Sfînta Haritina a rămas orfană de mică. Ea a fost înfiată de un om de vază şi creştin cu credinţa, pe nume Claudie, care a crescut-o ca pe fiica lui adevărată. Haritina era smerită şi blîndă, ascultătoare şi liniştită. Ea a studiat Legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, şi s-a făgăduit pe sine vieţii feciorelnice, de logodnică credincioasă lui Hristos. Haritina se zidea nu doar pe sine, dar aducea şi alte suflete la Hristos, şi pentru aceasta Dometie, eparhul împăratului Diocleţian, a chemat-o la judecată înaintea tribunalului.

El a întrebat-o: Este adevărat, tînăro, că fiind creştină tu însăţi, îi mai înşeli şi pe alţii, ademenindu-i la credinţa ta profană? Haritina a răspuns cu curaj: Adevăr este că sînt Creştină, dar minciună cum că i-aş înşela pe alţii; ci mai curînd, pe cei înşelaţi eu îi scot la calea adevărului, aducîndu-i pe ei la calea Domnului meu Hristos. Răul judecător a osîndit-o la moarte pe Haritina. Intre alte bestiale torturi, ei i-au tuns perii capului şi i-au turnat pe creştet cărbuni aprinşi. Dar chiar şi aşa pe ea a scăpat-o puterea lui Dumnezeu. Au aruncat-o legată în mare, dar Dumnezeu a scos-o la liman.

Au legat-o de o roată pe care au început să o rotească, dar Îngerul Domnului s-a pogorît şi a oprit roata, iar Haritina a rămas neatinsă. Depravatul jude a trimis apoi nişte desfrînaţi care s-o necinstească pe fecioară. Temîndu-se de această dezonoare, Sfînta Haritina s-a rugat lui Dumnezeu ca să ia sufletul ei mai înainte ca acele slugi ale diavolului să-i întineze trupul ei feciorelnic. Cum sta îngenuncheată la rugăciune, sufletul ei a ieşit din trup şi s-a înălţat la Împărăţia Nemuritoare a lui Hristos.

Sfîntul Dionisie s-a născut la Alexandria, din părinţi păgîni, dar foarte slăviţi. El a primit cea mai înaltă educaţie filosofică a vremii, prin care a cunoscut scrierile tuturor marilor clasici elini.

Apoi el a studiat cu Origene. Acei ani ai tinereţii studioase au fost şi aceia în care la un moment dat a citit Epistolele Sfîntului Apostol Pavel. Aşa a crezut în Hristos şi a primit Sfîntul Botez din mîinile lui Demetrius, Episcopul Alexandriei. La anul 247 Dionisie a fost ridicat episcop al Alexandriei. Ca episcop, el L-a slujit cu credinţă pe Hristos, şi bine a păstorit turma Lui cea cuvîntătoare, în vremuri foarte grele pentru Biserică.

Din afară, Biserica lui Hristos era prigonită de păgîni, iar dinlăuntru ea era sfîşiată de eretici, lupii cei îmbrăcaţi în piei de oaie. În afară de aceasta, o ciumă a decimat poporul timp de mai mulţi ani. Sfîntul Dionisie însă a trăit timp de trei ani în afara zidurilor Alexandriei, ascuns de credincioşi, aşa încît să nu apuce să fie ucis mai înainte de ceasul lui.

În timpul celor trei ani el a scris multe scrisori şi îndemnuri către turma lui, învăţîndu-i şi întărindu-i să se ţină de Ortodoxie. Printre scrierile lui se află şi mai multe canoane adoptate de Biserică. Epistola lui contra lui Novaţian de asemenea este socotită scriere canonică. El a păstorit Biserica lui Hristos vreme de paisprezece ani, şi s-a săvîrşit către Domnul la anul 265.

La anul 1841, cînd s-a restaurat osuarul Mînăstirii Vatopedi, lucrătorii au aflat osemintele unui om ce stătea în genunchi.

El ţinea cu amîndouă mîinile la piept o icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Din aceste Sfinte moaşte ieşea un minunat miros de bună mireasmă. Neştiind cine era acest om Sfînt, nici cînd a trăit, monahii i-au dat numele Evdochim (Dreapta Credinţă) şi au adus Sfintele lui moaşte în Biserică, unde se află şi în ziua de astăzi.

Multe minuni de vindecări s-au lucrat de-a lungul anilor la ele. Chiar şi azi se pot citi următoarele cuvinte, săpate în racla de argint cu moaştele lui: Această raclă s-a făcut pentru cinstitul cap al Sfîntului Evdochim de către monahul Gavriil, pe care Sfîntul l-a vindecat de o boală cumplită.

Aceştia au fost făcători de minunui şi văzători cu duhul din Lavra Peşterilor de la Kiev. Ei s-au nevoit şi s-au săvîrşit în veacul al unsprezecelea.

Haritina îngenuncheată stă la rugăciune,

Trupul ei torturat de răni este plin:

Stăpîne Preaînalte Doamne, Făcătorule Atotmilostive,

Cu ai Tăi sfinţi mucenici mă numără şi pe mine, smerita!

Stăpîne Preadulce Hristoase, Tu pentru mine

Răstignire pe Cruce ai luat.

Acum şi eu voiesc să mor pentru Tine,

Stai aproape de mine, Mîntuitorule,

Căci eu Ţie cu trup şi cu suflet m-am închinat.

Păzeşte trupul meu de necinstirea hulitorului.

Mai bine ardă-mi-se trupul în foc,

Mai bine îneacă-se în marea de azur,

Decît să fie profanat prin faptă de ruşine

Înaintea Sfinţilor şi a Îngerilor!

Stăpînul ruga Haritinei a ascultat,

Şi al ei suflet l-a primit la Sine în Rai.

Cînd omul caută cu sudoare şi cu lacrimi adevărul, nemulţumindu-se cu nimic pe această lume decît cu aflarea lui, atunci Dumnezeu vine în întîmpinarea acelui om în felul Lui blînd. Aceasta se vede din viaţa Sfîntului Dionisie din Alexandria.

Păgîn fiind, Dionisie a dorit cu sete adevărul, pentru care i-a studiat pe toţi marii filosofi păgîni, şi a citit toată literatura elină. Dar văzînd că toată această ştiinţă nu îl duce la adevărul după care înseta inima lui, el a început să citească tot ceea ce putea găsi, căutînd orice scriere de care auzea că este înţeleaptă. Astfel, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, el a întîlnit o femeie săracă care s-a oferit să îi vîndă nişte copii ale mai multor epistole ale Sfîntului Apostol Pavel.

Dionisie le-a cumpărat bucuros şi le-a citit fără zăbavă. A fost atît de copleşit de ceea ce a citit, încît a alergat să caute femeia care i le vînduse, şi aflînd-o, a întrebat-o dacă nu mai are şi alte asemenea scrieri de vînzare. Femeia l-a îndrumat la un preot creştin care i-a pus la dispoziţie toate epistolele pauline, ca să le citească. Citindu-le cu sete şi cu atenţie, Dionisie a crezut desăvîrşit în Hristos şi a dorit Sfîntul Botez fără cea mai mică ezitare.

Iată alt exemplu: în cetatea Arsinoe se împrăştiase erezia milenaristă. Această erezie învăţa în chip mincinos că Hristos avea să vină foarte curînd spre a întemeia o împărăţie pămîntească de o mie de ani. Căpetenia acestei erezii era un oarecare Korakion. Sfîntul Dionisie a mers la Arsinoe spre a le arăta milenariştilor adevărul şi spre a stopa propagarea acestei erezii. În cadrul unei mari adunări la care erau de faţă şi milenarişti şi ortodocşi adevăraţi, Sfîntul Dionisie a purtat o dispută publică cu Korakion şi cu alte căpetenii milenariste.

Această dispută a durat trei zile întregi. (Cîtă rîvnă aveau Creştinii cei vechi pentru cercetarea adevărului!) Dumnezeu a binecuvîntat nevoinţa şi zelul lor, prin rugăciunile Sfîntului Dionisie. La sfîrşitul disputei publice, Korakion şi ceilalţi împreună cu el s-au lepădat de erezie şi au îmbrăţişat învăţătura ortodoxă expusă de Sfîntul Dionisie.

Să luăm aminte la pocăinţa Regelui Manase şi la iertarea pe care a primit-o de la Dumnezeu (II Paralipomena 33):

• La cum Manase, ducînd viaţă cumplită de sclav în pămînt străin, şi-a recunoscut păcatele, a plîns pentru ele cu amar, şi s-a rugat pentru iertare lui Dumnezeu;

• La cum Dumnezeu l-a iertat, şi l-a eliberat din robie;

• La cum după aceea Manase a făcut ceea ce a fost drept înaintea lui Dumnezeu pînă la ceasul morţii lui, domnind în tot acest timp peste poporul lui cu pace.

Cine ne va arăta nouă cele bune? (Psalmul 4:6).

Fraţilor, mare este bunătatea lui Dumnezeu. Ce cuvinte ar putea să o grăiască? Mari sînt bunătăţile Împărăţiei Cereşti întru care vieţuiesc Îngeri de foc, Sfinţi minunaţi, şi dulceaţa Raiului.

Cine oare le-ar putea grăi? Viaţa nemuritoare, apropierea de Dumnezeu şi de Îngerii Lui, împreună-petrecerea cu Sfinţii şi cu drepţii, toate acestea sînt un mare şi de negrăit bine. Un alt mare bine va fi acela că ne vom întîlni acolo cu cei din neamurile noastre şi dintre prietenii noştri; cu părinţii noştri, cu copiii noştri, şi cu cei mai iubiţi ai noştri care au plecat dincolo înaintea noastră şi ne-au lăsat trişti şi nemîngîiaţi. Oare cine ne va arăta tot acest imens bine? Mulţi au pus această întrebare pe vremea regelui David, şi mulţi pun aceeaşi întrebare şi azi. Cine oare ne va arăta nouă aceste lucruri bune, ca să putem crede şi nădăjdui în venirea lor?

Aceste lucruri bune ne sînt arătate nouă credincioşilor, iar noi nu aşteptăm nimic mai înalt, pe nimeni Altul decît pe Stăpînul Hristos, Adevăratul Martor al acestor lucruri bune, fraţilor, adevăratul Martor şi Stăpîn, a tot binele. Domnul Cel Multmilostiv a arătat tot acest bine prorocilor Lui aleşi încă mai înainte de venirea Lui pe pămînt. De aceea zice David către Domnul: Însemnatu-sa peste noi lumina Feţei Tale, Doamne! (Psalmul 4:6).

Acesta şi este răspunsul către cei care întreabă: Cine ne va arăta nouă cele bune? Domnul însuşi ne-a arătat nouă cele bune! Lumina Feţei Domnului s-a însemnat peste noi, s-a încrustat în litere de foc în inimile noastre, iar în lumina Lui noi recunoaştem tot binele pe care numai cerul ni-l poate da. Fraţilor, oare este vreo vindecare pentru cei care au auzit de venirea Domnului pe pămînt şi totuşi mai întreabă: Cine ne va arăta nouă cele bune? Dacă Hristos nu ne-ar fi arătat şi nu ne-ar fi descoperit nouă toate lucrurile cele bune prin slăvită Naşterea Lui, slăvitele Lui minuni, slăvita Lui înviere, şi Sfînta Lui Biserică, să fim siguri că întunecata noastră lume nu ni le-ar putea arăta nouă pe cele bune, pentru că îi este cu neputinţă. Oamenii nu ni le-ar putea descoperi, pentru că nici ei nu le cunosc.

Există însă o vindecare pentru fiece om, chiar şi pentru cel mai incorigibil dintre necredincioşi, dar aceasta numai atîta vreme cît este încă în această viaţă. Iar vindecarea este pocăinţa de relele făcute, curăţirea inimii de patimi, şi împlinirea poruncilor lui Hristos. Omul sănătos vede lumina Feţei Domnului care se însemnează peste el; dar omul bolnav la suflet, necurat la inimă şi strîmb la minte, nu o vede.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Lumina Îngerilor şi a oamenilor! Ajută-ne nouă să nu stingem cu păcatele noastre lumina Ta ce pururea o însemnezi peste noi, întru care ne descoperi bunătăţile Tale cele cereşti, şi nu ne lipsi pre noi de tot binele, O, Atotmilostive!

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.