Spânzurat pe Cruce cu trupul fiind, şi întru cele mai cumplite chinuri aflîndu-Se, El Şi-a adus aminte de Maica Lui, şi arătînd către Apostolul Ioan ce se afla acolo, i-a zis: Femeie, iată fiul tău. După aceea, a privit către Ioan şi i-a zis: Iată maica ta. Şi aşa, după ce a dat-o pe Maica Lui în grija Ucenicului celui iubit, Mîntuitorul Şi-a dat sufletul Lui pe Cruce. Ioan avea o casă pe Muntele Sion, în Ierusalim, în care a luat-o pe Maica Domnului şi a purtat grijă de ea pînă la sfîrşitul vieţii ei, căci întru acea casă a rămas Maica lui Dumnezeu pînă la suflarea ei cea mai de pe urmă.

Cu rugăciunile ei, cu povăţuirile ei, cu blîndeţea şi cu răbdarea ei, ea le-a fost de cel mai mare ajutor Ucenicilor Fiului ei iubit şi Dumnezeu. Ea şi-a petrecut cea mai mare parte a restului vieţii ei la Ierusalim, cercetînd adesea locurile care îi aminteau de marile evenimente şi de minunile făcute de Fiul ei pentru mîntuirea omenirii.

Ea mai cu seamă cerceta Golgotha, Bethleemul, şi Muntele Măslinilor. Dintre puţinele ei călătorii mai depărtate, se păstrează însemnările călătoriei ei la Antiohia, unde 1-a cercetat pe Sfintul Ignatie Teoforul; de asemenea ale călătoriei ei în Insula Cipru, unde 1-a cercetat pe Lazăr, Episcopul Insulei, cel înviat de Domnul a patra zi din morţi. Ea a mai cercetat şi Sfmtul Munte Athos, pe care însăşi 1-a binecuvîntat; şi a rămas o vreme la Efes în grija Sfintului Ioan Evanghelistul, în timpul cumplitei prigoane dezlănţuite împotriva creştinilor la Ierusalim.

La o vîrstă mai înaintată ajungînd, ea mergea adesea să se roage Domnului, Dumnezeului şi Fiului ei în Muntele Măslinilor, locul înălţării Sale, dorind ca El să o ia din această lume cît mai curînd cu putinţă. Cu ocazia unei astfel de rugăciuni, la Maica Domnului a venit Arhanghelul Gavriil, care i-a descoperit că peste trei zile Domnul o va chema la El. Arhanghelul i-a dăruit şi o stîlpare de fmic din Rai, care avea să fie dusă în procesiune la slujba înmormîntării ei. După acea rugăciune ea s-a întors acasă plină de bucurie, nădăjduind că îi va vedea încă măcar o dată pe toţi Apostolii şi Ucenicii Fiului ei în această viaţă, mai înainte de a pleca. Domnul a împlinit dorirea inimii Maicii Lui, iar apostolii, purtaţi pe nouri de sfinţii îngeri, s-au strîns cu toţii în Muntele Sion.

Maica Domnului i-a întîmpinat cu bucurie mare, i-a întărit, i-a mîngîiat, i-a povăţuit, şi le-a împuternicit sufletele. Apoi şi-a dat liniştită al ei suflet în mînile lui Dumnezeu, fără durere şi fără suferinţă a trupului. Sfinţii Apostoli au luat pe umerii lor sicriul ce purta trupul adormit al Maicii Domnului, din care s-a răspîndit bunămireasmă cerească, şi, înconjuraţi de creştinii din Cetatea Ierusalimului, au pornit să îl îngroape cu cinste în Grădina Ghetsimani, în mormîntul Sfinţilor ei Părinţi, loachim şi Ana. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în tot parcursul ei, procesiunea de înmormîntare a fost ascunsă de ochii criminali ai iudeilor. Dar chiar şi aşa, Afthonie, un preot iudeu, a apucat sicriul cu intenţia de a-1 răsturna, însă tot atunci un înger al Domnului i-a retezat cu sabia de foc ambele mîini nelegiuite care au rămas lipite de sicriu. El atunci a strigat către Apostoli să-1 vindece, şi s-a vindecat cu adevărat numai după ce a mărtursit credinţa în Iisus Hristos Mîntuitorul şi Domnul. De la această înmormîntare, tot prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfîntul Apostol Toma însă a lipsit. Aceasta s-a făcut spre a se descoperi oamenilor o nouă şi întrutot slăvită taină a Maicii lui Dumnezeu.

Toma a sosit la Ierusalim în a treia zi după înmormîntarea Maicii Domnului, şi a dorit şi el să cinstească trupul adormit al Celei Preacurate. Dar cînd Apostolii au deschis mormîntul, ei au aflat acolo doar giulgiurile goale - trupul nu se mai afla în mormînt! In acea seară, Maica lui Dumnezeu, înconjurată de un alai de îngeri, a venit în mijlocul Apostolilor şi le-a zis: Bucuraţi-vă, căci eu sînt cu voi pururea. Nu se cunoaşte vîrsta la care a trecut la Ceruri Maica lui Dumnezeu, dar părerea celor mai mulţi Sfinţi Părinţi este că Maica Domnului a adormit în vîrsta fiind de peste şaizeci de ani.

Astfel grăit-a Domnul Cel Preaînalt: „Apă vie din inima ta va curge,

Preacurată Fecioară, Ca cei însetaţi pre Hristos să II bea. " O Izvor

de Apă Vie, Fecioară, Noi toţi întru tine ne lăudăm!

Cei însetaţi pre Domnul Hristos vor bea.

Pre El, Cel Care amarul în dulce îl preface,

Pre El, Cel Care ai noştri ochi de orbire curăţeşte,

Pre El, Izbăvitorul durerii inimilor noastre.

O, Izvor de Apă Vie, Fecioară,

Noi toţi întru tine ne lăudăm! Băutură dulce ne-a izvorît nouă din

veşnicie, Ale ei ape adapă arşiţa vremilor noasre,

Şi lumea istovită, către ceruri privind, Se răcoreşte iar.

O Izvor de Apă Vie, Fecioară, noi toţi întru tine ne lăudăm!

Slavă ţie, O, Preacurată Fecioară!

Slavă ţie, Maica lui Dumnezeu!

Tu pentru noipre Hristos Dumnezeu ai născut, Preacurată,

Ceea ce eşti izvor de Apă Vie a Harului lui Hristos!

O, Izvor de Apă Vie, Fecioară,

Noi întru tine în toţi vecii ne lăudăm!

Fiecare dintre noi, creştinii, putem învăţa mult, foarte mult, din viaţa

Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Doresc să mă opresc aici doar asupra a două lucruri. Mai întîi, că mergea des la Golgotha, la Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani, la Bethleem, şi în alte locuri pe care călcaseră paşii Fiului ei. în fiecare din aceste locuri, ea se ruga cu genunchii plecaţi, şi mai cu seamă se ruga astfel la Golgotha. Astfel oferă ea creştinilor primul model şi îndemn de a cerceta locurile sfinte din dragoste pentru Acela Care prin Prezenţa Lui, prin Patima Lui şi prin Slava Lui a făcut din aceste locuri altare sfinte de închinare omenirii dreptcredincioase. Mai învăţăm din exemplul vieţii Maicii Domnului cum să ne săvîrşim rugăciunea: cu evlavie, în genunchi, şi cum să ne rugăm pentru ca sfîrşitul nostru să fie repede, fără durere, şi neînfruntat de cumpliţii diavoli care păzesc sufletul omului la ieşirea şi după ieşirea lui din trup, spre a-1 arunca în gheena focului.

Maica Domnului s-a rugat să nu vadă feţele acestea necurate care pedepsesc pe cei înnegriţi de păcat. Ne închipuim noi oare cît de cumplită este trecerea sufletului prin vămile văzduhului? Dacă însăşi cea Preacurată s-a rugat să fie scutită de această cumplită vedere, oare noi, păcătoşii, ce vom face? Căci ea s-a rugat astfel din adînca ei smerenie, nepunîndu-şi nicicum nădejdea în nevinovăţia ei de Maică a lui Dumnezeu. Cu atît mai puţin trebuie noi să ne încredem în faptele noastre bune, şi cu atît mai mult trebuie să cădem la Dumnezeu şi să ne rugăm pentru sfîrşit bun, fără durere, neînfruntat vieţii noastre, şi de toată îngrozirea satanei netulburat. Mai cu seamă trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască a ne ruga astfel chiar şi în ceasul sfirşitului nostru.

Să luăm aminte la minunatul semn prin care Samuel şi-a întărit cuvintele înaintea poporului (I Regi 12):

• La cum Samuel a spus poporului că rău este în ochii Domnului că şi-au pus rege lor, cîtă vreme îl aveau Rege pe El, Domnul Dumnezeu;

• La cum, spre a-şi întări adevărul spuselor, el s-a rugat lui Dumnezeu să plouă şi să tune acolo pe loc, peste recoltele poporului iudeu;

• La cum s-a făcut de îndată tunet şi ploaie mare, şi tot poporul s-a înspăimîntat de Dumnezeu şi de Samuel, Prorocul Lui.

Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpînire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9:5).

Oare cărui om, în toată istoria omenirii, i s-au potrivit sau ar fi putut să i se potrivească toate aceste titluri, toată această măreaţă stăpînire, toată această slavă de negrăit? Nici unui om, niciodată. De aceea Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: „Nu este cu putinţă să se aplice aceste cuvinte nici unui om, fără numai Unuia Hristos Dumnezeu." Prorocul desemnează aici limpede cele două naturi ale Domnului Iisus Hristos: cea omenească şi cea dumnezeiască.

Prunc ni S-a născut nouă - aceasta este natura omenească a lui Iisus Hristos. Un Fiu s-a dat nouă - prin aceste cuvinte se face legătura între cele două naturi dumnezeieşti în Unica Persoană a Fiului, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, în Persoana lui Dumnezeu întrupat.

Celelalte denumiri arată Natura Dumnezeiască a Stăpînului Hristos. Stăpînirea Lui estete umărul Lui, adică stpînirea este a Lui, proprie, nu împrumutată, înger de mare sfat, oare nu desemnează aceste cuvinte însăşi Sfinta Treime? Căci îngerul - trimisul sau vestitorul - acestui Sfat Treimic este Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul Co-Etern al Tatălui. Sfetnic minunat, căci tot ceea ce este minunat, tot ceea ce a venit nou în istorie spre mîntuirea omenirii este de la El şi prin El. Dumnezeu tare - ce mai pot răspunde Arie şi următorii lui cei din zilele noastre la această denumire, ei care neagă dumnezeirea lui Iisus Hristos?! Domn al păcii, căci pacea durabilă numai de la El este, iar fără El nu e decît războiul, şi cel dinlăuntru, şi cel din afară. Părinte al veacului ce va să fie, căci aşa cum este El Domn al timpului care a fost, aşa va fi şi Domn al timpului ce va să fie. Mai mult, el este şi Tată al Bisericii, Făcătorul lumii celei noi, întemeietorul împărăţiei lui Dumnezeu. însuşi Isaia, fiul lui Amos, a văzut această vedenie preaslăvită, minunată şi adevărată, cu aproximativ şapte sute de ani mai înainte ca ea să se împlinească înaintea ochilor întregii zidiri.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti prorocilor Tăi cea mai de preţ Prorocire, iar credincioşilor Tăi Descoperirea cea mai depreţ. Descuie minţile noastre, rugămu-Te, ca să poată intra în ele slava cea negrăită şi măreţia Ta. Şi descuie inimile noastre, rugămu-Te şi ne cucerim Ţie, ca să se umple de iubirea Ta Cea deviaţă făcătoare,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.