Proloagele (10 Noiembrie)


Pomenirea Sfinţilor Apostoli Olimpas, Erast, Cvart, Rodion, Sosipatru şi Terţius
Aceştia au fost din numărul celor șaptezeci de Sfinţi Apostoli mai mici. Ultimii trei mai sînt prăznuiţi după cum urmează: Sfîntul Apostol Rodion la 8 aprilie, Sfîntul Sosipatru la 28 aprilie, iar Sfîntul Terţius în treizeci de zile ale lunii octombrie.

Sfinţii Olimpas şi Rodion au fost ucenicii Sfîntului Apostol Petru, fiind martirizaţi împreună cu dînsul. Ei au fost decapitaţi la porunca lui Nero. Sfîntul Erast fusese iconomul Bisericii din Ierusalim, iar mai după aceea a fost ridicat Episcop al cetăţii Paneas, în Palestina. Sfîntul Cvart a fost Episcopul Beirutului.

El a luat suferinţe cumplite în toată viaţa lui, dar a şi adus pre mulţi la Hristos. Sfîntul Sosipatru a fost Episcop al cetăţii Iconium, iar Sfîntul Terţius a fost următorul episcop al aceleiaşi cetăţi. Ei cu toţii bine s-au războit întru duhovnicescul război al vieţii lor şi au primit ca nişte biruitori cununile cereşti ale veşnicei slave.

Pomenirea Sfîntului Mucenic Orest
El a fost din cetatea Tyanei din Cappadocia. El a fost creştin din naştere, iar cu îndeletnicirea, medic. El a fost schingiuit bestial de un anume eparh netrebnic, pe nume Maximus, în vremea împărăţiei lui Diocleţian. Sfătuindu-l cu obrăznicie Maximus pe Orest să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli, Mucenicul a răspuns: De ai şti tu puterea Domnului meu Celui Răstignit, te-ai lepăda tu de necuraţii tăi idoli şi te-ai închina Lui. Pentru aceasta Orest a fost bătut cu sălbăticie, sfîşiat cu unghii de fier, sfîrtecat pe un grătar, ars cu fierul roşu, şi apoi aruncat în temniţă ca să piară acolo de răni şi de foame.

Tânărul Sfînt Mucenic Orest a petrecut în acea temniţă timp de şapte zile, fără îngrijire, fără hrană şi fără o picătură de apă. În ziua a opta el a fost scos din nou la priveliştea prezidată de necuratul Maximian. Acesta, cu faţa schimonosită de ură dementă, a proferat ameninţările unor mai cumplite chinuri asupra mucenicului. Sfîntul Orest a zis: Sînt gata să îndur orice chin, căci eu am săpat în inima mea Semnul Sfintei şi Biruitoarei Cruci. Guvernatorul l-a osîndit la moarte în chinuri bestiale.

Torţionarii i-au străpuns picioarele cu douăzeci de piroane şi, legîndu-l de coada unui cal, l-au tîrît pe drumuri cu spini şi bolovani pînă cînd Mucenicul şi-a dat Sfîntul lui suflet. La locul unde torţionarii au aruncat trupul sfîrtecat şi neînsufleţit al Mucenicului s-a arătat deodată un bărbat îmbrăcat în veşmînt strălucitor ca soarele, care a strîns rămăşiţele lui Orest şi le-a dus la un deal din apropiere de Tyana, unde le-a îngropat cu cinste. Acest Minunat Mucenic Orest i s-a înfăţişat în vedenie Sfîntului Dimitrie al Rostovului, căruia i-a arătat rănile sale.

Pomenirea Sfîntului Nonnus, Episcopul Heliopolisului
Acesta a fost un mare nevoitor de la Mînăstirea Tabenisioţilor, din Egipt. Din pricina marilor măsuri ale vieţuirii sale, el a fost ridicat Episcop al cetăţii Edessa, la anul 448.

După o vreme el a trecut pe scaunul episcopal al cetăţii Heliopolis, iar acolo a adus treizeci de mii de arabi la credinţa creştină. După moartea înaltpreasfinţitului Ibo, episcopul Edessei, Sfîntul Nonnus s-a reîntors la Edessa, ca arhipăstor. El a rămas episcop al Edessei pînă la fericita lui adormire, care s-a întîmplat la anul 471.

Acesta este Sfîntul care a scos pe desfrînata Pelaghia din iadul necuratei ei vieţuiri, curăţind-o cu învăţătura şi cu apele Sfîntului Botez. Atît de adîncă şi de puternică a fost pocăinţa acestei femei, încît prin plînsul şi jertfa celeilalte vremi a vieţii, Pelaghia a ajuns la măsurile cele mari ale sfinţeniei (vezi viaţa Sfintei la ziua de 8 octombrie).

Cîntare de laudă la Sfîntul Mucenic Orest
Tînărul Orest nu şi-a cruţat tinereţea,
Ci cu Hristos, îndrăzneţ, înaintea eparhului s-a lăudat.
El L-a preaslăvit fără frică pre Domnul Slavei,
Dumnezeul Cel Viu, Treimic, Unul şi Sfînt.
El a preaslăvit pre Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul,
Pe-acela Care pentru omenire moarte pe Cruce a luat.
Torţinarii repezitu-s-au cu bice asupra lui Oreste,
Dar el i-a dispreţiuit pe ei, de-ai lor idoli rîzînd.
Ei l-au aruncat în foc pe viteazul Oreste,
Dar focul s-a răcorit de rouă Duhului Sfînt.
Ei picioarele lui le-au străpuns cu piroane,
Şi tot trupul lui în rană l-au prefăcut.
Dar Orest Mucenicul, întărit de Duhul,
Lui Dumnezeu s-a rugat şi I-a mulţumit Lui.
Orest I-a mulţumit lui Dumnezeu
Că l-a învrednicit de chinuri,
Că vrednic l-a socotit spre a fi fiul Lui.
O Sfinte Mucenice Oreste, Plăcutule al lui Dumnezeu,
Viteazule biruitor al lui Hristos!
Ajută-ne şi nouă pînă-n ultimul nostru ceas,
Şi cu rugăciunile tale aleargă-ne-n ajutor!
Ajută-ne să dobîndim sfîrşit bun vieţii noastre,
Şi-nvredniceşte-ne pre noi ca în Rai
Aproape de tine să stăm!

Cugetare
Tainicele şi nepătrunsele căi ale Domnului, precum şi dumnezeiasca Lui purtare de grijă s-au manifestat cu putere într-o minune de la Mînăstirea Dochiaru, în vremea Fericitului Neofit, nepotul (de frate sau soră) al Sfintului Eftimie. După adormirea Sfîntului Eftimie, Fericitul Neofit a început să zidească o Biserică nouă şi mai largă în cinstea Sfîntului Nicolae Făcătorul de Minuni, însă la un moment dat materialele isprăvindu-se, Fericitul Neofit s-a rugat cu căldură Iu Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a ajutat lui în chip minunat.

În apropiere de Mînăstirea Dochiaru (din Sfîntul Munte Athos) se afla peninsula numită Longos, sau Sika. Fericitul Neofit avea un mic metoc pe această peninsulă, iar în apropiere de el se afla statuia în piatră a unui om, care purta următoarea inscripţie: Cel care mă va lovi peste cap va afla mult aur. Desigur, mulţi loviseră statuia peste cap, dar nu aflaseră nici un fel de aur.

S-a întîmplat însă că Fericitul Neofit l-a trimis la o ascultare pe Vasile, care era frate proaspăt în mînăstire. Văzînd statuia şi inscripţia de pe ea, fratele Vasile a privit cu mirare. Tocmai atunci a răsărit soarele, proiectînd prelung umbra statuiei către apus. Vasile a lovit capul umbrei cu o piatră, a săpat acolo, şi a aflat un ceainic mare de alamă plin cu monezi de aur scump. El a alergat într-un suflet la Părintele lui, Neofit, şi i-a povestit dintr-o suflare totul. Egumenul a chemat trei monahi îmbunătăţiţi şi le-a poruncit ca, urcîndu-se în micul caic al Mînăstirii, să îl însoţească pe fratele Vasile la locul cu pricina, şi să aducă de acolo comoara. Aceşti monahi au pornit, au încărcat preţioasa descoperire şi au plutit pe drumul de întoarcere.

Dar încă în plină mare aflîndu-se barca, diavolul i-a ispitit pe cei trei monahi, în pofida îmbunătăţirii lor, ca să fure aurul. De aceea ei, lăsîndu-se înşelaţi de diavolul, au legat un bolovan de gîtul fratelui Vasile şi l-au aruncat în mare. Dar ajungînd la fundul ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil au venit ca fulgerul la el sub chipul unor tineri preafrumoşi, l-au luat şi l-au dus la Dochiaru, punîndu-l, aşa legat cum era, înaintea Uşilor Împărăteşti, pe cînd Biserica era încă încuiată. Dimineaţa, venind monahii şi descuind biserica, pentru începerea Sfintelor Slujbe, l-au aflat pe fratele Vasile legat înăuntru, înaintea Sfîntului Altar.

Întrebîndu-l Egumenul, fratele Vasile a povestit minunea. Apoi au sosit şi acei sărmani monahi şi văzîndu-l pe Fratele Vasile viu, au fost loviţi ca de trăsnet. Egumenul i-a pedepsit pe aceia cu asprime, a luat aurul, şi a săvîrşit zidirea Bisericii pe care o începuse. Dar el nu a mai închinat-o Hramului Sfîntului Ierarh Nicolae aşa cum plănuise, ci a închinat-o spre Prăznuirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. De aceea se numeşte biserica veche a Mînăstirii Dochiaru cu numele Sfîntului Mare Ierarh Nicolae, iar cea nouă, cu numele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Luare aminte
Să luăm aminte la minunea Sfîntului Apostol Pavel, căruia vipera cea veninoasă nu a putut să îi facă nici un rău:
• La cum Sfîntul Pavel a strîns vreascuri şi le-a pus peste foc;
• La cum, din pricina căldurii, cea mai cumplită specie de viperă veninoasă a sărit din foc şi s-a prins de mîna lui;
• La cum el a scuturat mîna şi a aruncat vipera înapoi în foc, fără să i se întîmple nici un rău.

Predică despre adevărata Pace şi despre Făcătorul Păcii
Căci El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două - una (Efeseni 2:14).

Între israeliţi şi neamuri se afla o prăpastie de netrecut, o prăpastie peste care nu se putea arunca nici un pod, şi care nu putea fi umplută cu nimic şi prin nimic.

Mîntuitorul Iisus Hristos Singur a avut puterea să desfiinţeze această prăpastie, după cum a şi făcut. Cele care se înstrăinaseră, El le-a adus aproape şi le-a unit. Prin ce mijloace a făcut El aceasta? Prin Preacurat Sîngele Lui. Prin Jertfa Lui, El a desfiinţat toate celelalte jertfe. Prin aceasta, El a răscumpărat întreaga zidire şi S-a adus pe Sine însuşi Jertfa în locul tuturor celorlalte jertfe aduse lui Dumnezeu, de către iudei, sau zeilor, de către păgîni. Iată Singura Jertfa Care de ajuns este şi pentru iudei şi pentru păgîni: Jertfa lui Hristos.

Mai mult, sîngele animalelor aduse ca jertfă făceau dezbinare între israeliţi şi păgîni: prin locurile unde se aduceau aceste jertfe, prin divinitatea cărora le erau aduse, prin felul animalelor care se jertfeau, prin felul în care erau acestea jertfite. Dar acum însuşi Preacuratul Sînge al lui Hristos înlocuieşte tot acest sînge, iar Sîngele Domnului Hristos face ca iudeii şi ne-iudeii să fie întreolaltă fraţi, îi face ca ei să fie chiar fraţi de sînge, precum noi, credincioşii creştini, sîntem fraţi de sînge: fraţi de Sîngele lui Hristos, Care ne-a mîntuit pre noi din blestem, şi prin Care noi acum ne hrănim. El a surpat peretele din mijloc al despărţiturii (Efeseni 2:14) care despărţea şi înstrăina, şi a unit mîinile şi inimile iudeilor cu ale ne-iudeilor. Şi prin ce mijloace a făcut El aceasta?

Prin Sfînt Trupul Lui. Adică, prin Sfînt Adevărul Lui cel viu, întrupat în Sine însuşi. Umbra Legii stătea drept adevăr pentru iudei, iar miturile şi fabulele stăteau drept adevăr pentru neamuri. Dar El a desfiinţat şi umbra şi fabulele şi a dat la iveală Adevărul viu al Trupului Lui Celui Viu, iar lumea a văzut şi s-a bucurat cu bucurie mare.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Mîntuitorul nostru Cel Scump, uneşte întreolaltă inimile credincioşilor Tăi,

Căci numai Ţie se cuvine toată închinarea şi mulţumita în veci, Amin.

Înapoi
BIBLIA SCRIERI CALENDAR RUGĂCIUNI ACATISTE CITATE