în veacul al treilea, în timpul domniei împăratului Probus, pe cînd Atticus era guvernatorul Antiohiei, au sosit în această slăvită cetate doi cetăţeni de vază, Creştini cu credinţa, Trofim şi Savatie. Ei au picat tocmai în toiul unui festival păgînesc, în care se aduceau jertfe idolului lui Apollon, ce se afla lîngă Dame. Observîndu-se că aceşti cetăţeni nu participă la necuratele jertfe, cineva 1-a informat de aceasta pe Atticus. Atticus i-a adus pe cei doi la judecată, şi văzînd că ei refuză să se lepede de Hristos, i-a torturat în chip bestial, pe rînd.

După ce 1-a torturat şi 1-a bătut astfel pe Trofim, Atticus 1-a trimis în Frigia la Dionisie, care era un călău şi mai bestial al creştinilor decît el. Apoi Atticus 1-a scos pe Savatie din închisoare şi a început să îl judece după felul păgînesc. întrebat fiind care îi este patria şi rangul, Savatie a zis: "Rangul meu şi patria mea şi slava mea şi bogăţia mea sînt Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, Carele Viu este în veci, şi prin a Cărui Providenţă s-au făcut şi se ţin în viaţă toate cîte sînt."

Pentru acest răspuns el a fost bătut şi sfîşiat cu unghii de fier pînă cînd i s-au văzut oasele de sub carne, în aceste torturi bestiale Sfîntul şi-a dat duhul său. în Frigia, călăul Dionisie 1-a dat pe Trofim unor torturi încă şi mai mari, căci îl chinuia bestial, apoi îl arunca în închisoare spre a-1 scoate la torturi şi mai mari. Dar la el în temniţă venea un cetăţean de vază al acelei cetăţi, Dorimedont, care în taină era Creştin, şi îi slujea lui.

Cînd a aflat despre acestea torţionarul, el i-a torturat şi pe Trofim şi pe Dorimedont la fel, apoi i-a aruncat la fiarele sălbatice, dar fiarele sălbatice nu s-au atins de ei. Sfîntul Dorimedont chiar a strigat la ursoaică şi a tras-o de urechi, spre a o provoca să îl sfîşie, dar ursoaica s-a făcut chiar mai blîndă. La urmă călăul a poruncit ca Sfinţii Trofim şi Dorimedont să fie decapitaţi cu sabia. Sufletele acestor doi sfinţi mucenici sălăşluiesc acum în ceruri.

Dometian, un principe sicilian, se afla odată la vînătoare în munţi cu suita lui. El acolo a văzut un bătrîn înconjurat de fiare sălbatice, dar care stăteau blînde ca nişte miei. întrebat cine este şi ce face acolo, bătrînul a răspuns că se numeşte Zosim, că este Creştin, că de multă vreme vieţuieşte printre fiarele sălbatice, care mult mai blînde sînt şi mai înţelepte decît cei care îi chinuie şi îi ucid pe creştini prin cetăţi. Răspunsul acesta 1-a umplut de ură pe Dometian, care era el însuşi persecutor al creştinilor.

El 1-a legat în lanţuri pe Bătrînul Zosim şi 1-a trimis înaintea lui la Nazareth, căci acolo voia să îl tortureze, spre a-i înspăimînta pe toţi cei care credeau în Hristos. Bătîndu-1 şi umplîndu-1 de sînge pe Bătrînul Dometian, bestialul torţionar 1-a atîrnat apoi pe mucenic de un copac, după ce mai întîi i-a spînzurat de gît o piatră grea.

Apoi a început să îşi bată joc de el astfel: "Hai, porunceşte vreunei fiare sălbatice să vină la tine, ca să credem şi noi!" Sfîntul mucenic s-a rugat lui Dumnezeu, şi într-adevăr a sosit acolo un leu uriaş care şi-a pus capul sub piatra ce spînzura de gîtul mucenicului, spre a îi uşura acestuia durerea, îngrozit de spaimă, torţionarul 1-a eliberat îndată pe Sfîntul Bătrîn, care şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu la scurt timp după aceea.

Acesta a fost un bărbat drept şi milostiv. Mai înainte de sfirşitul lui el s-a îmbrăcat în sfînta şi marea schimă monahală, săvîrşindu-se către Domnul la anul 1298.

In sălbatica pustie, departe de oameni,

Din tinereţile lui, Sfîntul Zosim s-a sălăşluit.

In singurătate el a grăit cu Dumnezeu,

In pustie el aspru s-a nevoit,

Cu rugăciunile, postirile şi privegherea.

El acolo gîndul la Domnul şi-a ţintit.

El înger în trup a fost cu privegherea.

Uriaş cu credinţa.

A lui nevinovăţie fiarele sălbatice o au simţit.

Fiarele sălbatice pe oamenii cei cruzi i-au dispreţuit,

Ele Sfîntului s-au supus precum fiii unui părinte.

Sfîntul milostiv pe ele cu milostivirea le-a îmblînzit,

Iar fiarele au răspuns bunătăţii cu bunătate.

Fiarele bunătatea nu uită, ele cu bunătate răspund,

Recunoştinţă arătîndfaţă de cel bun cu ele.

Prigonit de oameni, dar de fiare iubit,

Printre fiare, Sfîntul Zosim şi-a aflat sălaşul.

Dar oamenii-fiare pre Sfîntul au aflat,

Şi trupul i-au ucis cu torturi bestiale.

Acum Sfîntul Zosim se veseleşte în Cer,

Şi în Rai se bucură cu Sfinţii.

El pentru noi se roagă, ca şi noi

Chinurile să ni le răbdăm cu vitejie.

El pentru noi se roagă, ca împreună cu el In Rai să ne aflăm, cu veselie.

Cei morţi simt şi cunosc faptele noastre bune pe care le facem pentru ei. Creştinii nu trebuie să se îndoiască nici o clipă de acest adevăr. In lumea cerească faptele bune circulă precum curentul electric. Un funcţionar imperial pe nume Magistrian a fost trimis de împărat cu o însărcinare foarte importantă. Pe drum Magistrian a văzut cadavrul unui om, complet gol.

Cuprins de durere, Magistrian şi-a scos cămaşa, 1-a înfăşurat pe omul mort în ea, şi 1-a îngropat cu cinste. După un timp, Magistrian a suferit o nenorocire: el a căzut de pe cal, şi-a fracturat piciorul, şi a stat bolnav la pat vreme îndelungată. La un moment dat s-au strîns la patul lui mai mulţi medici, ca să se sfătuiască împreună şi să vadă ce e de făcut cu bolnavul.

Ei au căzut de acord că nu mai este nici o soluţie de salvare a piciorului, în afară de amputarea lui. în noaptea aceea Magistrian nu a putut dormi, ci a plîns şi a jelit. La miezul nopţii însă, pe neaşteptate, în odaia lui a apărut un bărbat care 1-a întrebat: "De ce plîngi?" Magistrian i-a arătat halul în care se află piciorul lui, pe care medicii se sfătuiseră să îl amputeze. Necunoscutul atunci a masat cu mîna lui piciorul infectat, care s-a vindecat atunci cu desăvîrşire. Magistrian a întrebat: "Pentru Numele lui Dumnezeu, spune-mi - cine eşti?" Necunoscutul i-a răspuns: "Priveşte-mă bine şi spune-mi: au nu este cămaşa pe care o port cămaşa ta?

Eu sînt cel pe care 1-ai aflat mort şi gol pe cale, pe care 1-ai acoperit cu cămaşa ta şi 1-ai îngropat cu cinste. Iată, pentru milostivirea ta m-a trimis Domnul ca să vindec piciorul tău. Dă slavă lui Dumnezeu!"

Să luăm aminte la păcatul Regelui Aşa, şi la pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui (Cartea a Il-a Paralipomena [sau a Doua a Cronicilor] 16):

• La cum Aşa, de frica unui rege vecin, a luat tot aurul Templului şi i 1-a dăruit regelui Siriei, spre a cumpăra ajutorul acestuia, negîndindu-se că ajutorul vine de la Dumnezeu;

• La cum regele Siriei a luat aurul lui Aşa, iar mai pe urmă 1-a trădat;

• La cum Dumnezeu a îngăduit să vină asupra lui Aşa o boală cumplită.

Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta (Ioan 12: 27).

Nimic mai adevărat nu s-a întîmplat vreodată în această lume pămîntească afară de venirea în ea a Domnului Hristos, nimic mai adevărat decît venirea în ea a Adevăratului Dumnezeu, nimic mai adevărat decît venirea în ea a Adevăratului Om.

Cu adevărat, miraj şi iluzie este lumea aceasta fără Domnul Hristos. Nici pămîntul, nici apa, nici aerul, nici lumina, nu se pot compara în adevăr şi realitate cu El. Căci iată, toate acestea vor trece, dar El rămîne în veac. Cu adevărat, Piatra Cea din capul unghiului este El, a lumii celei veşnice şi nepieritoare. Şi numai El, şi cei care se ţin de El, sînt părtaşi ai lumii aceleia veşnice şi nepieritoare.

Vijeliile zgomotoase dar neputincioase ale vremurilor au izbit, şi continuă să izbească, realitatea dumnezeirii lui Hristos şi chiar şi omenitatea Lui. A fost nevoie de tot atîta luptă din partea Creştinilor de demult ca să deschidă ochii paginilor asupra dumnezeirii lui Hristos, pe cît a fost şi ca să deschidă ochii ereticilor asupra omenităţii Lui. Duhul Sfînt Atotvăzătorul a cunoscut mai dinainte aceasta, şi, prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti a gătit armele războinicilor creştini.

Acum sufletul Meu e tulburat. Oare ar putea Domnul simţi tulburare dacă nu ar fi El cu adevărat om, suferind toate cele omeneşti afară de păcat? Cu adevărat, El a simţit nu doar tulburarea şi întristarea, ci şi frica: Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta! Acestea sînt cuvintele unui om îngreunat de frica morţii (căci despre moartea Lui grăieşte Domnul aici). Dar omenitatea Domnului nu a fost pătimaşă, ca a noastră, ci ea a fost fără de păcat, căci Domnul adaugă îndată: Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta.

Vedem noi oare cît de importantă este moartea lui Hristos? Căci prin moartea Lui sîntem răscumpăraţi noi, prin moartea Lui ne mîntuim noi. Prin urmare, nimeni să nu se oprească doar la învăţătura Domnului. Ci fiecare să II urmeze pre El şi la Golgotha, şi să vadă cu îngrozire sîngele Jertfei Lui de pe Cruce, adus curăţire pentru păcatele noastre, pentru mîntuirea noastră din fălcile pestilenţiale ale şarpelui din iad.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela ce pentru a noastră mîntuire moartea pe Cruce ai luat, iară şi iară miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi.

Căci noi Ţie ne închinăm şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.