Sfîntul Evdochim s-a născut în Capadocia din părinţi foarte credincioşi care s-au numit Vasile şi Evdochia. în vremea împăratului Teofil (829-842), Evdochim s-a aflat tînăr ofiţer în armata imperială. Chiar în rang militar fiind, el s-a străduit pururea să trăiască conform poruncilor Evangheliei. Păstrîndu-se întru toată curăţenia sufletească şi trupească, el nu a vorbit niciodată cu femei, în afară de mama lui. El a fost milostiv cu nenorociţii şi cu nevoiaşii, citind pururea cu sîrguinţă din sfintele cărţi, şi stînd cu şi mai multă sîrguinţă la sfinta rugăciune înaintea lui Dumnezeu. El s-a ferit întotdeauna de distracţii şi de grăirile deşarte cu cei deşerţi: „în mijlocul deşertăciunilor celor lumeşti trăind, el a stat ca floarea de crin între spini, şi ca aurul în mijlocul focului." Datorită marilor lui virtuţi şi însuşiri, împăratul 1-a numit guvernator al Capadociei. Din această poziţie înaltă Evdochim s-a arătat drept înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu Evdochim a murit la o vîrstă tînără, în anul al treizeci şi treilea al vieţii lui. Sfintele lui moaşte sînt făcătoare de minuni, vindecînd bolile oamenilor. Un nebun s-a atins odată de racla lui, şi s-a făcut imediat sănătos; un copil paralitic, atingîndu-se şi el de sfinta raclă, s-a ridicat pe picioarele lui şi a mers bine. După optsprezece luni, mama lui a deschis racla şi a aflat trupul lui Evdochim de parcă ar fi fost viu, fără nici un semn de putreziciune sau stricare. Din el ieşea miros de bunămireasmă. Sfintele moaşte ale Dreptului Evdochim au fost mai după aceea mutate la Constantinopol şi îngropate într-o biserică nouă închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi ctitorită de părinţii Dreptului Evdochim.

Această Sfinta lulita a fost din Cezareea Capadociei. Avînd o neînţelegere cu vecinul privitoare la pămînt, acela a denunţat-o pe lulita că este creştină, ceea ce o aşeza în afara protecţiei legii. Sfînta lulita atunci şi-a lepădat cu bucurie toate proprietăţile, mai curînd decît să-şi lepede Credinţa. Dar necuraţii păgîni nu s-au mulţumit numai cu aceasta, ci au şi torturat-o, iar la urmă au omorît-o arzînd-o de vie, la anul 303. Aşa şi-a sacrificat fără să clipească această fericită şi averile şi trupul, pentru mîntuirea sufletului ei în veşnicie.

Nobilul losif acesta a fost un bărbat foarte bogat, şi membru al Sinedriului Evreiesc din vremea Mîntuitorului. în taină, el a fost următor al lui Hristos (Matei 27: 57, Ioan 19: 38). losif şi Nicodim au luat Trupul lui Hristos de pe Cruce, şi 1-au aşezat în mormmtul cel nou al lui losif. Pentru aceasta el a fost arestat de către evrei şi aruncat în închisoare. Acolo a venit la el Domnul Cel înviat, Care 1-a întărit, dovedindu-i învierea Lui. După o oarecare vreme evreii 1-au scos pe losif din închisoare şi 1-au izgonit din pămîntul lui strămoşesc. Sfîntul losif din Arimathea a călătorit în toată lumea predicînd Evanghelia lui Hristos, şi a adus Vestea cea Bună pînă şi în Anglia, unde s-a săvîrşit către Domnul.

Acest Sfînt Ioan a fost un vestit presbiter bulgar, împodobit cu adînca învăţătură a cărţilor, care a trăit în vremea Ţarului [bulgar] Simeon (892-896). El a tradus Hexameronul Sfîntului Vasile cel Mare şi Mărturisirea de Credinţă Ortodoxă a Sfîntului Ioan Damaschinul în limba slavonă. El s-a săvîrşit către Domnul cu pace.

Iosif, bărbat bogat şi nobil întru Hristos Răstignit nicicum nu s-a smintit,

Ci cînd soarele şi-a pierdut lumina,

Şi s-a cutremurat pămîntul,

El mers-a la Pilat şi i-a zis Că Domnul a murit,

Dătătorul vieţii: Astfel Facutu-s-a ucenicul cel tainic Cunoscut tuturor.

Astfel, ascunzîndu-Se în pământ Cel Arătat tuturor, Cel ascuns ucenic

s-a mărturisit al Domnului în auzul tuturor.

Astfel Jacutu-s-a losif vestit Intr-o singură zi.

Cu Nicodim împreună el Trupul Domnului De pe Cruce-a luat,

Şi în a lui grădină L-apus, Intr-o peşteră nouă.

Spionii evrei au auzit acestea şi grabnic au raportat,

Iar bătrînii evreilor pre Iosif Aruncatu-l-au în temniţă,

legat în lanţuri, Iosif zace în temniţa întunecată,

în ziua în care Domnul iadul îl străluceşte Cu a LUI lumină.

Iosif în minte Î-l vede acum pre Domnul Aude cuvintele Lui minunate,

gîndeşte la minunile Lui, La spusele şi prorociile Lui minunate.

Pe cînd era lîngă El, în lumina Domnului stătea,

Dar acum zăcea în întuneric, înlăuntru Şi în afară.

întunecate nopţi, dimineţi şi zile, întunecat e totul

cînd se ia Soarele de pe cer!

O deznădăjduit întuneric, mai întunecat decît iadul! Dar iată!

Deodată în temniţă răsare-o lumină,

Domnul Cel înviat vine La robul lui cel din lanţuri.

O Iosife, brave şi nobile bărbat,

Tu nu te-ai smintit nici întru Domnul înviat,

Tu la Pilat ai mers, moartea Domnului i-ai spus,

Dar vestitu-i-ai şi slăvită Lui înviere.

Să se bucure ţara Britaniei Şi să te prăznuiască cu cinste,

Căci tu cel dinţii

Cuvîntul mîntuirii întru ea l-ai semănat.

Nevoitorii din pustie luptă să-şi taie voile proprii şi să trăiască strict în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Unii cred în mod greşit că sihastrul trăieşte într-o izolare completă. Dar nici un sihastru nu zice aşa. El trăieşte în apropierea şi în intimitatea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor. Căci acolo unde este mintea omului, acolo este şi viaţa lui. Mintea sihastrului se află în cea mai înaltă, mai curată şi mai numeroasă companie în care se poate afla vreodată omul.

Avva Marcu l-a mustrat odată pe Avva Arsenic astfel: „Pentru care pricină fugi tu pururea de feţele noastre şi de convorbirile cu noi?" Atunci Avva Arsenie a zis: „Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu voi. în ceruri mii şi mii, şi mii de mii, au o singură voie; pe cînd aici, între noi oamenii, sînt multe şi felurite voi. De aceea nu pot fi şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii."

Să luăm aminte la pedeapsa lui Dumnezeu care a căzut asupra lui Abimelec şi asupra locuitorilor Sichemului (Judecătorii 9):

• La cum Abimelec, cu ajutorul bărbaţilor din Sichem, a ucis pe şaptezeci dintre fraţii lui;

• La cum după aceea Abimelec i-a ucis pe locuitorii Sichemului, a arat locul pe care fusese cetatea lor şi a presărat pămîntul cu sare;

• La cum, după multe biruinţe, Abimelec a fost ucis de o femeie care a aruncat în el din turn cu o bucată de piatră de rîşniţă şi i-a spart capul, de moarte;

• La cum blestemul lui lotam, fiul lui Ghedeon, i-a ajuns pe locuitorii Sichemului şi pe Abimelec.

Pentru aceea, iubiţilor, aşteptînd acestea, sîrguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină (II Petru 3: 14).

Fraţilor, care este ultima noastră aşteptare? Cînd e noapte, noi aşteptăm ziua, iar cînd e zi, ştim că vine noaptea; şi tot aşa, iar noapte, şi iar zi: este o aşteptare acesta care nu este ultima noastră aşteptare. Fraţilor, care este ultima noastră aşteptare? Iată, atunci cînd sîntem fericiţi tremurăm de spaimă la gîndul că va veni tristeţea; iar cînd plîngem, aşteptăm să vină ziua cînd plînsul va lua sfîrşit: şi tot aşa, plînsul se schimbă cu bucuria, iar bucuria cu plînsul. Dar nici măcar aşteptarea aceasta nu este ultima noastră aşteptare. Fraţilor, ultima noastră aşteptare este aşteptarea judecăţii lui Dumnezeu. Cînd va veni judecata lui Dumnezeu, adică acea Zi înfricoşată a Domnului care va arde ca focul (Maleahi 4: 1), atunci fiecare dintre noi va primi ceea ce merită: unii vom primi ziua cea care se preface în noapte, pe cînd alţii noaptea cea care se preface în zi; unii vor primi bucuria căreia nu îi va mai urma niciodată tristeţea, iar alţii tristeţea, care nu se va mai preface niciodată în bucurie. Fraţilor, aceasta este ultima aşteptare a neamului omenesc, că o ştim aceasta sau nu, că gîndim vreodată la ea sau nu.

Totuşi, noi cei credincioşi, ar trebui să cunoaştem aşteptarea aceasta, şi să ne gîndim la ea mereu, să o avem mereu. Această cunoaştere trebuie să ne fie nouă zenitul tuturor cunoştinţelor noastre, şi să imprime direcţia tuturor gîndurilor noastre. Cunoaşterii şi contemplării acestei aşteptări trebuie să le adăugăm ceea ce este cel mai important: rîvna şi nevoinţa noastră ca să fim aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină.

Trebuie să rîvnim şi să ne nevoim ca să fim aflaţi de El fără prihană în minte şi în inimă, neînvinovăţiţi de conştiinţa noastră, şi în pace cu Dumnezeu. Doar atunci ne va fi nouă ultima aşteptare fără teamă de neprevăzutul ei, doar atunci nu ne va fi spaimă că la împlinirea ei vom fi aruncaţi în noaptea cea fără de zi, sau în tristeţea cea veşnic fără bucurie. Aşa cum totul şi toate cele din viaţa Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost neaşteptate de către oameni, tot astfel şi a Doua Lui Venire în putere şi în slavă va fi neaşteptată pentru ei. Căci neaşteptată a fost Naşterea Lui din Preacurata Fecioara, neapteptată sărăcia Lui; neaşteptate minunile Lui, neaşteptate şi nemaiauzite foarte cuvintele Lui; neaşteptate umilirile Lui şi moartea Lui cea de bunăvoie fără de cinste, şi învierea Lui, şi înălţarea Lui, şi Biserica Lui, şi vestirea Credinţei Lui în toată lumea şi veacurile. La fel de neaşteptată va fi şi A Doua Venire a Lui cea întru putere şi întru slavă: ea va fi marele şoc al omenirii, mai şocant decît toate cele care au mai fost vreodată.

O Stăpîne Doamne Judecătorule Atotdrepte, cum Te vom întîmpina pre Tine noi păcătoşii, carele nu sîntem îmbrăcaţi în haina păcii, a neprihănirii şi a curăţiei? Ajută-ne nouă, Stăpîne! Ajută-ne nouă ca să ne sîrguim, pe cît ne este cu putinţă oamenilor, spre acea înfricoşată întîlnire cu Tine,

Căci noi Ţie Unuia ne închinăm şi pre Tine Te slăvim şi Ţie îţi mulţumim în veci, Amin.