împăratul Diocleţian s-a dus odată să cerceteze cetatea Nicomidiei, cu intenţia ascunsă şi rea de a îi lichida pe toţi creştinii de acolo. Dar atunci cînd a declanşat torturile lor publice, Anichit, unul dintre demnitarii de rang înalt ai cetăţii L-a mărturisit cu tărie pe Hristos înaintea împăratului şi a mulţimii de popor prezent în piaţă.

El a mai denunţat şi prostia închinării la obiecte de lut şi piatră, închinare nedemnă de fiinţa raţională care este omul. împăratul a poruncit ca lui Anichit să îi fie tăiată limba, însă cu puterea lui Dumnezeu, el a continuat să vorbească. Ei apoi au dat drumul unui leu, cu gîndul că acesta se va repezi la Mucenic ca să îl sfîşie, dar leul dimpotrivă, s-a gudurat blînd pe lîngă Anichit. în acea clipă s-a prăbuşit şi templul lui Hercule. Fotie, o rudă a lui Anichit, văzînd minunea aceasta şi tăria lui Anichit, a strigat către împărat: „O, idolatrule, iată eşti acoperit de ruşine!

Iată, de nimic sînt zeii tăi!" împăratul atunci a poruncit decapitarea neîntîrziată a lui Anchit şi uciderea pe loc a lui Fotie. Dar călăul, în loc să îl omoare pe mucenic, s-a lovit fără să vrea pe sine, şi a murit pe loc. După torturi prelungite, amîndoi Mucenicii, Anichit şi Fotie, au fost aruncaţi în temniţă, unde au zăcut timp de trei ani.

După scurgerea acelui timp s-a poruncit cu privire la ei aprinderea unui foc puternic, în care au fost aruncaţi. Mulţi creştini atunci, bărbaţi, femei şi copii, le-au urmat mucenicilor, intrînd în acel foc. Din mijlocul flăcărilor cuptorului cîntarea de laudă a mucenicilor către Dumnezeu se auzea pînă departe. Ei au luat cu toţii mucenicia cam pe la anul 305. Sfinţii Anichit şi Fotie sînt invocaţi la rugăciunile de la Taina Sfîntului Maslu şi de la slujba Sfinţirii Apei.

Sfîntul Alexandru a fost un bărbat simplu, cărbunar din cetatea Comanelor, de lîngă Neocesareea. După ce a murit episcopul Comanelor, Sfîntul Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocesareei (pomenit la 17 noiembrie) a fost chemat să conducă sinodul de alegere a noului episcop. La acest sinod au fost de faţă clerici şi mireni. Dar nu s-a putut ajunge la nici o înţelegere comună cu privire la cine să fie ales şi uns episcop.

Discuţiile se purtau mai curînd asupra aspectelor exterioare ale candidatului, evaluîndu-se vrednicia şi comportamentul lui numai după aparenţă. Sfîntul Grigorie a arătat membrilor sinodului că judecata trebuie să se facă nu după ceea ce se vede în afară, ci după vrednicia cea dinlăuntru, după duhul şi puterea inimii candidatului.

Atunci mai mulţi nesăbuiţi au strigat: „în cazul acesta ar trebui să ni-1 facem episcop pe Alexandru Cărbunarul!" La aceste cuvinte toţi sinodalii au izbucnit în hohote de rîs. Dar Sfîntul Grigorie a întrebat: „Cine este Alexandru Cărbunarul?" Gîndindu-se că cei prezenţi nu au pomenit acest nume care de altfel nici nu era înscris în liste fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Sfîntul Grigorie Taumaturgul 1-a convocat pe Alexandru Cărbunarul să vină de faţă înaintea sinodului aceluia.

Fiind cărbunar, Alexandru a fost adus murdar aşa cum era, în zdrenţe, acoperit de funingine. La vederea lui sinodul a izbucnit în hohote de rîs încă şi mai mari. Dar chiar şi aşa, Sfîntul Grigorie i s-a adresat lui Alexandru aparte, punîndu-1 să făgăduiască solemn că va grăi adevărul şi nu va ascunde nimic despre sine. Alexandru atunci i-a dezvăluit Sfîntului Grigorie că el mai demult a fost filosof elin, că a fost foarte bogat şi că s-a bucurat de onoruri şi cinste.

Dar că din momentul în care a citit Sfintele Scripturi şi le-a înţeles duhul, el a lepădat toate, s-a îmbrăcat în haina desăvîrşitei smerenii, şi a vrut să se facă nebun pentru Hristos. Auzind acestea, Sfîntul Grigorie Taumaturgul, conducătorul acelui sfînt sinod, a poruncit ca lui Alexandru să i se aducă baie şi să fie îmbrăcat în haine demne şi noi. Apoi 1-a introdus în sala de dezbateri a Sfîntului Sinod, examinîndu-1 cu de amănuntul în cunoaşterea Sfintelor Scripturi.

Toţi cei prezenţi au căzut în uimire văzînd răspunsurile pline de har şi adînca pricepere şi înţelepciune întru cele sfinte ale lui Dumnezeu de care dădea dovadă Alexandru, în acest bărbat înţelept ei cu greu îl mai recunoşteau pe cărbunarul cel liniştit şi dispreţuit de toţi. Alexandru a fost atunci ales episcop al Comanelor cu o inimă şi cu o gură, de către toţi cei prezenţi. El a cîştigat dragostea şi mîntuirea turmei sale prin sfinţenia, înţelepciunea şi bunătatea lui. Sfîntul Alexandru Cărbunarul, Episcopul Comanelor a luat moarte de mucenic în timpul domniei lui Diocleţian.

Oamenii privesc la faţă şi la haine,

Dar Dumnezeu priveşte la suflet, la inimă caută El.

Slăvitul Alexandru s-a făcut cărbunar,

Şi trupul lui era plin de funingine,

Pe care apa o spală uşor.

Pe cînd inima păcătosului cea neagră de păcate,

Doar cu foc se poate curaţi,

Cu focul credinţei şi al lacrimilor de pocăinţă.

Mai uşor se curăţeşte de funingine cărbunarul,

Decît păcătosul de păcatele lui.

Alexandru s-a îmbrăcat cu smerenia ca şi cu o haină,

Precum focul în peşteră stă ascuns.

El de batjocură era în ochii creduli ai lumii.

Lumea al lui suflet nu l-a putut vedea,

Insă Sfinţitul Grigorie cu străvedere a pătruns

Ascunsa sfinţenie a părutului cărbunar.

Sfîntul Grigorie în cărbunar pe sfînt l-a văzut.

El a văzut flacăra luminoasă în peşteră ascunsă,

Iar sub masca nebuniei înţelepciune mare a văzut.

Sub negreala funinginei el a văzut inimă curată,

Cum zdrenţele acoperă un suflet regal.

Domnul nu îngăduie întunericului să acopere lumina,

Şi la vremea cuvenită el o face să strălucească larg:

Minunate sînt ale Lui judecăţi,

Cînd tainic lucrează spre mîntuirea oamenilor.

Trebuie să învăţăm să îi respectăm şi să îi iubim pe oamenii umili. Căci aceştia sînt binecuvîntaţii pămîntului, şi aceştia cei mai mari în împărăţia Cerurilor vor fi. în ei mîndrie nu se află, cu adevărat, mîndria este mai cu seamă boala care îi afectează pe cei bogaţi şi puternici ai acestei lumi. Umilii îşi împlinesc desăvîrşit îndatoririle lor în această lume; şi cu toate acestea, cînd se întîmplă să fie lăudaţi pentru valoarea muncii lor, lor li se pare că este o exagerare; cîtă vreme cei care sînt mai marii lumii caută mereu să fie lăudaţi pentru munca lor, care de cele mai multe ori este foarte departe de desăvîrşire.

Sfîntul Alexandru fusese însă nu doar un cărbunar umil, ci mai înainte de aceasta un bărbat foarte bogat şi un mare filosof. Dar el a ales să lepede toate onorurile care cu dreptate îl înconjurau din toate părţile, şi s-a amestecat cu cei umili pentru dragostea mai mare a lui Hristos.

El s-a făcut cărbunar, un dispreţuit între cei mai dispreţuiţi, în loc să suspine după onoruri, lui i-a plăcut ca pentru Hristos să fie batjocorit de copiii care alergau după el şi rîdeau de el din pricina hainelor lui zdrenţăroase şi pline de funingine. Dar chiar şi aşa, Alexandru nu a fost singurul pe care exemplul vieţii lui Hristos l-a determinat să caute compania umililor şi dispreţuiţilor.

Mulţi regi şi imperatori, aflînd despre Cuvîntul Domnului şi iubind dulceaţa Lui, şi-au dat jos de pe cap coroanele lor împărăteşti, au lepădat cu dispreţ toată fala şi mărirea lumii lor şi s-au îmbrăcat în simplitate, printre cei simpli şi umili. Dar oare nu a venit însuşi Domnul Universului şi Făcătorul lumii printre cei umili, între pescari şi păstori, şi a locuit cu ei? Sfîntul Zeno ne învaţă: „Să nu vă alegeţi vouă spre locuire locuri slăvite, şi să nu vă adunaţi cu cei mari ai lumii."

Să luăm aminte la minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, Care 1-a ales rege pe Saul (I Regi 9):

• La cum Saul a ieşit să caute asinele pierdute;

• La cum aşa 1-a întîlnit Samuel, căruia Dumnezeu îi descoperise cu o zi mai înainte că omul pe care îl va întîlni va trebui uns rege în Israel;

• La cum purtarea de grijă a lui Dumnezeu este cea care călăuzeşte oamenii, dăruindu-le uneori cele la care ei nu se aşteaptă nicidecum.

Am văzut pe Domnul stînd pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul (Isaia 6: 1).

Iată vedenia vedeniilor! Iată slava slavelor şi măreţia măreţiilor! Dumnezeu a arătat mare mila Sa oamenilor, în aceea că le-a dat lor să vadă măreţia boitei înstelate, lucrul mînilor Lui.

El le-a arătat o milostivire încă şi mai mare în aceea că a îngăduit celor mai aleşi dintre ei să vadă şi splendoarea lumii celei nevăzute, îngereşti. El a arătat mila Lui cea mai mare unui număr foarte restrîns de oameni sfinţi, aleşi ai Lui, cărora S-a descoperit chiar pe Sine însuşi, ca Domn Savaot, Cel Nenăscut şi Făcător al ambelor lumi. Dar cum să poată oameni muritori, fie ei şi sfinţi, să îl vadă pe Nemuritorul Dumnezeu?

Oare nu a grăit Dumnezeu către Moise: Faţa mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască. (Ieşirea 33: 20)? Şi nu grăieşte şi Sfînta Evanghelie la fel: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. (Ioan 1: 18)? Cu adevărat, nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, nici îl poate vedea vreodată şi să rămînă viu, în firea, natura Lui Dumnezeiască.

Dar prin aplecarea Lui cea plină de infinită putere, milă şi iubire către noi, Dumnezeu Se face cunoscut şi apropiat oamenilor în anumite feluri, după judecăţile Lui. într-un oarecare fel şi mod El S-a înfăţişat lui Moise, lui Ilie, lui Daniil şi lui Ioan Teologul. El nu S-a descoperit pe Sine după Fiinţa Sa, ci într-o anumită formă, într-un anumit ipostas. Isaia L-a văzut stînd pe un scaun înalt şi măreţ, ca pe un Judecător, adică, înălţat mai presus de jeţurile judecătorilor acestei lumi.

Isaia Prorocul a văzut şi Serafimii care stăteau înaintea Lui şi strigau unul către altul, zicînd Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui (Isaia 6:3). Căci Domnul nu a îngăduit ca să fie văzut singur, ci mai curînd ca împărat al Nevăzutei Sale împărăţii, înconjurat de fiinţele cele mai înalte, create de puterea Lui. Căci în jurul Lui se află cele mai dintîi cete ale ierarhiei îngereşti, şi Voievozii cei mai dintîi ai nenumăratelor Sale netrupeşti puteri, sfeşnicele cele mai înalte ale slavei Sale şi strălucirea Sa cea mai presus de fire.

Aceasta este minunata vedenie a lui Isaia, Fiul lui Amos, prorocul lui Dumnezeu.

O, Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Savaot Cel întreit Sfînt! O, Atotsfmte Doamne Cela Ce întru Sfînta Treime eşti închinat şi slăvit, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi, necuraţii şi păcătoşii!

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.