Acest mare luminător duhovnicesc Ioanichie s-a născut în satul Marycata din provincia Bithynia, din tatăl Myritircius şi maica Anastasia. El de tînăr a fost păstor de oi. Pe cînd sta la paza turmelor lui, adesea se întîmpla să se retragă în singurătate şi să stea la rugăciune ziua întreagă, însemnîndu-şi turmele din cele patru laturi cu Semnul Sfintei Cruci, astfel încît ele să nu se împrăştie sau să se piardă. Mai tîrziu, cînd a fost luat în slujba militară, el a dat dovadă de curaj uimitor, mai ales în războaiele cu bulgarii. După ce a ieşit din serviciul militar el s-a retras în Muntele Olymp din Asia Mică, unde s-a tuns monah şi s-a închinat pe sine cu desăvîrşire celor mai aspre nevoinţe călugăreşti, întru care a petrecut pînă la sfîrşitul său, ce a venit la adînci bătrîneţi.

El a petrecut ca monah timp de cincizeci de ani, în locuri diferite. El a primit de la Dumnezeu har peste har, şi cu deosebire darul facerii de minuni. El a vindecat neputinţele şi bolile oamenilor, a scos afară demoni, a îmblînzit fiare sălbatice. El avea mai cu seamă putere asupra şerpilor veninoşi, trecea pe apă ca pe uscat, se putea face nevăzut din faţa oamenilor dacă aşa dorea, şi vedea cele ce aveau să fie.

El a fost vestit prin smerenie şi blîndeţe. La înfăţişare şi la statură el era ca un uriaş, era masiv şi avea o mare forţă fizică. Sfîntul Ioanichie cel Mare a jucat un rol foarte activ în viaţa Bisericii lui Dumnezeu. În vremea controversei iconoclaste (a luptelor contra Sfintelor icoane) el mai întîi s-a înşelat oarecum, dar mai pe urmă a repudiat vederile iconoclaste şi s-a făcut un zilot întru apărarea Sfintelor icoane.

El a fost mare prieten al Patriarhului Metodie al Constantinopolului. Sfîntul Preacuvios Ioanichie cel Mare a trăit pînă la vîrsta de nouăzeci şi patru de ani, săvîrşindu-se cu pace către Domnul la anul 846. El a fost mare făcător de minuni şi în timpul vieţii, şi după fericitul său sfîrşit.

Ei amîndoi au fost hirotoniţi de către Sfîntul Apostol Tit. Ei au fost vestiţi pentru marea lor rîvnă pentru Credinţă şi pentru puternica lor misiune, cu preţul unor cumplite chinuri, printre pagini, dintre care pre mulţi i-au cîştigat pentru Hristos Domnul. Din această pricină ei au fost bîrfiţi înaintea unui judecător, Libanus, care i-a osîndit la torturi bestiale. Ei au fost bătuţi cu pietre şi tîrîţi pe pietriş ascuţit; au fost întemniţaţi, înfometaţi, şi supuşi la chinuri cărora nici un muritor nu le poate supravieţui fără ajutorul aplecat al lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a venit la ei în felurite chipuri, şi aruncaţi în foc fiind ei, Domnul a trimis Îngerii Săi să le prefacă lor în rouă fierbinţeala cuptorului. La urmă ei au fost îngropaţi de vii de torţionarii lor. Dar zadarnic încearcă oamenii să îi ucidă pe aceia cărora Domnul le-a dăruit viaţa, şi zadarnic încearcă oamenii să necinstească pe aceia pe care Domnul îi preaslăveşte.

Sfîntul Ioanichie poporul şi-a slujit, poporul şi regele, ca un rîvnitor.

După care el toate le-a lepădat spre a î-L sluji pe Domnul tuturor.

Sfîntul Ioanichie fost-a mare oştean

Al Credinţei Creştine şi dreptăţii curate.

El cu lacrimi şi lupte timp de cincizeci de ani

S-a rugat lui Hristos şi se roagă şi azi.

Slăvitul Ioanichie bogăţii multe a avut pe pămînt,

Dar mai bogat a fost în cereasca avere:

Pe aceea el singur şi-o a dobîndit

Cu postiri şi cu rugi, biruind pe diavol.

Sfîntul minunat Ioanichie Avva

Mulţime dumnezeiască de minuni a lucrat:

El lucratu-le-a întru Numele lui Hristos Domnul,

Cu Crucea desăvîrşit pe diavol a călcat.

O. Sfinte al lui Dumnezeu, Ioanichie Părinte,

Tu la Hristos mare milă şi îndrăzneală ai aflat!

Ci roagă-te Lui şi pentru noi păcătoşii

Si de la Duhul Sfînt cere nouă bogat harul Său!

Milostivirea este rodul credinţei. Acolo unde este credinţă adevărată, acolo se află şi adevărata milostenie. Sfîntul Ioanichie a trecut într-o zi pe lîngă o mînăstire. Între multe monahii care se nevoiau în ea, se aflau şi o maică cu fiica ei.

Necuratele duhuri ale patimilor trupeşti o războiau cumplit pe tînără, atît de cumplit, încăt ea se gîndea în fiecare zi să părăsească mînăstirea şi să se întoarcă în lume. Zadarnic a încercat maica să o facă să vadă cumplita cădere către care se îndrepta. Dar ea l-a rugat cu lacrimi pe Sfîntul Ioanichie ca să o sfătuiască pe fiica ei să nu se întoarcă la urîciunile lumii. Atunci Sfîntul a grăit către tînără şi a zis: Fiică, pune mîinile tale pe grumazul meu! Tînără a făcut aşa.

Atunci dumnezeiescul Părinte mult milostivul I-a cerut lui Dumnezeu ca patima fetei să treacă asupra lui, iar ea să rămînă liberă de ea şi curată. Precum s-a şi întîmplat. Tînără s-a vindecat cu desăvîrşire de necurata patimă, şi a rămas mai departe liniştită în mînăstirea ei. Avva Ioanichie şi-a continuat drumul, dar fără veste a simţit în sine cumplitul război al trupului, atît de cumplit, încît ar fi preferat să moară mai curînd decît să fie învins.

Atunci el a văzut unul din şerpii cei mari şi otrăvitori ai pustiei şi s-a repezit la el, ca şarpele să îl muşte, şi Avva să moară. Dar şarpele nu l-a muşcat. Avva atunci a lovit şarpele, ca acesta să muşte, dar cum s-a atins de el, şarpele a murit. Atunci patima necurată a desfrîului a pierit de la el.

Să luăm aminte la venirea Domnului la Sfîntul Pavel într-o vedenie de noapte (Fapte 18):

• La cum Domnul S-a arătat Sfîntului Apostol Pavel la Corint, într-o vedenie, noaptea;

• La cum El a zis către Pavel să nu se teamă ci să grăiască şi să nu tacă, căci Domnul a zis: Am mult popor în cetatea aceasta.

• La cum Sfîntul Apostol Pavel s-a supus Domnului şi a rămas la Corint timp de un an şi jumătate.

Întru Care şi moştenire am primit (Efeseni 1:11).

Toate sînt de la Stăpînul Hristos Iisus, toate sînt prin Domnul Hristos Iisus şi toate aparţin Domnului Hristos Iisus.

Fără El noi nu putem avea nici un fel de legătură adevărată sau normală cu Domnul Dumnezeu Făcătorul nostru, cu ceilalţi oameni sau cu lumea creată în care vieţuim. El este capul nostru şi mintea noastră, şi prin El şi moştenire am primit. Dar ce moştenire? Chiar Împărăţia lui Dumnezeu. De ce sînt creştinii adesea numiţi moştenitori în Noul Testament? Cînd zicem moştenire noi ne gîndim mai întîi la cineva care moare şi lasă o moştenire. Ca cineva să moştenească, altcineva trebuie mai întîi să moară.

Ce este mai mult este că noi creştinii ne putem numi moştenitori încă din această viaţă, căci omul nostru cel vechi moare iar omul cel înnoit în Hristos moşteneşte cele bune şi nepieritoare ale lui. Căci cel care supravieţuieşte este moştenitorul. Moare trupul, dar sufletul îi supravieţuieşte; prin urmare sufletul omului moşteneşte toate cele pe care omul pe cînd era în trupul lui le-a lucrat, fie cele bune spre moştenirea de către suflet a vieţii, fie cele rele spre moştenirea de către suflet a morţii.

Prin Domnul nostru Iisus Hristos moştenirea de care El însuşi S-a bucurat şi Se bucură este acum deschisă nouă tuturor: moştenirea aceasta este Împărăţia Nepieritoare a Cerurilor. Noi această Împărăţie nemuritoare o moştenim atunci cînd murim cu trupul lumii acesteia pămînteşti; murind pămîntului, moştenim cerul; rupînd legătura cu satan, ne facem împreună moştenitori cu Hristos.

O, fraţilor, cît de minunată şi negrăită este moştenirea care ni s-a pregătit nouă! Să nu ne fie nouă să renunţăm ca nişte nebuni la ea, şi să ne asemănăm lui Isav cel care şi-a vîndut dreptul lui de întîi născut, (adică libertatea şi nemurirea) pentru un blid de linte! O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Domnul şi Mîntuitorul nostru, milostiveşte-Te către noi pînă la sfîrşit şi ne mîntuieşte.

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.