lacov, fiul lui Alfeu, a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli. El a fost frate de sînge cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei. El a fost martor ocular al minunilor şi cuvintelor adevărate ale Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, martor ocular al Patimii Lui, al învierii şi înălţării Lui.

După Pogorîrea Sfîntului Duh la Cincizecime, lui lacov i-au căzut sorţii ca să predice Evanghelia lui Hristos în Elefteropolis şi ţinuturile înconjurătoare, iar apoi în Egipt, unde a luat chinuri grele pentru Mîntuitorul. Cu mare putere în faptă şi în cuvînt, Sfîntul Apostol lacov a semănat vestea mîntuitoare a Cuvîntului lui Dumnezeu întrupat, dărîmînd la pămînt idolii, scoţînd diavolii afară din oameni, şi vindecînd toată neputinţa şi boala întru Numele Domnului Iisus Hristos. Lupta şi rîvna lui pentru Evanghelie au fost încununate cu roadă îmbelşugată.

Mulţi păgîni au crezut în Hristos, s-au întemeiat şi s-au înălţat biserici, s-au sfinţit episcopi şi preoţi. Sfîntul lacov a luat moarte mucenicească în Egipt, la Ostracina, unde a fost răstignit pe cruce de către păgîni. Aşa s-a strămutat fericitul lui suflet la ceruri, unde domneşte veşnic împreună cu Împăratul Slavei.

Andronic a fost cetăţean al Antiohiei celei mari, pe vremea împăratului Teodosie cel Mare. El era de meserie aurar. Şi el şi soţia lui erau oameni foarte credincioşi, luptînd pururea să împlinească cu fapta, cu gîndul şi cu cuvîntul poruncile Mîntuitorului Hristos şi Sfintei Lui Biserici.

Din veniturile lor, ei o treime o împărţeau săracilor, altă treime o dădeau spre chiverniseala Sfintelor Biserici, iar a treia o păstrau pentru nevoile casei lor. După ce li s-a născut lor şi al doilea fiu, ei s-au sfătuit să ducă mai departe o veiţuire mai înaltă, ca frate şi soră. Vieţuind ei astfel timp de doisprezece ani, prin nepătrunsa purtare de grijă a lui Dumnezeu, amîndoi fiii au murit în aceeaşi zi, spre plînsul părinţilor lor, şi mai ales al mamei lor, Athanasia.

Copiii au fost înmormîntaţi amîndoi în Biserica Sfîntului Iulian, iar Athanasia, covîrşită de durere, nu mai voia să plece de lîngă mormintele fiilor ei. Atunci însuşi Sfintul Mucenic Iulian a venit lîngă Athanasia sub chip de monah, certînd-o pentru suferinţa ei prea mare şi apoi mîngîind-o. El i-a arătat că fiii ei sînt în Raiul lui Hristos, unde nu duc lipsă de nimic şi sînt mai fericiţi decît au fost pe pămînt lîngă părinţii lor. Plină de bucurie, Athansia a mers la casa ei, descoperindu-i soţului ei Andronic vedenia ce o avusese în Biserica Sfîntului Mucenic Iulian.

Ei îndată au lăsat casă şi averi spre chiverniseala săracilor, şi au plecat către Egipt, unde au primit amîndoi îngerescul chip: Sfîntul Andronic la Skit, ca ucenic al marelui Avvă Daniel, iar Sfînta Athanasia într-o mînăstire de femei tabenisiotă. Plăcînd lui Dumnezeu cu nevoinţele lor bune de ani îndelungaţi, ei s-au săvîrşit cu pace către Domnul, Care i-a aşezat în Locaşurile Sale Cereşti. Mai întîi s-a săvîrşit Sfînta Athanasia, iar opt zile mai tîrziu, şi Sfîntul Andronic.

Vieţile acestor Drepţi ai Vechiului Testament se află la Cartea Facerii.

Sfîntul Dimitrie a fost al unsprezecelea Episcop al Alexandriei, de la Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu. El bine şi înţelept a păstorit turma lui Hristos din Alexandria, vreme de treizeci şi trei de ani lungi şi rodnici, din 189 şi pînă la 231, după Hristos.

In această vreme el a primit scrisori cu cereri din India, şi l-a trimis acolo pe Sfîntul Pantaenus, conducătorul vestitei şcoli catehetice de la Alexandria, spre a predica Sfînta Evanghelie acelui popor. Cu ocazia acestei călătorii misionare în India a aflat Sfîntul Pantaenus Evanghelia de la Matei, scrisă în aramaică.

El a fost fiul despotului Gheorghie şi al despotinei Irina. El şi sora lui Mara au trăit ceva vreme la curtea Sultanului Murat al II-lea. Lui i-au scos ochii turcii, la ledrene, precum şi fratelui lui, Grgur.

El a devenit despot al Serbiei la anul 1458. Curînd după aceea el a trebuit să se refugieze în Albania, unde s-a căsătorit cu Anghelina, fiica lui Skanderbeg. Orb şi cu destin tragic, dar plin de credinţă în Dumnezeu, Ştefan a trecut la cele veşnice în Italia, la anul 1468. Sfintele lui moaşte odihnesc la Mînăstirea Kruşedol, care a fost ctitorită de fiul lui, Maxim.

De Domnul trimis, Domnului supus,

Atotslăvitul lacov bine s-a nevoit:

El pretutindeni Evanghelia a vestit,

Ca din a ei sămînţă să rodească

Popor credincios lui Dumnezeu.

El mierea cea dumnezeiască în Siria toată şi în Egipt

Cu rîvnă mare a purtat.

El cu ale Domnului cuvinte dulci, vindecătoare

Mulţime de popor de la foamete a scăpat.

Pe unde a vestit, pretutindeni,

Minuni mari în urma lui a lăsat:

Vase duhovniceşti de miere pline, revărsat.

Mierea vieţii este aceasta, în izvor nesecat:

Sfinte biserici, plină de bogăţie dulce, curată.

In ele Făcătorul Cel Veşnic neîncetat Se slăveşte,

În ele se preamăreşte veşnic Lucrarea Fiului lui Dumnezeu.

Hristos este a credincioşilor miere,

Mana de viaţă făcătoare, din pîine şi din vin.

lacov săvîrşitu-şi-a alergarea întru roşie pecete:

Al său sînge de mucenic, de pe Cruce izvorînd.

El astfel s-a încununat de Hristos, în ceruri,

Ca şi ceilalţi Apostoli ai lui Dumnezeu.

Felul în care Dumnezeu pedepseşte şi iarăşi mîngîie se vede limpede din vieţile ultimilor despoţi ai Serbiei, din vremea ocupării pămînturilor sîrbeşti de către turci. Turcii nu au năpădit Balcanii, cotropind popoarele creştine (greci, bulgari, sîrbi) cu de la ei putere, ci prin îngăduinţa lui Dumnezeu, tot aşa cum odinioară Nabucodonosor nu a cotropit poporul lui Israel şi Ierusalimul cu de la sine putere, ci prin îngăduinţa lui Dumnezeu.

Din pricina păcatelor grele ale principilor şi nobililor a suferit amarnic poporul sîrbesc! Adevărat este că acei principi şi nobili au suferit încă şi mai amarnic. Despotul Gheorghie a murit în surghiun; doi dintre fiii lui, Ştefan şi Grgur, au fost orbiţi de către turci; fiica lui a fost silită să se mărite cu un sultan; fiul lui mijlociu s-a ridicat împotriva propriei lui mame, Irina, luînd cu samavolnicie scaunul domnesc de la Smederevo, doar spre a pieri rău la scurt timp după aceea.

De îndată ce a fost ridicat despot, Ştefan cel orb a trebuit să fugă în Albania, iar de acolo în Italia, unde, fugar şi nefericit, s-a săvîrşit către Domnul. Toate acestea au fost pedepsele lui Dumnezeu. Dar mila şi mîngîierea Lui atunci, care au fost? Ele au fost acolo că Dumnezeu i-a preaslăvit şi pe Ştefan şi pe soţia lui Anghelina, şi pe fiii lor, Maxim şi Ioan. După ce a zăcut timp de opt ani în mormînt, trupul lui Ştefan s-a aflat întreg şi scoţînd miros de bună mireasmă, atunci cînd a fost exhumat spre a fi adus acasă, în Serbia. Multe minuni s-au lucrat atunci prin atingerea de Sfintele lui moaşte. Dumnezeu a preaslăvit la fel şi pe soţia lui, Anghelina, şi pe fiii lor, Maxim şi Ioan, cu sfinţenie şi cu mărire.

Să luăm aminte la Sfîntul Proroc Ilie, care a făcut să se pogoare cu minune foc din cer (III Regi 18):

• La cum Sfîntul Ilie s-a rugat lui Dumnezeu pe Muntele Carmel, de faţă stînd regele Ahab, toţi popii idoleşti şi tot poporul;

• La cum s-a pogorît foc din cer şi a ars jertfa adusă Domnului de către Prorocul Ilie.

Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au oamenii şi urîti s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul (Psalmul 13:1). Mintea este cîrma întregului om. Ea sfătuieşte, lămureşte şi conduce. Atît sufletul cît şi trupul acţionează conform poruncilor minţii.

Dacă mintea este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, atunci întregul om este drept înaintea Lui. Dacă mintea este nelegiuită, nedreaptă şi strîmbă înaintea lui Dumnezeu, atunci aşa este înaintea Lui şi întregul om. Chiar dacă numai şi cu gîndul zice omul: Nu este Dumnezeu, simplul acesta gînd îndată prinde viaţă în faptele lui. Căci mai întîi sînt gîndurile rele, iar faptele cele rele urmează inevitabil. Vedem noi oare cît de bine cunoaşte prorocul insuflat de Dumnezeu sufletul omenesc? Mai întîi, el arată cauza, iar apoi arată şi consecinţele la care duce ea.

Faptele rele ies cu necesitate din gîndurile cele rele. De aceea, fraţilor, să nu îi credeţi pe cei pe care îi auziţi zicînd: Eu nu cred în Dumnezeu, dar fac binele. Mai întîi, cel care nu crede în Dumnezeu nici măcar nu ştie ce este acela binele, necum să mai facă şi diferenţa între bine şi rău. Prin necredinţa lui, el se taie pe sine cu mîna lui de la cel mai mare Bine şi de la însuşi Izvorul oricărui bine! În al doilea rînd, să privim cu luare aminte la următorul fapt: anume că toate faptele celor fără Dumnezeu sînt stricate şi urîte.

Ele sînt stricate pentru că sînt rele, fără valoare şi nedurabile; ele sînt urîte pentru că sînt împotriva voii lui Dumnezeu Celui Viu. Cei fără Dumnezeu nu sînt capabili să deosebească binele de rău, căci deosebirea aceasta nu se poate face cu precizie decît la lumina legii lui Dumnezeu. Se mai întîmplă însă şi oameni care zic că ei cred în Dumnezeu, pe cînd faptele lor sînt pline de urîciune şi potrivnice Legii lui Dumnezeu. Aceştia sînt aceia care î-L mărturisesc pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima lor sînt foarte departe de El. Dumnezeu trebuie mărturisit şi cu inima, şi cu credinţa în El, şi cu faptele credinţei în El. Dar se mai întîmplă şi oameni care cred în Domnul şi cu cuvîntul, şi cu inima, şi cu toate acestea sînt robi păcatului. Aceasta se întîmplă fie din slăbiciunea voinţei lor, fie din lucrarea diavolului (fie, cel mai des, din amîndouă).

Acest fel de om trebuie să se pocăiască pururea din tot cugetul, sufletul şi vîrtutea lui, şi va primi iertare. Pocăinţa este mîntuitoare chiar şi pentru cei care sînt fără Dumnezeu! Cu cît mai mult nu va fi atunci pentru cei credincioşi! Cîtă vreme suflă omul pe pămînt, el are şansa să se pocăiască. Dar cine poate fi sigur că va mai trăi şi mîine? De aceea, amînarea pocăinţei pe mîine este curată nebunie.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Mîngîierea sufletelor noastre, Fiule al lui Dumnezeu! Ajută-ne nouă să ne pocăim cu amar de păcatele noastre, aşa cum ne ajuţi şi să suflăm în fiecare zi!

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.