Aceşti Sfinţi şi minunaţi mucencici, eroi ai Credinţei Creştine, au fost la început mari nobili de la curtea împăratului Maximian. Împăratul însuşi îi cinstea foarte mult pentru vitejia, înţelepciunea şi loialitatea lor.

Cînd a auzit însă că marii Serghie şi Vah sînt creştini, iubirea lui pentru ei s-a prefăcut în ură. La o mare festivitate idolească împăratul le-a cerut să vină şi să jertfească idolilor împreună cu el, dar Serghie şi Vah au refuzat aceasta pe faţă, înaintea întregii curţi. Negru de ură şi de furie, împăratul a poruncit atunci pe loc devestirea lor de însemnele demnităţii lor militare: centura, mantia, inelul cu pecete au fost smulse de pe ei, şi în loc au fost îmbrăcaţi în haine de femeie. Împăratul a poruncit ferecarea lor cu zgarde de fier, şi aşa au fost purtaţi precum animalele în toată cetatea, ca să rîdă vulgul (poporul) de ei. Ei au fost după aceea trimişi la Antioh, guvernatorul Asiei, spre a fi torturaţi.

Antioh dobîndise acel rang prin mijlocirea lui Serghie şi Vah, căci ei îl recomandaseră împăratului. Antioh i-a implorat să se lepede de Hristos şi să îşi salveze vieţile de la schingiuiri şi moarte de ruşine, dar Sfinţii au zis: Nouă ne este tot una onoarea sau dezonoarea lumii, cinstea ei sau ruşinea, viaţa sau moartea. Noi către Împărăţia Cerurilor căutăm. Antioh l-a aruncat pe Serghie în închisoare şi a poruncit mai întîi chinuirea lui Vah. Slugile lui l-au biciuit pe rînd, pînă cînd au zdrobit cu totul trupul mucenicului. Sfîntul suflet al lui Vah a ieşit astfel din trupul lui sfarîmat, şi a fost dus pe aripi de Îngeri la Domnul. Sfîntul Vah a luat mucenicia în cetatea Barbalissos.

Apoi a fost scos din închisoare Sfîntul Serghie, căruia i s-au pus în picioare încălţăminte de fier, căptuşite pe dinăuntru cu cuie. El a fost silit să mărşăluiască astfel pînă la cetatea Rozapha, din Siria, şi acolo i s-a tăiat capul. Sufletul lui s-a înălţat la ceruri unde a fost întîpinat de prietenul lui, Vah. Ei împreună au primit cununile nevestejite ale muceniciei, din Sfintele Mîini ale Împăratului Hristos, Mîntuitorul şi Domnul. Aceşti doi minunaţi prieteni şi Cavaleri ai Credinţei au luat mucenicia cam pe la anul 303.

El s-a născut în ţinutul Gamfanitus, din părinţi ţărani, în tinereţile lui el a fost lucrător cu ziua în via unui anume cetăţean din Constantinopol. Dar chiar lucrător cu ziua fiind, Polihronie s-a închinat pe sine nevoinţelor trupeşti şi lăuntrice prin postiri aspre şi rugăciune ziua şi noaptea. Vierul se minuna de sfinţenia vieţii lui şi îi plătea bani mai mulţi decît prevedea înţelegerea. Sfîntul Plihronie cu acei bani a zidit o Sfîntă Biserică. La vremea Sfîntului Sinod întîi Ecumenic de la Niceea (din anul 325), Polihronie era citeţ bisericesc.

El s-a arătat în acea vreme un rîvnitor de foc al Ortodoxiei şi curăţiei dogmei, luptător împotriva ereziei ariene, şi de aceea a fost sfinţit preot. Arienii pentru aceasta s-au răzbunat, au năvălit chiar în biserică şi l-au tăiat în bucăţi pe Sfîntul Polihronie. Aşa s-a săvîrşit acest mare apărător al adevărului şi al purităţii Ortodoxiei, primind cununa muceniceştii slave din Mîinile Domnului Hristos.

Împărăteşti bărbaţi, Serghie şi Vah,

Pre împăratul slujit-au, dar nu cel pămîntesc;

Ci pre Iisus Nemuritorul, Domnul Slavei.

Regele de ţarină batjocoritu-i-a pre ei,

Smulgîndu-le centurile regale,

Dar Hristos Domnul mult mai minunat i-a încins,

Îmbrăcîndu-i în mantia nestricăcioasă a nemuririi.

Împăratul inelele lor din degete li le-a smuls,

Dar Domnul mai slăvite pe mîna lor a pus,

Unindu-le sufletele cu Sine.

Împăratul de lut de la curtea lui i-a izgonit,

Dar Domnul Nemuritor i-a primit cu fast la Curţile Slavei.

Ţărîna schinguit-a pe-aceşti Cavaleri ai lui Hristos,

Cu schingiuri bestiale.

Dar Raiul odihnitu-i-a pre ei întru locaşurile desfătării.

Pururea ce e putred pe neprihănit prigoneşte,

Iar cel rău urăşte pe cel ce este bun.

Dar Vahus şi cu Serghie Sfinţii

Pre ţărînă ţarinii au dat-o, în pămînt.

Ale lor suflete cu bucurie zburat-au la cer.

Deşi surghiuniţi de pămîntescul rege,

Ei pre pămînteni luminează de sus chiar şi-acum.

Ei cu mucenicia biruit-au răutatea,

Şi murind pentru Cruce se au preaslăvit.

Biruind întunericul pe a mîntuirii cale,

Ei luminează calea pe care să urmăm şi noi.

Iată o altă vednie a Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos: şezînd el odată în convorbire cu ucenicul lui iubit, Epifanie, a văzut cum un drac scîrbos voieşte să se apropie şi să îl ispitească pe tînărul Epifanie, însă nu îndrăzneşte din pricina lui (a lui Andrei).

Andrei a strigat: Pleacă de aici, necuratule! Diavolul s-a dus mai încolo, dar a zis cu răutate: O, tu, tu eşti duşmanul meu de moarte, ca nici unul altul în Constantinopol! Andrei însă nu l-a nimicit cu rugăciunea lui, ci i-a îngăduit să zică mai departe: Iată, Andreie, vine vremea cînd eu nu voi mai fi nevoit să-mi fac răutăţile mele. Atunci chiar oamenii vor fi mult mai răi decît mine, iar copiii de zeci de ori mai răi decît cei mari! Atunci eu mă voi odihni şi nu voi mai fi nevoit să le insuflu răutăţi oamenilor, căci ei înşişi vor lucra unele care mie nici nu mi-au trecut vreodată prin cap!

Atunci va fi vremea bucuriei şi odihnei mele! Sfintul Andrei a zis: Spune degrabă, ce păcate vă plac vouă dracilor cel mai mult? Iar diavolul i-a arătat: închinarea la idoli, jignirea şi calomnierea nevinovaţilor, răutatea împotriva aproapelui, păcatul mult iubit mie al sodomiei, beţia şi zgîrcenia - acestea sînt bucuriile noastre cele mai mari. Andrei l-a întrebat mai departe: Dar cum vi se pare cînd vedeţi pe cel ce l-aţi ţinut în gheare că se scutură cu totul de voi? Iar dracul i-a zis: Tu ştii mai bine, Andreie! Noi nu suferim aceasta! Dar ne mîngîiem totuşi cu nădejdea că de cele mai multe ori unii ca aceştia cad cumva iar în necuratele noastre mreje, căci mulţi s-au lepădat de noi şi scăpat la Dumnezeu, iar după aceea s-au întors înapoi la a noastră mlaştină! Diavolul a zis aceasta şi încă multe altele, după care Sfîntul Andrei a suflat asupra lui şi l-a risipit.

Să luăm aminte la dreptatea Regelui losia şi la răsplata lui Dumnezeu către el (II Paralipomena 34):

• La cum regele losia a dezrădăcinat cu totul idolatria din Iuda, şi a făcut tot ceea ce a fost bun înaintea lui Dumnezeu;

• La cum pentru aceasta Domnul a vărsat asupra lui şi a poporului binecuvîntările Sale, învrednicindu-l de o domnie paşnică şi foarte lungă.

Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvîrşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Psalmul 8:2).

La slăvită Intrare a Domnului în Ierusalim la Duminica Stîlpărilor, şi chiar la Intrarea lui la Templu (Matei 21:15), copiii mici au strigat: Osana Fiului lui David! Binecuvîntat este Cel Ce vine întru Numele Domnului! Osana întru cei de sus! (Matei 21:9). Se pare că nimic nu i-a iritat pe bătrînii iudeilor mai mult decît această laudă adusă în gura mare lui Hristos, chiar şi de către copiii cei mici. Auzi ce zic aceştia? (Matei 21:16), L-au întrebat ei plini de ură şi de răutate. Iar Iisus le-a răspuns liniştit: Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă? (Matei 21:16).

Astfel, este limpede ca lumina zilei că aceste cuvinte proroceşti ale lui David ţin de minunea aceasta care s-a lucrat la Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim: anume că pînă şi copiii cei mici au strigat Osana! Pe drum şi în Templu, întru lauda întîmpinării Mîntuitorului. Limpede este că, precum s-a prorocit acest eveniment, el întocmai aşa s-a şi întîmplat. Limpede mai este că însuşi Domnul, răspunzînd iudeilor, a desemnat tocmai această prorocie a Regelui David: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvîrşit laudă.

Nu este nici o îndoială că această primire triumfală a Domnului, chiar şi din gurile copiilor celor mici, a fost o mare minune lucrată înaintea ochilor tuturor, ea fiind insuflată de Duhul Sfînt şi săvîrşită prin puterea şi voinţa lui Dumnezeu. Pe cînd puternicii zilei, cărturarii, fariseii şi marii preoţi nu au fost în stare să î-L recunoască pe Dumnezeu şi să î-I aducă cinstirea cuventiă, copiii cei mici şi cei simpli au fost în stare să vadă în Iisus pe Hristos Domnul şi să î-L laude şi binecuvînteze în gura mare şi cu bucurie, din toate puterile lor.

Cu adevărat minune măreaţă a fost aceasta, între cele mai mari din Cele Două Testamente luate la un loc! Ea nu a fost mai mică decît învierea morţilor! De fapt, în cazul ambelor minuni, şi a Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, şi al învierii morţilor, aceeaşi putere a lui Dumnezeu a lucrat, acelaşi Duh şi aceeaşi Providenţă Dumnezeiască. În minunea jertfei de laudă săvîrşite din gurile pruncilor şi ale celor ce sug, Prorocul a voit mai cu de-amănuntul să scoată în evidenţă puterea şi maiestatea slavei lui Dumnezeu.

El aşează această minune alături de minunile cele mai mari ale boltei înstelate de deasupra lumii zidite, zidite de aceeaşi putere a lui Dumnezeu, căci el zice mai departe: Cînd privesc cerurile, lucrul mîinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat... (Psalmul 8:3). În afară de aceasta, împreună cu pruncii şi cu cei ce sug trebuie număraţi şi Sfinţii Apostoli, şi toate mulţimile de Sfinţi, nevoitori, mucenici ai lui Hristos, fecioare, şi toate miile de mii de suflete care, în curăţia şi căldura inimilor lor L-au recunoscut pe Hristos Domnul şi Mîntuitorul lor, L-au îmbrăţişat din tot cugetul şi din toată vîrtutea lor şi au luat cu dragoste mucenicie pentru Numele Lui.

Oare de ce anume a rînduit Dumnezeu ca din gurile unora ca aceştia să I se rostească Lui laudă, mai curînd decît din gurile puternicilor zilei, filozofilor şi oamenilor de cultură? El a primit şi primeşte lauda primilor pentru că ea vine din inimă smerită şi zdrobită, şi o respinge pe a celorlalţi pentru că iese din mîndria şi trufia lor; şi trufaşii sînt duşmanii cei mai mari ai lui Dumnezeu. De aceea a dezlegat Domnul minunat limbile copiilor, ale pescarilor celor simpli şi ale lucrătorilor pămîntului, ca să proclame aceştia adevărul în pofida duşmanilor lor, adică a mîndrilor şi deşerţilor stăpînitori şi înţelepţi ai iudeilor.

O Stăpîne Atotputernice Doamne, dezleagă şi limbile noastre ca cu credinţă şi noi să Te lăudăm pre Tine, şi cu bucuria cea mare a pruncilor şi noi să vestim Slava Ta cea nemăsurată, care se cuvine numai Ţie în veci, Amin.