Tarah s-a născut în Claudiopolisul Siriei, Prov a fost din Perga Pamfiliei iar Andronic a fost fiul unui cetăţean de mare vază din Efes. Ei cu toţii au fost martirizaţi de către proconsulul Numerian Maximus, în vremea împăratului Diocleţian. Tarah a fost în vîrstă de şaizeci şi cinci de ani la ceasul martiriului lui.

Proconsulul i-a cerut să-şi spună numele, dar el a zis: Sînt Creştin. Proconsulul de trei ori a repetat întrebarea, şi de trei ori a răspuns Sfîntul Tarah: Sînt Creştin. Aceşti Sfinţi mucenici au fost bătuţi cu toiege, apoi aruncaţi în temniţă, răniţi şi plini de sînge. După acestea ei iar au fost scoşi şi supuşi chinurilor. Lui Prov proconsulul i-a promis libertatea şi prietenia lui personală, dacă se leapădă de Hristos. Dar Sfîntul Prov i-a zis: Nu poftesc nici onorurile imperiale, nici prietenia ta nu o doresc.

Tînărul Andronic a fost ameninţat cu schingiuiri şi mai bestiale decît cele pe care le văzuse la camarazii săi, însă acestor ameninţări Andronic le-a răspuns astfel: lată trupul meu, schingiueşte-l cum pofteşti. După ce au fost torturaţi bestial în mai multe cetăţi şi locuri, toţi trei au fost aruncaţi în circ, înaintea fiarelor înfometate. Cu ei au fost aruncaţi şi criminali obişnuiţi, iar pe aceştia fiarele i-au sfîşiat îndată. De Sfinţi însă fiarele nu s-au atins. Dimpotrivă, o ursoaică şi o leoaică feroce, s-au gudurat amîndouă pe lîngă ei.

Văzînd minunea aceasta mulţi cetăţeni au crezut în Hristos Domnul şi l-au huiduit pe proconsul. Înnebunit de ură mai rău decît fiarele din circ, acesta a poruncit soldaţilor să năvălească în arenă şi să-i măcelărească pe oştenii lui Hristos, adică pe aceia care îndrăzniseră să creadă în Domnul iar pe proconsul să îl fluiere şi să îl batjocorească. Trupurile măcelărite ale acestora s-au amestecat cu ale acelora sfîşiaţi de fiare.

Trei creştini, Macarie, Felix şi Berius, care au fost de faţă la uciderea celor trei Sfinţi mucenici, au venit noaptea să caute şi să ia trupurile lor. Dar cum ele erau amestecate cu ale celorlalţi ucişi, iar noaptea era foarte adîncă, ei s-au rugat lui Dumnezeu ca să îi ajute să afle care dintre ele sînt ale Sfinţilor. Atunci trei lumînări s-au arătat prin minune deasupra trupurilor mucenicilor. Astfel cei trei creştini le-au luat şi le-au îngropat cu cinste.

Sfîntul Martin s-a născut la anul 316, în cetatea Sabaria din Pannonia, din părinţi păgîni. Tatăl său a fost ofiţer roman, şi de aceea tînărul Martin a trebuit să urmeze o carieră militară, chiar în pofida voinţei lui. Dar pe atunci deja era catehumen în Biserica Creştină. El a iubit încă din copilăria lui fragedă Sfînta Biserică, din tot sufletul lui. Într-o iarnă, pe cînd călătorea împreună cu tovarăşii lui înspre oraşul Amiens, el a văzut un cerşetor înaintea porţilor cetăţii, aproape gol şi tremurînd de frig. Lui Martin i-a părut rău de el, şi a rămas în urma tovarăşilor lui.

Astfel el şi-a scos mantia lui militară şi a tăiat-o în două cu sabia. O jumătate i-a dat-o cerşetorului, şi înfăşurîndu-se în cealaltă jumătate, a plecat. În acea noapte Domnul Iisus Hristos S-a arătat lui Martin în vedenia visului, înfăşurat în jumătatea de mantie pe care i-o dăduse cerşetorului, şi a zis îngerilor Lui: Martin doar catehumen este, şi iată Pre Mine în mantia lui M-a înveşmîntat! Atunci Martin a părăsit cu desăvîrşire armata şi s-a botezat de îndată. La scurt timp după aceea a adus la Sfîntul Botez şi pe maica lui.

Apoi s-a tuns monah în lavra Sfîntului Ilarie din Poitiers (Saint Hilaire de Poitiers) şi s-a închinat vieţii desăvîrşitelor nevoinţe. Sfîntul Martin a fost fără seamăn de smerit, şi pentru aceasta Domnul i-a dăruit din belşug harul facerii de minuni, între care al învierii morţilor şi al scoaterii duhurilor necurate. Sfîntul Martin a fost sfinţit Episcop de Tours împotriva voinţei lui. Nevoindu-se cu rîvnă mare în via Domnului, şi luptînd cu putere împotriva necuratei erezii ariene, Sfîntul Martin şi-a dat Sfîntul lui suflet în mîinile Domnului la anul 397.

El s-a născut la Ierusalim. El a fost prieten şi frate duhovnicesc al Sfîntului Ioan Damaschin, ca unul care, rămînînd orfan, a fost luat şi crescut de părinţii Sfîntului Ioan, împreună cu fiul lor. Fiind daţi amîndoi la învăţătura cea mai înaltă a cărţii, şi a celei lumeşti şi a celei duhovniceşti, ei s-au făcut amîndoi monahi la lavra Sfîntului Sava cel Sfinţit.

Sfîntul Cosma i-a fost de ajutor Sfîntului Ioan la alcătuirea Octoihului, scriind însuşi multe canoane închinate Sfinţilor. Sfintele canoane de el alcătuite la Sîmbăta lui Lazăr, la Duminica Floriilor şi la Săptămîna Patimilor, sînt de o frumuseţe şi adîncime cu adevărat dumnezeieşti. Sfîntul Cosma a fost sfinţit Episcop de Maiuma, în Palestina, aproape de Gaza. El i-a supravieţuit Sfîntului Ioan Damaschinul, săvîrşindu-se cu pace la bătrîneţi foarte adînci.

Sfîntul Martin, al Panoniei fiu,

Luminător mare al Galiei a fost.

El lumeasca grijă şi împărăteştile onoruri

Cu desăvîrşire le-a lepădat.

El ostaş s-a făcut Împăratului Slavei,

Căci în pieptu-i milostiv bătea o inimă de viteaz.

Sfîntul Martin pe sine s-a stropit cu cenuşă,

Și din cenuşă culcuş şi-a făcut,

Pentru dragostea lui Hristos,

Care pentru necăjiţi, nevoiaşi şi păcătoşi

S-a răstignit.

Sfîntul Martin pe sine lumii s-a răstignit,

Numai ca spre ţintă bine să alerge!

Sfîntul Martin război dracilor a dat,

Nici unei ispitiri supunîndu-se.

El război a dat oamenilor nelegiuiţi şi obraznici,

Tuturor ereziilor lor.

Sfîntul Martin cavaler al Dreptei Credinţe a fost,

Biruitor, minunat şi plin de slavă.

Biruitor fiind, cavalerul intră în odihna Domnului lui.

El cu Îngerii se veseleşte, stînd aproape

De tronul Împăratului Hristos Dumnezeu.

Dar chiar şi azi el rugăciuni Domnului înalţă,

Şi vine în ajutorul celor în primejdii şi nevoi.

Oare prin ce virtuţi s-au preaslăvit cel mai mult Sfinţii înaintea cerului şi oamenilor? Cel mai mult prin smerenie şi slujire. Chiar şi mai înainte de a primi Sfîntul Botez, pe cînd era încă ofiţer în armata imperială, Sfîntul Martin îşi socotea ordonanţa mai mult ca pe un frate decît ca pe o slugă. El deseori slujea ordonanţei, fără să se ruşineze; de fapt, această slujire îi făcea chiar bucurie. Iarăşi, cînd Sfîntul Ilarie (de Poitiers) a voit ca să îl sfinţească preot, el s-a lepădat de această cinste cu lacrimi, rugîndu-se de episcop să fie lăsat să vieţuiască ca simplu monah în pustie. Odată Sfîntul Martin călătorea din Franţa în Panonia, ca să îi cerceteze pe părinţii lui.

Cînd trecea printr-o trecătoare din Alpi, a căzut în mîinile unor tîlhari ucigaşi de oameni. Unul dintre ei a ridicat sabia ca să îl ucidă, dar el nici nu a arătat nici o teamă şi nici nu s-a clintit; el nu a implorat mila tîlharilor ci a stat cu desăvîrşire liniştit, ca şi cînd nimic nu ar fi fost. Tîlharii au rămas uimiţi, au pus deoparte săbiile şi l-au întrebat pe Sfîntul Martin cine este.

Sfîntul Martin le-a răspuns că el este Creştin, şi prin urmare, nu simte niciodată nici un fel de frică lumească, căci ştie că Dumnezeu, după mare Mila Lui, stă totdeauna aproape credincioşilor, şi mai ales în ceasuri de primejdie. Tîlharii au rămas uimiţi de această învăţătură nouă şi de marea virtute a acestui bărbat al lui Dumnezeu, iar cel care ridicase sabia împotriva Sfintului Martin a crezut în Hristos, s-a botezat, şi s-a făcut monah. Devenind vacant scaunul episcopal al cetăţii Tours, poporul l-a dorit episcop pe Martin, dar acesta nici nu a voit să audă. Nişte cetăţeni din Tours însă l-au ademenit cu meşteşug afară din mînăstire, şi aşa l-au răpit şi l-au dus în cetatea lor. Ei au procedat astfel: au venit la porţile mînăstirii în care se afla Sfîntul Martin şi i-au zis că între ei se află un greu bolnav, şi că îl roagă să iasă în afara zidurilor mînăstirii şi să îl vindece.

Ieşind Sfîntul, cetăţenii l-au apucat şi l-au dus în cetatea lor, Tours, unde Sfîntul a fost sfinţit episcop. La vîrstă înaintată ajungînd, Sfîntul Martin şi-a cunoscut mai înainte ceasul ieşirii sufletului. El le-a descoperit aceasta fraţilor lui duhovniceşti, care au început să plîngă, rugîndu-se de el să nu îi părăsească. Iar Sfîntul, voind să îi mîngîie, s-a rugat lui Dumnezeu în auzul lor aşa: Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, dacă mai pot fi de folos fraţilor mei acestora, eu nu mă voi lepăda de nevoinţa slujirii. Facă-se Sfîntă voia Ta!

Să luăm aminte la minunatele lucrări ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan (Fapte 3):

• La cum cerşetorul cel olog din naştere le-a cerut milostenie;

• La cum Sfîntul Petru i-a zis că ei aur şi argint nu au;

• La cum apostolul l-a luat pe olog de mînă şi i-a zis: În Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! (Fapte 3:6), şi îndată ologul s-a făcut sănătos.

Seara se va sălăşlui plîngerea, iar dimineaţa, bucuria (Psalmul 29:5).

Dumnezeu ceartă şi Dumnezeu mîngîie. Un singur gînd şi cuget de pocăinţă poate îmblînzi mînia lui Dumnezeu; căci Domnul nu se mînie pe om aşa cum se mînie pe om duşmanii lui, ci mînia Domnului împotriva oamenilor este ca aceea a tatălui faţă de fiii lui. Mînia Lui nu ţine pînă întru sfîrşit, iar milostivirea Lui veşnică este. De te va certa El spre seară, tot El îţi va aduce bucurie negrăită în zori. Cel mai bine î-L cunosc oamenii pe Dumnezeu după certarea Lui şi după milostivirea Lui.

O, fraţilor, de L-ar cunoaşte oamenii mereu pe Dumnezeu ca pe Făcătorul Dreptăţii, ei nu L-ar mai simţi şi ca pe Cel Care pedepseşte şi judecă! Iată Dumnezeu se bucură mai mult de noi atunci cînd î-L cunoaştem ca Milostiv, decît ca atunci cînd î-L cunoaştem ca Pedepsitor!

Din nefericire însă mulţi sînt nerecunoscătorii şi nesocotiţii care niciodată nu-şi amintesc de El că este Milostiv, ci totdeauna numai că este pedepsitor şi aspru, că aduce asupra lor boală, moarte în familie, eşec şi ruşine înaintea oamenilor, foc, sabie, cutremur sau potop, sau numeroase alte bice şi vergi pedepsitoare cu care El îi pedepseşte pe cei care nu se mai trezesc odată, cu care El le aduce aminte de Sine celor nerecunoscători, cu care îi aduce pe rătăcitori şi rătăciţi la calea cea dreaptă, şi aminteşte orişicui că El este Ziditorul şi Domnul, Dătătorul a tot binele şi Judecătorul. Seara se va sălăşlui plîngerea, iar dimineaţa, bucuria. Aceste cuvinte mai înseamnă că noaptea este pentru plîns şi pentru rugăciune, pentru pocăinţă şi cugetări dumnezeieşti.

Mai cu seamă noaptea este potrivită pentru pocăinţă, şi nici o pocăinţă nu este adevărată fără lacrimi. Noaptea omul se gîndeşte mai nestingherit la faptele lui, la cuvintele lui, la gîndurile lui, şi îi pare rău pentru tot ceea ce a făcut împotriva legii lui Dumnezeu. Dacă omul îşi va plînge noaptea cu amar păcatele lui, atunci toată ziua următoare o va petrece întru bucurie. El se va veseli ca un nou născut, ca un proaspăt ieşit dintr-o baie odihnitoare, ca unul eliberat de povara păcatului. Dar de va petrece noaptea în păcate şi în beţiile nesimţirii, lui a doua zi îi răsare numai tristeţea lacrimilor.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce eşti Mîntuitorul şi Învăţătorul sufletelor noastre, ceartă-ne şi ne iartă pre noi, ceartă-ne, iar morţii nu ne da!

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.