Ea a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea s-a născut la Antiohia, din părinţi păgîni, şi a fost dăruită de Dumnezeu cu nemaivăzută frumuseţe trupească. Pelaghia şi-a folosit marea frumuseţe spre a ei pierzanie şi a celor căzuţi în mrejele ei. Din desfrînările ei ea se făcuse putred de bogată.

Trecînd odată pe lîngă Biserica Sfîntului Mucenic Iulian, în care tocmai atunci predica înaltpreasfinţitul Nonnus, ea s-a oprit şi a auzit cuvîntul pentru înfricoşata Judecată şi pedeapsa care îi aşteaptă pe păcătoşi în iad. Cuvintele acelea au zguduit-o, şi Pelaghia şi-a schimbat radical viaţa. Ei i-a fost scîrbă de ea însăşi, s-a temut tare de Dumnezeu, s-a pocăit cu amar de noianul păcatelor ei şi a căzut înaintea lui Nonnus rugîndu-se de el ca să o boteze: îndură-te şi fie-ţi milă de mine, Sfinţite Părinte. Botează-mă pe mine şi învaţă-mă pe mine pocăinţa, căci iată eu sînt adînc de păcate, gheena pierzării, mreaja şi unealta diavolului.

Aşa s-a rugat Pelaghia de Ierarhul lui Hristos cu lacrimi, şi el a primit-o, i-a cercat pocăinţa şi a botezat-o pe ea. La Sfîntul ei Botez a slujit şi Fericita Romana Diaconita, care i-a fost şi naşă. Romana a învăţat-o bine toată creştineasca vieţuire şi tainele Credinţei. Dar Pelaghia a rîvnit mai mult decît Sfîntul Botez. Prea conştientă fiind de noianul adînc al păcatelor ei, împunsă de boldul conştiinţei, ea a voit să se nevoiască pînă la moarte cît mai aspru. Ea a împărţit imediat toate imensele ei averi cele cîştigate din desfrîu săracilor, şi a plecat în taină la Ierusalim, sub numele de monahul Pelaghie.

Acolo ea s-a închis într-o peşteră de la Muntele Măslinilor, şi s-a închinat cu totul celor mai aspre postiri, rugăciuni şi privegheri de toată vremea. După trei ani a cercetat-o lacov, diaconul Sfinţitului Nonnus, şi a aflat-o încă vie. Dar cînd a revenit după trei zile, a aflat-o pe ea moartă, şi i-a îngropat trupul ei cu cinste. Sfînta Pelaghia s-a săvîrşit către Domnul cam pe la anul 461. Astfel, cumplita desfrînată de mai înainte i-a plăcut mai după aceea lui Dumnezeu cu asprimea pocăinţei celei cu lacrimi, a fost iertată de noianul păcatelor ei, şi s-a sfinţit. Iar Domnul a socotit vrednic sufletul ei cel curăţit de Împărăţia Cerurilor.

Aceasta a fost o mare păcătoasă care s-a pocăit. Ea a fost de neam egiptean. Ca şi Pelaghia mai sus pomenită astăzi, şi Taisia şi-a petrecut parte a tinereţii ei în mari desfrînări.

Dar aceasta i s-a întîmplat Taisiei din pricina mamei ei, care a făcut din fiica ei de mică locaş al diavolilor. În milostivirea Lui însă Domnul, Carele nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, a aflat cale, în Minunata Lui Purtare de Grijă, pentru întoarcerea şi mîntuirea Taisiei. Unul dintre ucenicii Sfîntului Antonie cel Mare, anume Avva Pafnutie Sindonitul, a auzit de viaţa cea prea păcătoasă a Taisiei, şi de mulţimea bărbaţilor care merg la gheena din pricina ei. El şi-a pus în inimă să o mîntuiască, cu ajutorul lui Dumnezeu. Luînd haine lumeşti, Sfîntul Pafnutie a luat un ban greu de aur şi a intrat în cetate. Taisia, gîndind că acest bărbat îi dă aurul pentru desfrînare, l-a poftit în cămara ei.

Atunci Avva Pafnutie şi-a deschis Sfînta lui gură şi a dat pe faţă toate păcatele şi ticăloşia Taisiei, cerîndu-i să-i pară rău şi să se pocăiască. Atunci s-au trezit şi conştiinţa şi inima Taisiei, şi ea a plîns, pocăindu-se cu amar. Ea a împărţit îndată toate multele şi necuratele ei averi muritorilor de foame, şi a intrat în mînăstirea de fecioare la care a dus-o Avva Pafnutie, rămînînd acolo timp de trei ani, închisă singură într-o chilie.

Acolo ea a trăit numai cu pîine şi cu apă. Sfîntul Pafnutie a venit şi a cercetat-o cu puţin înainte de moartea ei, scoţînd-o afară din acea chilie, chiar nevrînd ea să iasă. Ea îndată s-a îmbolnăvit, şi după ce a bolit puţine săptămîni şi-a dat sufletul ei cel curăţit în Mîinile lui Dumnezeu. Sfîntul Pavel cel Simplu, un alt ucenic al Sfîntului Antonie cel Mare, a văzut în duh minunatul locaş pregătit de Domnul Taisiei celei pocăite, în ceruri. Sufletul sfinţit al acestei femei s-a înălţat la Domnul la anul 340.

Această Pelaghia a fost o fecioară creştină din marea aristocraţie antiohiană. În timpul domniei lui Numerian, guvernatorul Antiohiei a trimis soldaţi care să o aducă înaintea tribunalului pe Pelaghia, cunoscută în toată cetatea pentru sfinţenia vieţii ei. Soldaţii i-au înconjurat palatul şi au cerut ca fecioara să iasă la porţi.

Ea i-a salutat de sus, şi cînd a auzit că soldaţii vor să o ducă înaintea judecătorului, s-a prefăcut voioasă şi le-a cerut să o îngăduie să îşi schimbe ţinuta. Apoi a urcat pe acoperişul casei, şi-a înălţat mîinile la rugăciune către cer şi s-a rugat lui Dumnezeu îndelung, ca El să îi primească sufletul ei şi să nu îngăduie întinarea trupului ei, care ştia că o aşteaptă. Dumnezeu a primit sfîntul ei suflet, iar trupul Pelaghiei a căzut mort înaintea soldaţilor care se aflau sub zidurile palatului.

Sfîntul Ioan Hrisostom a zis despre aceasta: Moartea ei nu a survenit în urma unui proces firesc, ci mai curînd la porunca lui Dumnezeu. El a mai zis: Astfel, trupul ei cel fecioresc, mai curat decît aurul, a zăcut la pămînt. Îngerii l-au înconjurat, Sfinţii Arhangheli l-au cinstit, şi Hristos însuşi a stat lîngă el.

Pelaghia cea mult păcătoasă a plîns cu amar,

Şi aflînd Credinţa sufletul şi-a luminat.

Lumea semne i-a făcut ca s-o ademeneasă iar,

Dar ea o a lepădat.

Conştiinţa ei s-a trezit, şi sufletul, ca din coşmar.

Ce mult a chinuit! Cît s-a nevoit, cît a îndurat

Pentru a ei mîntuire!

Sufletul ei cu păcătosul ei trup a luptat,

Şi acesta i s-a făcut ca un măr putred.

Ea muceniceşte a plîns şi s-a nevoit

Pînă ce sufletul ei nenorocit i l-a sfinţit Domnul.

Pe cer soarele de Domnul zidit străluceşte,

Dar al Pelaghiei suflet străluceşte mai mult.

Pocăinţa! Pocăinţa ne-a dăruit Domnul,

Pelaghia cu aceasta s-a preaslăvit.

O, de-am investi şi în sufletele noastre efortul pe care îl investim în confortul nostru trupesc! De-am fi tot atît de dornici să ne împodobim cu virtuţile înaintea lui Dumnezeu, pe cît sîntem în a ne împodobi trupul cu cele stricăcioase! La început, şi Pelaghia cea păcătoasă, şi Taisia nu se interesau decît de frumuseţea trupurilor lor, care le ţinea sufletele în robie.

Amîndouă nu se străduiau decît pentru deşertăciune: a rochiilor splendide, a parfumurilor, a tuturor podoabelor! Ele erau înconjurate numai de linguşiri şi laude, pe care şi le doreau şi cu care se hrăneau. Dar ce schimbare neaşteptată în vieţile lor! O schimbare mai minunată decît a altoiului care scoate mere nobile din mere pădureţe, sau preface într-un lac de apă limpede şi dulce mlaştina cea rău mirositoare!

Cînd a văzut-o întîia oară Preasfinţitul Nonnus, înconjurat şi de alţi Sfinţiţi Ierarhi, pe desfrînata Pelaghia pentru întîia oară, împodobită şi frumoasă ca o zeiţă şi înconjurată de sclavii şi sclavele ei, gătită cu cea mai scumpă şi mai aleasă podoabă de mătase, cu brăţări, coliere şi inele şi înmiresmată cu parfumuri rare, el a lăcrimat şi a zis celor ce erau cu dînsul: Cu adevărat, mult învăţăm de la această femeie. Domnul o va pune de faţă la înfricoşata Judecată şi ne va osîndi cu pilda ei. Oare cîte ceasuri pe zi nu petrece această femeie în cămara ei, îmbăindu-se şi gătindu-se, împodobindu-se şi privindu-se în oglindă - pentru ce?

Doar spre a apărea un ceas, mai strălucitoare ca soarele, înaintea oamenilor. Iar noi, carele Mire avem pre Hristos Cel Nemuritor din ceruri, nu ne străduim măcar puţin timp pe zi ca să ne împodobim nevăzuţi de nimeni cu pocăinţa! Noi nu grăbim să ne îmbăiem cu lacrimile, nici să ne împodobim întru frumuseţea virtuţilor, ca să apărem şi noi mai frumoşi decît soarele înaintea lui Dumnezeu!

Să luăm aminte la nedreptăţile regelui Ahab şi la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui pentru aceasta, adusă prin Prorocul Ilie (III Regi 16,17):

• La cum Ahav s-a dat pe sine cu totul închinării la idoli, şi a făcut ceea ce este spurcat înaintea lui Dumnezeu;

• La cum Prorocul Ilie a închis cerurile cu rugăciunea, şi nu a mai plouat pe pămînt timp de trei ani şi jumătate.

Vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile şi cetăţile i le-ai sfărîmat; pierit-a pomenirea lor cu sunet (Psalmul 9:6).

Vrăjmaşul neamului omenesc, cela ce a fost ucigaş de oameni încă de la început, a folosit orice arme şi cea mai deşănţată înşelăciune împotriva omului, dintotdeauna. El zi şi noapte inventează arme şi ţese intrigi noi, în scopul de a distruge oameni, indiferent cum şi cîţi, răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5:8). El se ascunde ca un şarpe şi îşi aşteaptă cu răbdare drăcească prada; el îşi întinde mrejele pretutindeni, ca un păinajen, cu singura ţintă de a înşela vreun om şi a-l surpa în stricăciunea rău-mirositoare a iadului. Popoarele păgîne erau cetăţile lui întărite.

Pînă la venirea lui Hristos, el a domnit suprem şi nestingherit în ele. Cînd acelea aduceau jertfe idolilor din capişti şi de pe înălţimi, lui îi aduceau; descîntăturile şi vrăjitoriile lui îi slujeau; el păzea, călăuzea şi sporea poftele tuturor desfrînărilor oamenilor; jertfele umane, patimile necurate şi arzătoare, ura, războiul, fărădelegile de tot felul, acestea erau plăcerea lui perpetuă. Dar la sfîrşit au pierit armele lui. Cetăţile lui au fost sfârîmate iar pomenirea lui a pierit cu sunet.

Acest sfîrşit de care vorbeşte aici prorocul este venirea Domnului Iisus Hristos în lume. Domnul Şi-a arătat puterea Lui asupra diavolului cînd a biruit ispitirile diavoleşti în pustia din munte. El Şi-a arătat stăpînirea asupra diavolilor cînd i-a scos afară din oameni, şi le-a poruncit să meargă într-un loc sau în altul; El Şi-a arătat stăpînirea Lui absolută şi invincibilă asupra păcatului şi morţii prin Patima şi învierea Lui. Iar ceea ce este poate cel mai important aici, El S-a pogorît la iad şi a scos de acolo sufletele omeneşti şi a risipit puterea diavolului.

El nu a dorit să-i piardă cu desăvîrşire, ci doar să-i împrăştie şi să le distrugă desăvîrşit armele; El i-a zdrobit şi i-a împrăştiat aşa cum a făcut-o mai după aceea şi cu iudeii, dar mai cumplit decît cu iudeii. El a eliberat poporul omenesc din stăpînirea lor, iar ceea ce este şi mai important, El a dat putere oamenilor asupra diavolilor, astfel încît ei pot să îi scoată afară din sufletele, trupurile şi casele lor şi chiar şi ale altora (aceştia ce fac acestea din urmă sînt Sfinţiţii Preoţi şi Sfinţii) cu Numele Lui Cel Sfînt! Oare vedem noi cum a împletit Domnul biruinţa Lui asupra diavolului cu milostivirea şi dragostea faţă de noi? El l-a slăbit şi l-a zdrobit atît de tare, El l-a înfricoşat şi l-a risipit atît de desăvîrşit, încît l-a dat cu totul în puterea oamenilor! Dar nu a tuturor, ci doar a acelora care cred cu adevărat şi desăvîrşit în El şi împlinesc întocmai Sfintele Lui porunci. Acestora le-a dat Domnul putere asupra diavolului, şi acestora le-a dat şi armă, arma Sfintei Cruci.

O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce ne-ai mîntuit pre noi din puterea diavolului, ajută-ne nouă să lucrăm şi această mai mică parte ce ne-ai lăsat-o nouă, căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te lăudăm în veci, Amin.