el se află un bărbat care, aplecat asupra Patriarhului care scria, îi grăia oarece cuvinte la ureche.

Şederea acelui bărbat în convorbire cu Patriarhul a durat pînă în zori. Între timp, ucenicul Proclu l-a îndemnat pe nobil să revină în seara următoare, el însuşi aflîndu-se în uimire adîncă constatînd acea vizită prelungită la dascălul şi părintele lui. El se întreba cine poate fi acel bărbat, şi cum reuşise să intre la Patriarh neanunţat. În a doua noapte şi în a treia noapte s-a întîmplat acelaşi lucru, iar Sfîntul Proclu nu-şi mai putea reveni din uimire.

Sfîntul Ioan Hrisostom şi-a întrebat atunci ucenicul dacă nu cumva a venit să îl caute un anume aristocrat? La această întrebare ucenicul Proclu a răspuns că acel aristocrat cu adevărat a venit şi a aşteptat trei nopţi la rînd, dar că el, ucenicul, nu l-a putut anunţa, de vreme ce înalt Preasfinţia Sa deja avea un oaspete, cu fruntea înaltă, mergînd spre chelie, şi care a şoptit la urechea înalt Preasfinţiei Sale trei nopţi la rînd, pînă în zori.

Sfîntul Ioan Hrisostom, uimit la rîndul lui, a zis că nu îşi aminteşte să fi primit pe cineva la el în cele trei nopţi de mai înainte, şi i-a cerut ucenicului să i-l mai descrie o dată pe acel bărbat. Atunci Sfîntul Proclu a arătat la icoana Sfîntului Apostol Pavel şi a zis Stăpînului lui că bărbatul acela semăna leit cu el. Astfel, s-a arătat că însuşi Marele Apostol a fost acela care i-a insuflat Sfîntului Ioan Gură de Aur tîlcuirea Epistolelor lui.

Să luăm aminte la minunata zidire a lumii (Facerea 1):

• La cum Sfînta Treime S-a sfătuit asupra zidirii universului;

• La cum Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa.

De aceea vă îndemn ... să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, Cu toată smerenia şi blîndeţea, cu îndelungă răbdare (Efeseni 4:1-2).

Să nu fim mîndri, să nu fim mînioşi, să nu fim laşi şi slabi - căci toate acestea nedemne sînt de vocaţia de Creştin.

Această vocaţie este atît de înaltă şi de minunată, încît foarte greu îi este omului să nu cadă din această pricină în mîndrie; şi totuşi, este o mare virtute să te menţii deasupra fricii şi slăbiciunii atunci cînd eşti înconjurat din toate părţile de primejdii de moarte şi neîncetate pierderi, împotriva acestor trei atitudini nesănătoase, Apostolul recomandă trei atitudini sănătoase: împotriva mîndriei el recomandă smerenia; împotriva mîniei, blîndeţea, iar împotriva fricii şi slăbiciunii, îndelungă răbdare.

Trebuie să spunem că aceste trei virtuţi: smerenia, blîndeţea şi îndelungă răbdare, nu exprimă deplina măsură a înălţimii vocaţiei creştine. Bogăţia şi înălţimea acestei chemări nu poate fi cuprinsă aici pe pămînt: chemarea aceasta este ca un sipet scump pe care creştinul îl poartă cu sine în această lume, dar nu îl poate deschide şi nu se poate bucura de bogăţiile acumulate în el decît după ieşirea din această viaţă. Căci doar acela care s-a înălţat pînă la cel mai înalt cer şi L-a văzut pre Hristos Domnul întru Slava Lui împreună cu Îngerii şi cu Sfinţii poate să vadă şi să cuprindă înălţimea covîrşitoare a vocaţiei creştineşti: căci acolo se află adunarea tuturor biruitorilor şi a celor aleşi ai lui Dumnezeu de pe pămînt, care s-au învrednicit de această cinste cu neputinţă de descris în cuvinte.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Numele Tău este Numele Cel mai Scump nouă pe pămînt!

Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.