Cînd evreii cei plini de răutate 1-au omorît cu pietre pe Sfîntul Arhidiacon Ştefan, ei i-au aruncat trupul spre mîncare cîinilor. Dar Dumnezeu, în sfînta Lui Purtare de Grijă a voit altfel. Trupul mucenicului a zăcut în cîmp deschis, la poalele dealului pe care se afla cetatea, o zi, o noapte şi încă o zi. în noaptea a doua care urma, marele Gamaliil, învăţătorul marelui Pavel, care în taină era şi el creştin, a luat trupul mucenicului şi 1-a dus la Cafargamala, şi 1-a îngropat acolo într-o peşteră de pe pămîntul lui. Gamaliil mai după aceea 1-a înmormîntat şi pe prietenul lui, Nicodim, în aceeaşi peşteră; căci Nicodim a plîns la mormîntul mucenicului Ştefan, pînă ce a murit, în aceeaşi peşteră Gamaliil 1-a mai îngropat şi pe fiul lui, Avivus, şi, potrivit dorinţei lui, a fost şi el însuşi îngropat în aceeaşi peşteră.

Au trecut astfel multe sute de ani, pînă cînd nici unul dintre cei vii nu a mai ştiut unde se află trupul Sfîntului întîi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Atunci, în anul 415, în timpul Patriarhului Ioan de Constantinopol, Gamaliil s-a înfăţişat de trei ori în vis lui Lucian, preotul din Cafargamala. Gamaliil i-a dezvăluit totul privitor la înmormîntarea lui, a lui Ştefan, şi a celorlalţi, arătîndu-i cu precizie locul uitatului lor mormînt. Mişcat de visul lui, Lucian s-a dus la Patriarh şi, luînd binecuvîntare, a venit cu oameni şi a dezgropat oasele sfinţilor. Gamaliil îi spusese deja Presbiterului Lucian în vis unde anume se află fiecare dintre cei patru sfinţi. Dezgropînd locul fiecăruia, peştera şi locul din jur s-a umplut de mireasmă minunată şi foarte puternică. Moaştele Sfîntului întîi Mucenic şi Arhidiacon Ştefan au fost mutate cu procesiune în Sion, şi înmormîntate acolo.

Moaştele celorlalţi trei au fost aşezate într-o biserică ce se afla pe dealul de deasupra peşterii. Multe vindecări minunate s-au lucrat la sfintele moaşte ale Sfîntului Ştefan. După altă vreme, ele au fost mutate la Constantinopol. Aşa îi încununează Dumnezeu cu slavă multă pe cei care îşi varsă sîngele pentru Numele Lui.

Acest sfînt Ştefan a fost Papă al Romei între anii 253 şi 257 după Hristos, pe cînd împărat al Apusului era Valerian. Sfîntul Papă Ştefan a luptat aprig împotriva ereticului Novaţian. Sfîntul Papă Ştefan a vindecat-o pe Lucilla, fiica tribunului Nemesius, şi i-a botezat pe amîndoi, tată şi fiică. Sfîntul Papă Ştefan a fost decapitat, împreună cu doisprezece preoţi ai săi, în timpul slujirii Sfintei Litrughii.

Pe tatăl acestui Vasile 1-a chemat lacov, iar pe maica lui, Anna. La vîrsta de şaisprezece ani el s-a închinat vieţii nevoinţelor celor aspre prentru Hristos, ca Nebun întru El. El a vieţuit întru această aspră petrecere timp de şaptezeci şi doi de ani. El a trecut la Domnul întru al optzeci şi şaselea an al vieţii sale pe acest pămînt. El a călătorit pururea desculţ, descoperit, şi în zdrenţe.

El nu a avut niciodată unde să-şi plece capul. El i-a certat aspru pe păcătoşi, fie ei săraci sau nobili. El a fost înzestrat cu duhul prorociei, arătînd cele ce aveau să fie. După ce a suferit o viaţă întreagă de foame, de frig, şi de batjocura oamenilor, Fericitul Vasile s-a înfăţişat cu sufletul lui sfînt înaintea lui Dumnezeu. La înmormîntarea lui au fost de faţă Mitropolitul Moscovei şi Ţarul Ivan. Fericitul Vasile a fost înmormîntat la Moscova, în Biserica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Măria, care a primit mai tîrziu şi hramul lui.

întru al miezului nopţii ceas Gamaliil

In vedenie lui Lucian i se arată,

Şi taină mare îi descoperă lui.

Gamaliil ca un bătrîn încuviinţat se arată,

Chipul său luminos poartă un zîmbet sfînt;

Pletele lui albe sînt ca lumina,

Barba lui este lungă, colilie, cruce de purpură împodobeşte

Veşmîntul său alb.

Gamaliil patru sipete-aşează

Intr-o peşteră, lîngă patru morminte.

Trei de aur sînt, iar al patrulea de argint.

Fiecare din ele plin este de flori minunate.

Culoarea celor din primul roşie este,

Iar a celorlalte albă, din albul primăverii

Celei din Rai.

„Sipetul cel de aur plin cu roşii flori

din care izvorăşte astă mireasmă nespusă,

Mormîntul lui Ştefan îl înseamnă,

cela care pentru Domnul Hristos

Sîngele său nu l-a cruţat.

Celelalte două sipete de-aur,

Ce pline sînt cu albele flori,

Ale noastre sînt, al fratelui Nicodim,

Şi al meu.

Iar sipeţelul de-argint cu albe flori împodobit,

Este mormîntul iubitului meu fiu Abibus,

Cela ce viu e cu mine.

Alb de argint e-al lui mormînt,

Şi de flori albe,

Pentru sufletul lui curat, şi neîntinatul lui trup.

El tînăr a murit, botezul deja primise,

Tînăr a murit, ca un boboc nedeschis.

Pe fiul meu iubit, unicul meu copil,

Eu lîngă Ştefan Mucenicul l-am înmormîntat,

Ca har să primească de la el

Har şi ajutor,

Şi el, ca şi orice Creştin,

Pe care Marele Arhidiacon pururea-i ajută."

Faţă de păcătos trebuie să arătăm întotdeauna răbdare şi milostivire, dacă vrem ca Domnul Cel multîndurat şi multmilostiv să ne ierte şi nouă păcatele noastre. Proverbială a fost marea milostivire a Patriarhului Alexandru al Antiohiei. Unul dintre secretarii săi a furat mai multe piese de aur şi a fugit cu ele în Thebaida. Dar făcînd aşa a căzut în mîinile unor tîlhari care 1-au apucat şi 1-au dus cu ei. Aflînd despre acestea, înaltpreasfinţitul Alexandru le-a trimis tîlharilor optzeci şi cinci de galbeni mari de aur ca preţ de răscumpărare pentru cel vinovat. De aceea s-a şi zis: „Nici un păcat nu poate covîrşi milostivirea lui Alexandru." Sfintul Ioan cel Milostiv a zis: „Multînduratul Dumnezeu neschimbabil este, aşa cum este şi milostivirea Lui... Oare pe cîţi tîlhari care ies la ucis şi la tîlhărit nu îi ascunde El, aşa încît ei să nu fie prinşi şi torturaţi degrabă? Marea este plină de piraţi, şi cu toate acestea El nu porunceşte mării să îi înece degrabă. Oare cîţi nu se jură mincinos pe Sfînta împărtăşanie, şi totuşi El îi rabdă, şi nu le răsplăteşte îndată răul cu rău? Oare cîţi tîlhari la drumul mare nu jefuiesc cetăţenii care trebuie să treacă pe acolo, şi totuşi el nu lasă fiarele sălbatice să îi sfîşie de vii pe unii ca aceştia!... Oare cîţi desfrînaţi nu preacurvesc pururea pe la casele de desfrîu, şi cu toate acestea, El stă răbdărtor. Şi de ce? Pentru că El aşteaptă mereu întoarcerea păcătoşilor, pocăinţa lor şi lepădarea de păcat. Cu adevărat, Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului!... De aceea, fraţilor, ruşine trebuie să ne fie înaintea îndurării îndelungrăbdătoare a lui Dumnezeu!"

Să luăm aminte la minunatul ajutor al lui Dumnezeu, pe care 1-a dat poporului lui Israel, cînd aceştia şi-au plîns cu amar păcatele lor (Judecători 11):

• La cum au strigat poporul lui Israil cel pocăit către Dumnezeu şi I-au zis: Greşit-am înaintea Ta, pentru că am părăsit pe Dumnezeul nostru şi am slujit Baalilor. Greşit-am! Fă cu noi cum vei crede că e mai bine, numai izbăveşte-ne şi acum!" (Judecători 10: 10, 15);

• La cum Duhul lui Dumnezeu S-a pogorît asupra lui lefte şi acesta i-a biruit pe Amoniţi şi 1-a eliberat pe Israil;

• La cum, chiar şi astăzi, pocăinţa oamenilor le aduce lor pacea cu Dumnezeu, şi pogoară mila lui Dumnezeu peste cei căzuţi.

Ascultă, cerule, şi ia aminte, pămîntule, că Domnul grăieşte: Hrănitam feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea! (Isaia l: 2).

Mînia lui Dumnezeu! Dumnezeu se întoarce cu mînie de către poporul ales şi îşi strigă durerea înaintea întregii zidiri, a cerului, şi a pămîntului. „Ascultaţi voi sfinţilor îngeri, cei înzestraţi cu toată înţelepciunea, şi ascultaţi şi voi, cerule şi pămîntule, care sînteţi lipsiţi de înţelegerea lor! Eu am voit să-1 fac pe acest popor sfînt şi raţional, dar iată, ei au voit mai degrabă să se pogoare mai jos decît dobitoacele cele fără de minte prin necurăţia şi nerecunoştinţa lor!

Eu i-am numit pe ei fii şi i-am înălţat, dar ei Mi-au întors spatele şi s-au dus să se desfrîneze cu necuraţii idoli." Mînia lui Dumnezeu este mînia iubirii, a aceleia care şi de o mie de ori face bine leprosului, şi de o mie de ori este scuipată în faţă de către acesta! Dacă ar putea grăi stihiile naturii, ele, dimpreună cu toate vieţuitoarele pămîntului, ar da mărturie de minunile cele mari pe care le-a lucrat Dumnezeul Cel Viu cu poporul lui Israel în Egipt şi în pustie; şi pînă şi ele s-ar întoarce de la idolatrie şi s-ar închina înaintea Unuia, Preaputernicului Dumnezeu. Mărturia aceasta ar da-o apa şi sîngele, lemnul şi piatra, întunericul şi focul, broaştele şi muştele, păsările şi şerpii, boala şi moartea, norii şi fumul, vijeliile şi mana, arama şi fierul, împreună cu Faraon şi cu nenumăratele neamuri biruite prin minune de mîna lui Dumnezeu şi înlăturate din calea poporului lui Israel. Dar însuşi Israel mărturia aceasta nu a dat-o, ci el i-a întors spatele Dumnezeului lui, şi s-a dus după idoli.

Aceasta este înfricoşata vedenie a lui Isaia, fiul lui Amos, prorocul lui Dumnezeu. O, fraţilor, să ne închipuim numai, oare ce fel de vedenie nu ar avea un Isaia despre noi cei de astăzi, dacă ar fi să se arate acum un astfel de proroc printre noi?

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Unul Viu şi Atotputernic, ţintuieşte de Tine inimile şi minţile noastre, de Tine, Dumnezeul Cel Adevărat, şi păzeşte-ne pre noi de ispita lepădării de Tine,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.