Sfîntul Andrei a fost tribun şi ofiţer de rang înalt în armata imperială a Romei, în timpul împărăţiei lui Maximian. El a fost de neam sirian, şi a făcut parte din armatele locate în Siria. Cînd persanii s-au constituit într-o ameninţare militară la adresa Imperiului Roman, lui Andrei i s-a încredinţat comanda unei armate de apărare a Imperiului. De aceea el a fost ridicat la rangul de „Stratilat", ceea ce înseamnă general.

Andrei era în taină Creştin, deşi încă nu primise Sfîntul Botez. El avea credinţă totală în Hristos Iisus Cel înviat, şi şi-a ales în subordinea sa numai unităţi formate din militari de elită, înaintea bătăliei, el şi-a instruit soldaţii, arătîndu-le că, dacă din mijlocul vîltorii bătăliei vor chema Numele Unuia Dumnezeu Celui Viu, Iisus Hristos, duşmanii se vor împrăştia ca praful şi ca pulberea înaintea lor.

Cu adevărat el le-a insuflat rîvnă sfintă oştenilor lui, pentru Dumnezeu şi pentru comandantul lor, Andrei. Ei L-au chemat pe Domnul Dumnezeu Iisus Hristos în ajutor, şi aşa au pornit la atac. Armata persană a suferit atunci o înfrîngere zdrobitoare, fiind distrusă complet. Cînd Andrei a intrat biruitor în Antiohia, unii mîncaţi de invidie 1-au denunţat pe Andrei că este în taină creştin. Deputatul imperial 1-a convocat pe Andrei la curte, iar Andrei a mărturisit acolo pe faţă şi cu vitejie credinţa lui în Hristos.

El a fost pentru aceasta torturat cu sălbăticie şi aruncat în temniţă, iar după aceea trimisul imperial i-a scris imperatorului de la Roma cele despre Andrei. Cunscînd marele respect de care se bucura Andrei în rîndurile întregii armate, pe care Andrei o putea mişca la acţiune cu un simplu gest, împăratul a scris reprezentantului său de la Antiohia să îl elibereze imediat pe Andrei din închisoare şi să aştepte altă împrejurare şi să găsească alte motive spre a-1 ucide.

Andrei a aflat despre sfatul împăratului şi despre comanda lui prin descoperire dumnezeiască. Eliberat din temniţă fiind, Andrei şi-a luat armata, formată din două mii cinci sute nouăzeci şi trei de militari de elită, şi au pornit spre Tarsul Ciliciei, unde cu toţii au primit Sfîntul Botez din mîinile Episcopului Petru al Tarsisului. Prigoniţi şi acolo de autorităţile imperiale, Generaluul Andrei şi armata lui au urcat mai adînc în Armenia, în Munţii Taurus. Armatele romane i-au ajuns pe cînd ei se rugau într-un defileu din acei munţi, şi i-a decapitat pe toţi. Nici unul dintre ei nu a schiţat măcar vreun gest de apărare, ci cu toţii au băut liniştiţi şi cu bucurie paharul muceniciei pentru Hristos. In acel defileu, unde a curs ca apa sîngele acelor mii de mucenici, a izbucnit un izvor de ape vindecătoare prin care s-au curăţit de boli mulţime de popor.

Episcopul Petru a venit acolo în taină, însoţit de clerici ai săi, şi au îngropat cu cinstita rînduială de înmormîntare pe toţi mucenicii, chiar pe locul unde au fost omorîţi. Murind cu cinste, ei cu toţii s-au încununat cu cununile biruinţei şi s-au strămutat întru locaşurile cele slăvite gătite lor în ceruri de către împăratul Slavei, Hristos.

Sfîntul Teofan acesta s-a născut la Ioannina. Tînăr fiind, el şi-a lăsat sălaşul părintesc şi s-a dus la Muntele Athos, unde s-a tuns monah în Mînăstirea Dochiaru.

El s-a făcut tuturor pildă prin sfinţenia vieţii lui: prin privegheri, postiri, rugăciuni, şi toată nevoinţa. Din această pricină, el a fost ales cu o inimă şi cu o gură de întreaga obşte să fie egumen mînăstirii. Mai tîrziu, iscîndu-se, din ispitirea diavolului, tulburare în mînăstire, Sfîntul Teofan împreună cu nepotul lui după trup au ieşit din Munte şi au mers la Beria din Macedonia, unde s-au sălăşluit într-o mînăstire închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Cînd obştea aceastei sfinte mînăstiri s-a întărit întru cuvioasa vieţuire şi întru toată virtutea, Teofan a lăsat-o în grija egumeniei nepotului lui, iar el însuşi s-a retras în pustia Muntelui Nausa, unde a întemeiat o obşte monahală în numele Sfinţilor Arhangheli. Sfîntul Teofan a adormit cu pace în veacul al cincisprezecelea. Sfintele lui moaşte de minuni făcătoare se odihnesc în Muntele Nausa, lucrînd şi acum minuni mari cu puterea lui Dumnezeu.

Toţi trei au luat cununa muceniciei pentru Hristos în timpul domniei răului împărat Diocleţian. Timotei a fost ars de viu, iar Agapie şi Thecla au fost aruncaţi la fiare.

Măreaţă zidire Munţii Taurus sînt,

Al omului glas în ecou de stîncile lor n-a sunat,

El de glas omenesc nu a reverberat acolo nicicînd

Aproape de la facerea lumii;

Aceasta pînă într-o zi.

Atunci, în liniştea milenară

A acestei catedrale de piscuri,

Glas de om a intrat, spre apaşi spre ceruri:

Al lui Andrei Stratilat viteazul creştin,

împreună şi-al vitezelor lui mii de oşteni,

Tot unul şi unul.

întru al Munţilor Taurus templu,

La ceas de rugăciune,

Lupii în obştea de mieluşei au intrat, sjîşiind-o.

Generalul Andrei Imperiul a salvat de la persană pieire,

Iar imperiul i-a mulţumit masacrîndu-l,

Precum şi pe salvatoarele oşti.

Andrei înaintea lui Dumnezeu genuchii şi-a plecat,

La fel şi-ale lui două mii de suflete viteze;

El bine oştirea şi-a-mbărbătat, prietenilor lui zicîd:

„Iată ceasul bineprimit, iată ziua mîntuirii,

Iată plecarea noastră din astă viaţă trecătoare.

Cu smerenie sufletele noastre înaintea Domnului

Să le îngenunchem.

Să-I mulţumim Domnului cu duh fierbinte

Pentru bunătăţile Sale,

Să-I mulţumit Lui pentru că ne-a învrednicit

De paharul sjînt al muceniciei.

Domnului să-I mulţumim dintr-a inimii căldură,

Şipre călău să nu-l urîm. "

Aşa grăit-a Comandantul Andrei, iar miile de viteji

înaintea Domnului genunchii şi-au plecat, cu bucurie.

Din inimile lor rugăciunea sjîntă,

Dreaptă ca tămîia, văzduhul a înmiresmat.

Călăii săbiile au lucit

înaintea oştirilor de îngeri:

cerurile atunci larg s-au deschis,

Şi pe ale Raiului Porţi

Triumfal au păşit Andrei Stratilat împreună cu miile lui de suflete viteze:

Aceştia pe duşmani i-au biruit,

Cu-al lor sînge aducînd lui Hristos biruinţă.

Cînd peste oameni nevinovaţi se abat nenorociri neaşteptate, bine le este lor să nu înceapă a se jelui cîrtind, ci mai vîrtos să vadă în ele Degetul Providenţei lui Dumnezeu. Căci prin acele nenorociri Dumnezeu voieşte să ne chivernisească nouă, celor ce ne socotim nevinovaţi, un bine mai mare.

A fost adusă întru o bună zi Egumenului Mînăstirii Dochiaru, Sfîntul Teofan [cel Nou], vestea că turcii 1-au prins viu pe fiul surorii lui, 1-au forţat să treacă la Islam şi 1-au dus cu ei la Constantinopol. Sfîntul Teofan atunci a ieşit imediat din Munte cu destinaţia Constantinopol, unde cu ajutorul lui Dumnezeu 1-a aflat pe nepotul lui. El şi-a scos nepotul din Constantinopol în mare taină, şi 1-a adus apoi cu sine în Sfîntul Munte, la mînăstirea lui.

Acolo 1-a întors pe nepot la Credinţa Creştină şi 1-a tuns monah. Din această pricină călugării au început să cîrtească împotriva egumenului şi a nepotului lui, zicînd că din pricina lor se va abate asupra mînăstirii mînia turcilor, care vor veni şi îi vor ucide, distrugînd şi mînăstirea. Neştiind cum să facă mai bine, Sfîntul Teofan atunci a părăsit nu doar Mînăstirea Dochiaru, ci şi Sfîntul Munte cu totul, retrăgîndu-se împreună cu nepotul lui la Beria, în Macedonia. Lucrarea sfîntă a lui Teofan la Beria, şi mai apoi în Muntele Nausa, a dovedit cît de providenţială a fost acea nenorocire pentru binele mai larg al Bisericii.

Căci ceea ce Sfîntul Teofan nu putuse niciodată împlini în Sfîntul Munte, el a desăvîrşit în aceste alte locuri ale stăpînirii lui Dumnezeu în care a fost nevoit să se retragă din pricina nenorocirii: el a întemeiat în Macedonia două mînăstiri în care s-au mîntuit, în timp, mulţime de monahi, şi unde au aflat izbăvire şi întărire mulţime de popor. De asemenea, sfintele lui moaşte s-au făcut izvor de binefaceri sfinte şi de aflare a credinţei creştine printre mulţi oameni necredincioşi sau slabi în credinţă. Astfel proniază Dumnezeu vieţile oamenilor întru dumnezeiască înţelepciunea Sa, întorcînd spre cel mai mare bine nenorociri ce par a aduce cu ele sfîrşitul oricărui bine.

Să luăm aminte la lucrarea Dumnezeieştii Pronii în viaţa lui David împăratul şi Prorocul (I Regi 16):

• La cum Duhul lui Dumnezeu a plecat de la Saul din pricina păcatului lui;

• La cum a venit în loc asupra lui Saul un duh rău care a început să îl chinuiască din timp în timp, astfel încît Saul a dorit pe lîngă el un cîntăreţ din harpă care să îi alunge apăsarea cu care îl apăsa duhul cel rău;

• La cum slugile regelui 1-au aflat pe David, şi 1-au adus la rege ca să îl mîngîie cu cîntul psaltirii şi alăutei lui.

Iată Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima Egiptenilor se topeşte în ei (Isaia 19: l).

Fugind de la faţa nelegiuitului rege Irod, „Faraonul" Ierusalimului, Domnul a sosit în Egipt.

Adevăratul Israil nu se socoteşte după locul geografic al sălăşluirii lui, ci după duhul lui şi după faptele vieţii. La vremea Naşterii Domnului, în Ierusalim predomnea mai multă nelegiuire şi nedreptate decît stăpînise vreodată în Egiptul Faranonilor, aşa cum se întîmplă întotdeauna atunci cînd credincioşii adevăraţi se leapădă de Sfinta Credinţă: ei se fac mai răi decît păgînii şi decît cei care niciodată nu au cunoscut pe Adevăratul Dumnezeu. Vedem aceasta astăzi sub ochii noştri, cu cele ce se întîmplă în j ORusia, unde conducătorii ţării au apostaziat de la Hristos. La vremea naşterii Mîntuitorului Egiptul era însă un loc mai bun şi mai ospitalier pentru El decît capitala ţării Lui, Ierusalimul.

Să comparăm cuvintele prorocului Isaia redate mai sus cu cuvintele rostite de Arhanghelul ce s-a arătat în vis Dreptului losif: Scoalăte, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo pînă ceţi voi spune (Matei 2: 13); şi ne vom convinge imediat că Prorocul nu se referă la nimeni altcineva decît la Hristos Domnul. Ne vom convinge şi mai mult de aceasta cînd vom asculta şi cuvintele altui proroc care zice: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11: 1).

Dar ce este norul uşor pe care va veni El în Egipt? Norul uşor semnifică trupul omenesc al Domnului, întru care S-a îmbrăcat dumnezeirea Lui, căci trupul este ca un nor des întru care locuieşte însuşi omul. Prin urmare, aceasta este o prorocie despre întruparea Domnului.

Unii Sfinţi Părinţi interpretează că norul uşor se referă la Maica lui Dumnezeu şi Pururea Fecioara care, prin postiri, privegheri, rugăciuni şi aspre nevoinţe, şi-a făcut trupul său uşor ca un nor. Trupul Născătoarei de Dumnezeu a fost uşor ca un nor mai ales din aceea că a biruit întru el şi întru sine toate patimile care îndeobşte îngreunează trupul omenesc şi toată fiinţa omului.

O Multîndurate şi Atotmilostive Doamne, Cela Ce voieşti ca tot omul să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, fără să cauţi la faţa lui dacă este iudeu sau elin sau egiptean; mîntuieştene pre noi şi ne miluieşte, căci noi numai întru Tine Unul nădăjduim,

Şi numai Ţie Unuia ne închinăm, şi numai Ţie îţi mulţumim în veci, Amin. [Căci Lui îi mulţumim şi când mulţumim Sfinţilor Lui şi binefăcătorilor noştri-n. tr.].