Sfîntul Dionisie se numără cu cei șaptezeci de Sfinţi Apostoli mai Mici. Acest fericit bărbat a fost mlădiţa unei străvechi familii aristocrate ateniene.

După ce şi-a desăvîrşit studiile de filosofie elină la Atena, el mers mai departe în Egipt, spre a continua acolo învăţătură şi mai înaltă. Pe cînd elinul Dionisie se afla în Egipt Domnul şi Mîntuitorul lumii se răstignea pe Cruce la Ierusalim, întunericul care s-a pogorît în miezul zilei la Ierusalim şi a ţinut vreme de trei ceasuri, s-a pogorît şi peste Egipt timp de tot atîtea ceasuri. Atunci tînărul Dionisie a strigat: Ori Dumnezeu Făcătorul Lumii suferă de moarte, ori acum lumea aceasta a ajuns la sfîrşit! Întorcîndu-se la Atena, Dionisie s-a căsătorit cu tînăra Damaris şi a avut de la ea fii. El s-a ridicat atunci şi la demnitatea de membru al celei mai înalte curţi ateniene, Areopagul. De aceea s-a şi numit Areopagitul. Cînd Sfîntul Apostol Pavel a predicat Evanghelia la Atena, Dionisie a ascultat cu atenţie şi a primit Sfîntul Botez împreună cu toată casa lui.

Sfîntul Pavel l-a sfinţit pe Dionisie Episcop al Atenei. Astfel, Sfîntul Dionisie şi-a lăsat soţie, fii, rangul cel mai înalt şi casa şi a urmat lui Hristos. El a călătorit multă vreme împreună cu Sfîntul Apostol Pavel, şi i-a cunoscut pe toţi Apostolii lui Hristos. El a călătorit în mod special la Ierusalim ca să o vadă şi să o cunoască pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria.

El a descris această dumnezeiască întîlnire în una din cărţile lui. El a fost de faţă la înmormîntarea Sfintei şi Preacuratei Fecioare Maici. Fiind de faţă la mucenicia învăţătorului lui, Sfintul Apostol Pavel, la Roma, Sfîntul Dionisie şi-a dorit pentru sine acelaşi fel de moarte. De aceea a mers în Galia împreună cu presbiterul său Rusticus şi cu diaconul lui Elefterie, spre a predica Evanghelia la barbari. El acolo a chinuit mult, dar a şi săvîrşit mult. Prin nevoinţele lui mulţi păgîni au ieşit din întunericul sălbăticiei şi au iubit lumina lui Hristos. Sfîntul Dionisie a înălţat o mică biserică lîngă Paris, unde a slujit Sfintele Slujbe.

La vîrsta de nouăzeci de ani ajungînd, Sfîntul Dionisie, împreună cu preotul lui Rusticus şi cu diaconul lui, Elefterie, au fost prinşi de păgîni şi torturaţi bestial pentru credinţa lor şi predicarea lui Hristos; apoi toţi trei au fost decapitaţi. Capul tăiat al Sfîntului Dionisie s-a rostogolit departe de trupul lui, pînă la picioarele lui Catula, un creştin, care l-a luat şi l-a îngropat cu cinste, împreună cu trupul.

Sfîntul Dionisie a luat mucenicia pe timpul lui Dometian, la anul 96 după Hristos. El a scris mai multe cărţi vestite pentru toată creştinătatea, şi întemeietoare de Credinţă Ortodoxă: Despre Numele Dumnezeieşti (Divine), despre Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, despre Teologia Mistică, şi despre Preasfînta Născătoare de Dumnezeu.

Ioan a fost de neam egiptean, şi s-a nevoit întru aspra petrecere călugărească în obştea monahală de lîngă Hozeva, pe vremea împăratului Iustinian. La fiecare Sfîntă Liturghie pe care o slujea el vedea o lumină cerească în Sfîntul Altar. Avva Anania se nevoia nu departe de chilia lui. Mari şi minunate au fost nevoinţele acestor doi bărbaţi, şi mai mare smerenia lor. Un om l-a adus pe fiul lui nebun la Avva Anania ca să i-l vindece cu rugăciunea.

Dar Avva Anania l-a trimis pe om la Sfîntul Ioan, zicînd că acela mai mare decît el este. Sfîntul Ioan s-a supus Sfântului Avva, dar a strigat: Întru Numele Domnului Iisus Hristos, Avva Anania, iar nu eu, îţi porunceşte să ieşi afară din acest copil, duh necurat! Tînărul s-a vindecat pe loc.

Sfîntul Dionisie a fost ieromonah şi zăvorit. La Slăvitul Praznic al învierii din anul 1463, i s-a întîmplat Sfîntului Dionisie să meargă la peşteri cu cruce şi cu cădelniţă spre a cădi Sfintele moaşte şi morminte ale Sfinţilor care odihneau acolo.

Plin de bucuria învierii Domnului şi apropiindu-se de peşteri, el a strigat: Sfinţiţi Părinţi şi Fraţi, Hristos A înviat!" Din peşteri s-a auzit glas minunat ca de tunet care a răspuns: Adevărat A înviat!

La început Isihie s-a lenevit de mîntuirea sufletului lui, şi după aceea s-a îmbolnăvit şi a murit. Dar a înviat din morţi şi şi-a redobîndit sănătatea. Faptul acesta l-a transformat total. El s-a zăvorit într-o chilie de la Sfîntul Munte Athos, şi nu a mai vorbit cu nimeni timp de doisprezece ani. Mai înaintea morţii lui, monahii au deschis chilia şi l-au rugat să le dea cuvînt de povăţuire.

El doar a zis: Cel care are pururea moartea înaintea ochilor nu poate păcătui. De la acest Sfînt Isihie s-a întemeiat numita trăire isihastă, care pune mare accent pe linişte, pe tăcerea buzelor şi gîndurilor, pe multă rugăciune interioară (a minţii, sau inimii) şi pe cugetări dumnezeieşti, toate acestea fiind socotite (pe drept cuvînt) lucrarea de căpetenie a monahului.

A existat chiar un schit isihast la Sfîntul Munte Athos. Se spune că Sfîntul Grigorie Theologul a practicat isihasmul în timpul Sfintelor şi Marilor Posturi. Sfîntul Isihie s-a nevoit şi s-a săvîrşit în veacul al şaselea.

Slăvitul Dionisie Sfîntul

Teolog a fost şi scriitor strălucit.

A lui minte în inimă strînsă la Dumnezeu o a suit.

El martor a fost al cereştilor taine

Pe care apoi credincioşilor le a descoperit.

El slava cereştii ierarhii o a văzut,

Și numele ei Sfinte nouă ni le-a arătat:

Începătoriile, Domniile, Stăpîniile, Puterile

Şi Scaunele minunat rînduite;

Serafimii, Heruvimii, Arhanghelii şi Îngerii

Ce cu plecăciune conjoară pre Maica lui Dumnezeu.

Dionisie Sfîntul aste taine le-a văzut în uimire,

Şi cu cutremur şi mai înalte adîncuri a văzut

Care la inima omului nu s-au suit nicicînd.

Puterile cereşti sînt de înfricoşată vîrtue,

Sorii cei veşnici, mari şi mici, minunaţi!

Toate aceste taine descoperitu-s-au

Sfintului Dionisie,

El limpede le-a văzut, şi Bisericii le-a arătat.

Astfel împodobit-a el pre a Domnului Mireasă,

Astfel o a îmbogăţit, cu ştiinţă de taină.

El întăritu-şi-a dumnezeiasca, de aur, învăţătură

Cu muceniceasca moarte pentru Hristos.

Acum el străluce în Ceruri,

Iar ale Cerului Netrupeşti Puteri,

Cele ce strălucesc de lumina dumnezeieştii slave,

Îl numesc pre Slăvitul Dionisie Frate.

Iată o altă vedenie a Sfântului Andrei cel Nebun pentru Hristos: mergînd pe străzile Constantinopolului, el a ajuns din urmă un slăvit convoi funerar. Tocmai murise un om foarte bogat, iar procesiunea de înmormîntare era nemaipomenit de fastuoasă.

Cu toate acestea, privind mai de aproape, el a văzut în jurul sicriului celui defunct mulţime puturoasă de diavoli negri care săreau şi se scălămbăiau cu bucurie necurată, rînjind de satisfacţie deasupra celui mort: unii rîdeau precum femeile desfrînate, alţii lătrau precum cîinii, alţii grohăiau ca porcii, iar alţii turnau necuraţii peste trupul mortului.

Ei toţi îşi băteau joc de cei care mergeau în jurul carului funerar, precum şi de cîntările de înmormîntare, zicînd: Auziţi cu ce cuvinte cîntă aceştia unui cîine! Uimit, Sfîntul Andrei s-a întrebat ce fel de viaţă va fi dus cel mort de îşi bat astfel joc diavolii de înmormîntarea lui.

Ridicîndu-şi ochii în jur, el a văzut lîngă un zid un tînăr preafrumos care plîngea cu amar. Pentru Numele Domnului Dumnezeu Care a făcut cerul şi pămîntul, spune-mi mie, pentru ce plîngi atît de amarnic? Atunci tînărul i-a zis lui Andrei că el este Îngerul Păzitor al acelui nenorocit care murise. Acela în toată viaţa lui nu făcuse decît să hulească pre Domnul cu faptele lui spurcate, şi întotdeauna a dispreţuit sfatul de gînd pe care îl primea de la el, Îngerul lui Păzitor. El se dăduse încă din timpul vieţii diavolilor. Îngerul a mai zis că omul acela fusese un păcătos înfricoşat şi nepocăit: mincinos, dispreţuitor al mai slabilor şi mai săracilor, zgîrcit, făcător de jurăminte mincinoase, desfrînat şi sodomit, care stricase mai mult de trei sute de suflete cu desfrînările lui.

El fusese un apropiat al împăratului şi foarte slăvit de oameni, dar acum, slava vieţii lui pămînteşti nu mai era de nici un folos pentru el. Tot acest convoi somptuos era la fel de zadarnic. Moartea îl apucase nepocăit, iar secera ei l-a tăiat pe neaşteptate.

Să luăm aminte la minunata izbăvire a Ierusalimului de asirieni (II Paralipomena 32):

• La cum Sennaherib şi formidabila lui armată asiriană au înconjurat zidurile Ierusalimului şi au început să-şi bată joc de Domnul Dumnezeu al lui Israil;

• La cum lezechia şi Prorocul Isaia s-au rugat cu căldură înaintea lui Dumnezeu pentru izbăvirea cetăţii şi oamenilor din ea;

• La cum îngerul Domnului a ucis una sută şi optzeci şi cinci de mii de asirieni într-o singură noapte; şi cum Sennaherib a fost omorît de fiii lui, şi cum s-a mîntuit prin Mîna lui Dumnezeu Ierusalimul.

Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur (Psalmul 2:11).

Prorocul lui Dumnezeu grăieşte aceste cuvinte către regii şi judecătorii pămîntului, ca unora ce sînt mai cu seamă înclinaţi către mîndria şi lascivitatea ce le vin din puterea şi bogăţiile date lor în stăpînire. O, voi, regilor şi judecătorilor ai pămîntului, făpturi de lut sub picioarele Domnului, nu uitaţi că şi voi sînteţi robi ai Lui, salahori plătiţi de azi şi pînă mîine! Oare la ce gîndeşte salahorul, care sapă toată ziua o groapă? Doar la plata ce o va lua pentru munca lui seara. Şi cu ce se mîndreşte salahorul? Nicicum cu munca la care trudeşte, ci numai cu plata pe care o va lua.

Şi de ce se bucură salahorul? Oare de truda şi sudoarea lui, sau de plată? Desigur, de plată. O, voi regilor şi judecătorilor ai pămîntului, slujba voastră în ogorul acestei vieţi nu e mai sus decît truda salahorului! De aceea, slujiţi Domnului vostru cu frică, Celui Care v-a dat vouă slujirea aceasta: căci nu ştiţi dacă munca voastră Ii va plăcea Lui la sfîrşit sau nu, nici ce plată veţi lua pentru ea! Slujiţi cu smerenie, şi ziceţi: Slugi netrebnice sîntem (Luca 17:10). Căci nu se ştie dacă veţi fi răsplătiţi sau osîndiţi atunci cînd vă veţi pogorî în groapă şi vă veţi înfăţişa înaintea Împăratului şi Judecătorului! Prin urmare, cu frică să trăiţi în toate zilele slujirii voastre.

Şi vă bucuraţi de El cu cutremur. Bucuraţi-vă cu bucurie curată şi Sfîntă, aşa cum se bucură Îngerii de Dumnezeul Cel neapropiat şi necuprins. Bucuria Raiului înmiresmată este de curăţie şi de sfinţenie; iar bucuria răutăcioasă a iadului hohoteşte de rîsete de răzvrătire. Prin urmare, bucuria Raiului veşnică este, pe cînd hohotele iadului se prefac în gemete şi urlete de durere. Slujiţi-I Lui cu frică, căci drept este Domnul; bucuraţi-vă de El cu cutremur, căci înălţat şi Sfînt este El. O Stăpîne Doamne, înălţate şi Drepte, înfricoşate şi Sfinte, toată viaţa noastră pe acest pămînt un este decît slujire Ţie şi bucurie întru Tine.

Căci de nu-Ți vom sluji Ţie, morţii noastre vom sluji; iar de nu ne vom bucura de Tine, de necuratele noastre fapte ne vom bucura. Noi Ţie ne închinăm şi Ţie ne rugăm: Ajută-ne! Ca numai frica Sfîntă de Tine să insufle şi să sfinţească toată lucrarea noastră pe acest pămînt, şi ca bucuria noastră de aici pururea să se curăţească în focul cutremurului cu care stăm înaintea Feţei Tale.

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.