Sfîntul Ipolit a fost conducător militar şi comandat responsabil de supravegherea tuturor închisorilor din Roma. El s-a născut şi a crescut păgîn. Cînd Sfîntul Mucenic şi Arhidiacon Lavrentie a fost aruncat în închisoare, lui Ipolit i s-a poruncit personal de către împărat să îl păzească cu deosebire pe acest prizonier, Lavrentie. Aşa s-a făcut că Ipolit a văzut cu ochii lui cum Sfîntul Lavrentie i-a redat vederea orbului din naştere Lucillus, şi cum i-a vindecat pe mulţi alţii închişi acolo care erau bolnavi, şi care cu toţii au crezut astfel în Hristos. Atunci cînd şi Ipolit a primit Sfîntul Botez din mîinile Sfintului Lavrentie, el a avut o vedenie pe care a povestito: „Eu am văzut suflete nevinovate petrecînd într-o mare fericire, în ceruri."

Ipolit 1-a luat apoi pe Sfîntul Lavrentie acasă la el, unde Sfîntul Arhidiacon i-a botezat toată familia şi toată casa (cu totul nouăsprezece persoane, inclusiv bătrîna guvernantă Concordia). Cînd Sfîntul Lavrentie a fost tăiat pentru Hristos, Ipolit a luat noaptea trupul mucenicului, 1-a înfăşurat într-un giulgiu, şi 1-a îngropat cu cinste. Dar lucrul acesta a ajuns pînă la urmă la urechile lui Decius.

De aceea, în a treia zi după martiriul lui Lavrentie, Ipolit a fost şi el arestat şi adus înaintea împăratului Decius. El a refuzat cu tărie să se lepede de Hristos, şi pentru aceasta a fost bătut peste gură cu pietre. După aceasta, împăratul a poruncit ca Ipolit să fie dezbrăcat complet de haine şi biciuit cu scorpioane [bici din ştreanguri cu ghimpi, cu mîner curb precum coada unui scorpion].

Gol aflîndu-se înaintea împăratului, Ipolit i-a strigat: „Gîndeşti că m-ai dezbrăcat de haine, împărate, dar tu de abia acum ai început să mă îmbraci!" Ei 1-au întins apoi la pămînt şi 1-au bătut fără milă. Singurul răspuns pe care îl dădea Ipolit era mereu format din două cuvinte: Sînt Creştin. Cînd a auzit că toată casa lui Ipolit primse Sfîntul Botez, bestialul Decius a poruncit arestarea tuturor membrilor familiei şi a tuturor servitorilor.

Atunci bătrîna Concordia a zis către împărat: „Noi preferăm moartea împreună cu stăpînul nostru, cea onorabilă şi demnă, întru Credinţa Creştină, mai curînd decît să trăim acoperiţi de dezonoare cu tine, care eşti necurat." Pentru aceasta Concordia a fost ucisă prima, iar după ea şi ceilalţi optsprezece membri ai familiei şi casei lui, toţi sub ochii lui Ipolit. La urmă pe Ipolit 1-au legat de un cal sălbatic care 1-a tîrît în galop peste pietrele drumului pînă cînd mucenicul şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Sfîntul Tihon s-a născut în anul 1724, într-o familie de ţărani simpli din satul Koroţk, în provincia Novgorodului. El s-a tuns în monahism la vîrsta de treizeci şi patru de ani. Dar marea lui evlavie, viaţa lui curată şi ascetă au atras atenţia ierarhiei asupra lui, şi astfel monahul Tihon a fost hirotonit în toate treptele preoţeşti, pînă la fi uns Episcop al Voronej ului. El a păstorit ca episcop Biserica lui Hristos timp de cinci ani.

Slăbind însă cu sănătatea, el s-a retras din scaun, stabilindu-se la Mînăstirea Zadonsk. în anul 1783 el a adormit cu pace în această mînăstire, unde sfintele lui moaşte făcătoare de minuni odihnesc şi în ziua de azi.

Sfîntul Tihon a fost un mare ascet al Bisericii Ruse, un păstor de suflete cum rar s-a aflat, un puternic mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, şi autor de opere duhovniceşti de o mare frumuseţe şi putere. Sfîntul Tihon stă alături de marii Sfinţi Părinţi din vechime, prin înţelepciunea, nevoinţele şi sfinţenia vieţii lui. Avînd în vedere multele minuni care s-au lucrat la sfintele lui moaşte el a fost proclamat sfînt mai întîi de popor, apoi şi oficial de Biserica Rusă, la anul 1861.

Fericita împărăteasă Irina a fost soţia împăratului Ioan Comnenul al Doilea (1118-1143), cunoscut şi sub numele de Kalo-Ioan - adică Ioan cel Bun. Printre multele şi minunatele ei fapte bune se numără şi aceea că a ctitorit slăvită Mînăstire a Pantocratorului din Constantinopol, întru care mai pe urmă s-a nevoit Sfîntul Ştefan Deceani.

Avva Serida a fost vestitul întemeitor al Marii Lavre de lîngă Gaza, în Palestina, cea de veşnică pomenire, întru care s-au nevoit mari Părinţi Sfinţi între care numim pe Sfinţii Varsanufie şi Ioan13, Dorotei, Dositei şi mulţi alţii. Avva Serida s-a strămutat la locaşurile cele veşnice în veacul al şaselea, spre a vieţui întru bucuria cea veşnică şi negrăită a lui Hristos.

în coliba ţărănească un sflnt s-a născut,

Un suflet plin de al Ortodoxiei Duh:

Sfîntul Tihon Ierarhul a strălucit ca o stea

Şi pe lume o a învăţat dumnezeieştile taine:

„ Sfînta Scriptură cu evlavie să o citiţi,

Căci întru ea Se ascunde Dumnezeu;

El întru ea Se ascunde, şi prin ea Se descoperă.

Nici o carte din lume nu vă poate spune mai mult

Despre Dumnezeu sau despre voi

Decît Sfînta Scriptură.

Căci iată fără Dumnezeu voi pre Dumnezeu nicicînd

îl veţi putea cunoaşte.

Zadarnic este pre Dumnezeu să-L căutăm

în afara lui Dumnezeu.

Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă, pre cît este cu putinţă

Sufletelor noastre:

Marea toată nicicînd va putea încăpea

Intr-o coajă de ou.

Sfînta Scriptură ne învaţă cum să ne mîntuim sufletele

De păcat, de moarte, şi de iadul cel veşnic.

Cel care se îneacă, de felul apei ce îl trage la fund

Nimic nu mai întreabă: cum e, şi din ce este făcută.

El un singur lucru voieşte: din acea apă să scape cu viaţă,

Şi de o stâncă tare să se prindă cît mai curînd.

Marea vieţii acesteia un zbucium de valuri este, pierzător;

Din mijlocul ei tu trbuie să câţi mîntuire.

Nu vă amăgiţi cu zadarnice-ntrebări:

„ Ce este viaţa? " şi „Din ce-i ea făcută? "

Ci gîndiţi-vă că mai tare decîtpămînteasca vieţuire

E moartea,

Şi că ea ne aşteaptă pe toţi.

Deşartă-i vorbăraia ce trece drept cunoştinţă

Şi-ale noastre averi în urmă rămîn;

Iar trupurile noastre în haine scumpe-mbrăcate

Curmase vorpogorî în mormînt.

Doar sufletul nostru e cel ce contează,

Pe el să ne luptăm a-l mîntui.

Dorind aceasta, să ne nevoim şi să zicem:

„Pre mine păcătosul mă miluieşte,

Hristoase Doamne, Fiul lui Dumnezeu!"

„Aduceţi slavă lui Dumnezeu, dar nu-i uitaţi nici pe oamenii Lui cei mari, adică pe săraci şi pe nevoiaşi, căci aceştia pot să facă foarte mult pentru voi, împreună cu Stăpînul Hristos."

Acestea sînt cuvintele ilustrului ascet rus din veacul al nouăsprezecelea, Părintele Nazarie, stareţul Mînăstirii Valaam. El a rostit aceste cuvinte către soţia unui oficial de rang înalt din oraşul Sankt- Petersburg care căzuse în dizgraţia Ţarului din pricina unor acuzaţii foarte grave aduse împotriva lui. Cel acuzat s-a îmbolnăvit de grijă în urma acestei situaţii şi, slăbănogit de boală, nu se mai putea ridica din pat.

Auzind că Părintele Nazarie se află la Sankt-Petersburg, soţia oficialului s-a grăbit să-1 caute şi să-i împărtăşească nenorocirea care s-a abătut asupra lor, rugîndu-1 pe Părintele Nazarie să se roage pentru soţul ei. „Ai vreun bănuţ la tine?" a întrebat-o Părintele. Femeia a scos tot mărunţişul ce îl avea la ea şi i 1-a dat.

Apoi Părintele Nazarie a plecat. Mai pe seară a revenit şi i-a adus femeii veste îmbucurătoare: „Slavă lui Dumnezeu! Toţi cei apropiaţi Ţarului au făgăduit să mijlocească pentru voi." Femeia a gîndit fireşte că „cei apropiaţi Ţarului" sînt curtenii din anturajul Ţarului Alexandru Pavlovici; pe cînd părintele cel duhovnicesc se referea la cerşetorii de pe străzile Sankt-Petersburgului, cărora el le împărţise mărunţişul, şi pe care îi rugase să se roage lui Dumnezeu pentru bărbatul femeii care le trimitea banii.

La scurt timp după aceasta a ieşit vestea că Ţarul vrea să cerceteze din nou situaţia bărbatului femeii. Era tot ceea ce înaltul oficial îşi dorea. Cînd lucrul s-a clarificat şi nevinovăţia omului s-a dovedit, soţia lui a alergat la Părintele Nazarie ca să îi mulţumească. Atunci i-a zis Părintele aceste cuvinte: „Pentru aceasta pe Dumnezeu să II slăveşti, dar nici pe oamenii Lui cei mari să nu-i uiţi, adică pe săraci şi pe nevoiaşi, căci aceştia multă putere au, împreună cu Domnul şi Stăpînul Hristos."

Să luăm aminte la marea putere a prorociei (I Regi 10):

La cum Samuel i-a prorocit lui Saul toate lucrurile care aveau să i se întîmple de-a lungul unei singure zile;

La cum Duhul lui Dumnezeu S-a pogorît şi asupra lui Saul, care a început să prorocească şi el.

Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel (Isaia 7: 14).

Această slăvită prorocie despre naşterea lui Dumnezeu din Fecioara a fost grăită de către Isaia - prorocul văzător de Dumnezeu - într-o vreme în care Ierusalimul zăcea cuprins de deznădejde.

Căci Cetatea Sfîntă era încercuită de armatele Siriei şi ale lui Efraim pînă chiar sub zidurile ei. Regele Ahaz şi locuitorii Ierusalimului, care nu aveau nici arme nici armată, zăceau într-o spaimă de moarte. Inima regelui şi a poporului tremura de spaimă în ziua aceea, precum tremură copacii pădurii din pricina vîntului (Isaia 7: 2). Dar la ceasul celei mai cumplite deznădejdi Isaia a venit şi a stat înaintea regelui, şi i-a grăit lui cuvintele pe care Dumnezeu le pusese în gura lui: Fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească (Isaia 7: 4).

Atunci i-a prorocit Isaia Regelui Ahaz că duşmanii care se aflau sub zidurile cetăţii nu vor putea să îi facă nici un rău, şi că Ierusalimul nu va fi cucerit. Văzînd că Regele Ahaz nu îl crede, Isaia 1-a întrebat pe rege ce semn doreşte? Din cer sau de pe pămînt? Dar regele, tremurînd în continuare de spaimă, nu a voit să întrebe, ci a rămas cu încăpăţînare în disperarea lui.

Atunci prorocul i-a zis că Dumnezeu îi dă totuşi un semn, chiar daca el nu îl cere: Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, care înseamnă Cu noi este Dumnezeu. Prorocia aceasta avea să se împlinească mult mai tîrziu, într-un viitor foarte îndepărtat, şi ea arăta izbăvirea întregii omeniri din primejdii şi disperare.

Dar de ce nu i-a dat Prorocul Isaia Regelui Ahaz un semn atunci pe loc, care să- 1 convingă pe rege că va scăpa? Prorocia lui Isaia despre salvarea Ierusalimului, dată chiar în ceasul în care regele credea că totul este pierdut, a fost suficientă spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi necredinţa regelui. Dar de ce tocmai în acel moment şi tocmai în acele împrejurări cumplite a prorocit Isaia despre Naşterea Mîntuitorului? El a făcut aceasta pentru că, la ceasul la care avea să se împlinească prorocia lui, omenirea va zăcea în acelaşi fel de deznădejde, asediat de aproape şi înconjurat de taberele demonice, întocmai cum s-a aflat Iersusalimul la timpul istoric în care a avut loc prorocia.

Dar oare a prorocit Isaia explicit că naşterea va fi din fecioară, iar nu simplu dinr-o femeie? Da, cu adevărat, Isaia a prorocit explicit naşterea din fecioară. Căci dacă ar fi fost vorba de o simplă femeie, atunci nu ar mai fi fost nici o minune, şi nici un semn minunat - au nu se nasc toţi oamenii din femei? Deci toată greutatea şi mărimea prorociei stă în cuvîntul Fecioara.

Astfel leagă Dumnezeu Cel Care toate le vede pe cele apropiate de cele depărtate, şi împlinind o prorocie acum, în prezent, întăreşte şi împlinirea unei a doua, într-un viitor îndepărtat. Emmanuel - Cu noi este Dumnezeu. El a mîntuit atunci Ierusalimul, ca un Dumnezeu nevăzut. Emanuel - Cu noi este Dumnezeu. El a mîntuit omenirea din aceleaşi primejdii mai tîrziu, ca Dumnezeu înrupat, ca Dumnezeu-Om născut din Preacurata Fecioară Măria şi din umbrirea Duhului Sfînt.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce ai dat putere prorocilor să vadă de departe sfînt adevărul Tău, dă-ne şi nouă putere să îmbrăţişăm adevărul Tău care acum deja a venit,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.