Sfîntul Calinic acesta s-a născut în Cilicia. El a fost crescut din cea mai fragedă vîrstă întru credinţa creştină. Lepădînd toate, el a ieşit la predicarea Sfintei Evanghelii. La Ankira 1-a arestat păgînul principe Sacerdos. Cînd Sacerdos 1-a ameninţat pe Calinic cu torturi şi groază dacă nu va cădea să se închine la idoli, Sfîntul Calinic i-a zis: „Mie dorit îmi este a suferi pentru Domnul meu, precum îi este pîinea celui flămînd." Osîndindu-1 la chinuri şi torturi bestiale, principele a încălţat picioarele sfîntului cu încălţări de fier ce aveau cuie scoase pe dinăuntru, şi aşa 1-a fugărit pe uliţele cetăţii Gangra, căci nu a voit să-i facă acestea la Ankira de frica poporului, care văzînd răbdarea minunată şi puterea mucenicului, se convertea la Hristos în număr foarte mare.

Pe drumul de surghiun către Gangra soldaţilor din escortă li s-a făcut sete, dar apă nu era nicăieri. Sfîntul Calinic s-a rugat lui Dumnezeu şi a scos apă dulce din stîncă. Cînd au sosit la Gangra torţionarii s-au pregătit să îl arunce pe Sfîntul Calinic într-un cuptor de foc. Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu şi a zis: „îţi mulţumesc Ţie, Stăpîne, că pe mine acestui ceas m-ai învrednicit, întru care smeritul meu suflet îmi dau pentru Numele Tău Cel Sfînt." Apoi a intrat în foc. Cînd focul s-a stins, au aflat trupul mort al mucenicului neatins de flăcări şi întreg. Sfîntul Calinic a luat cu cinste mucenicia şi s-a încununat cu cununa slavei celei veşnice cam pe la anul 250.

Sfînta Serafima a fost o fecioară din Antiohia. Ea a locuit în casa unei anume Sabina, soţia unui senator, pe care a convertit-o la Credinţa Creştină. Auzind despre ea, Virilus, un sălbatic prigonitor al creştinilor, a poruncit ca Serafima să fie adusă înaintea lui.

Cum fecioara a rămas neclintită în credinţa ei, Virirlus a poruncit ca să fie aruncată în închisoare, unde a trimis mai mulţi tineri desfrînaţi ca să o necinstească. Serafima stătea la rugăciune înaintea lui Dumnezeu cînd desfrînaţii trimişi au ajuns la porţile închisorii. Deodată înaintea lor s-a arătat îngerul lui Dumnezeu în pară de foc, cu sabie de foc în mînă, iar ei au căzut la pămînt ca şi morţi. A doua zi torţionarul a implorat-o pe Serafima să-i învie pe acei desfrînaţi, iar ea, cu rugăciunea, i-a făcut să îşi vină în simţiri. Dar Virilus a pus minunea pe seama aşa-ziselor puteri vrăjitoreşti ale Serafimei, şi a poruncit ca sfînta fecioară să fie arsă cu făclii şi bătută cu toiege.

Pe cînd o băteau unul dintre toiege s-a frînt, şi din el a sărit o bucată chiar în ochii lui Virilus, care a orbit pe loc. Ei la urmă au tăiat capul roabei lui Hristos cu sabia, şi aşa s-a înălţat mucenicescul ei suflet la cer. Credincioasa Sabina a luat trupul muceniţei şi 1-a îngropat cu cinste, din el curgînd mir binemiresmat şi vindecător. Sfînta Serafima a luat cu cinste mucenicia în timpul împăratului Hadrian (117-138).

Theodotia a fost o văduvă tînără cu trei copii, împreună cu Sfînta Anastasia (care se pomeneşte la 22 decembrie), Theodotia s-a nevoit întru lucrarea lui Dumnezeu la Thessalonic, ducînd o viaţă a tuturor nevoinţelor, cu plăcere de Dumnezeu, în timpul prigoanelor lui Diocleţian ea a fost osîndită la moarte şi aruncată într-un cuptor de foc împreună cu cei trei copii ai ei, şi aşa s-au înălţat fericite sufletele lor către împărăţia Cerurilor.

Sfîntul Eustatie acesta a fost persan, născut în satul Arbuket. La vîrsta de treizeci de ani el a sosit în cetatea [georgiană] Mtskheta. Văzînd cum cred şi vieţuiesc creştinii în ea, el a primit cu rîvnă Sfîntul Botez. El a fost schingiuit pentru Hristos şi decapitat la Tbilisi în anul 589. Sfintele lui moaşte odihnesc în biserica catedralei din Mtskheta, dînd vindecări tuturor celor care se ating de ele cu credinţă.

Serafima de îngeri e iubită,

Căci ea nevinovată este

Cu trupul, cu sufletul şi cu gîndul

Ea schingiuiri pentru Hristos Cel fără de moarte a luat

Zile multe în şir.

Cezarul cel idolatru lapăgînescul templu a dus-o

Şi să jertfească idolilor i-a poruncit.

Dar Serafima a zis:

„Eu roaba lui Hristos sînt, a Unuia Dumnezeu,

iar templu al Lui, al Duhului Sfînt,

însuşi trupul meu este,

şi cu sufletul.

Eu trupul îmi păzesc în feciorie,

Ca jertfa să pot aduce Domnului

Chiar trupul meu.

Pe el deci îl poţi chinui cît voieşti,

Cu foc sau cu sabie,

Căci al meu suflet să îl omori tu nu poţi.

Căci trupul pentru suflet fost-a zidit,

Şi el doar prin suflet se binecuvîntă.

Sufletul de la Dumnezeu omului îi este dăruit,

Capre Domnul în ăst trup să-L slăvească.

Slavă Ţie Doamne Dumnezeule,

Cela Ce în Treime eşti închinat şi slăvit,

Slavă Ţie, Făcătorul meu!"

Prin pocăinţă adevărată, cu lacrimi, rugăciune şi cu fapte bune, pînă şi cel mai întinat suflet se poate curaţi şi schimba. De aceea, trebuie să fim cu băgare de seamă şi să nu aducem niciodată aminte cu răutate cuiva de păcatele lui cele din trecut, odată ce el şi le-a plîns şi şi le plînge pururea cu amar; ci mai curînd să mulţumim lui Dumnezeu şi să ne uimim de cum se preface întunericul în lumină, iar mlaştina în apă cristalină şi curgătoare. Faraonul Egiptului, Amases, era de origine plebeie. De aceea, atunci cînd a ajuns faraon peste tot Egiptul, poporul îl respecta prea puţin, amintindu-şi de originea lui cea lipsită de cinste. Pentru aceasta, ca să-şi umilească supuşii şi să îi facă să-1 respecte, el a luat un lighean mare de fier în care, potrivit obiceiului, îşi spălau oaspeţii picioarele. El a poruncit să se topească acest lighean, şi din metal să se toarne asemănarea unui oarecare idol, pe care 1-a aşezat la un loc în care să se poată închina mulţi trecători. Văzînd idolul, poporul a început să i se închine, şi să îl cinstească după tipicul idolatriei egiptene.

Atunci Faraonul a descoperit poporului din ce a fost făcut acel idol. Poporul a înţeles şi s-a ruşinat: ei au văzut cum a reuşit faraonul ca să îi determine să nu-1 mai privească după ceea ce a fost el odată, ci după ceea ce este el acum. Aşa a început poporul să cinstească demnitatea imperială a lui Amases, Faraonul Egiptului.

Să luăm aminte la minunatul semn arătat de Dumnezeu lui Ghedeon (Judecători 6: 37-40):

• La cum într-o anumită noapte a fost rouă numai peste lînă, iar încolo peste tot locul uscăciune; iar în noaptea următoare, a fost uscată numai lîna, iar peste tot locul a fost rouă;

• La cum prima minune a închipuit poporul lui Israel cel care trăia în mijlocul lumii păgîne (pînă la întruparea lui Hristos), iar cea de a doua, lumea păgînă aflată de acum sub har, cu excepţia poporului lui Israel cel lipsit de har (după întruparea lui Hristos).

Domnul nu întîrzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întîrziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrînd să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă (II Petru 3: 9).

Fraţilor, milostivirea lui Dumnezeu face ca să întîrzie acea zi a venirii Lui, care este ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului (Maleahi, 3: 1-2), după cuvîntul prorocesc al Prorocului Maleahi. De aceea, să se ruşineze batjocoritorii care îşi bat joc de făgăduinţa Domnului şi zic: Unde este făgăduinţa venirii Lui? (II Petru 3: 4).

Dumnezeu nu Şi-a uitat făgăduinţa, ci chiar păcătoşii sînt cei care au uitat-o. Căci după mare şi nemăsurată milostivirea Sa, Dumnezeu îi aşteaptă pe păcătoşi să îşi vină în simţiri şi să se pocăiască şi să se pregătească pentru ziua aceea după care o alta nu va mai fi. Căci iată!, acea zi nu este ca cele multe zile care le sînt date oamenilor ca să se pocăiască întru ele, şi ca să se pregătească pentru întîlnirea lor cu Dumnezeu. Acea zi este unică, şi cu totul altfel decît toate celelalte zile, căci ea nu mai răsare pentru pocăinţă, ci mai curînd pentru judecată. Căci aşa cum înfricoşata Judecată este unică şi irepetabilă, aşa şi acea zi va fi unică şi irepetabilă.

Dumnezeu nu doreşte să se piardă nici un om. El nu 1-a creat pe om pentru moarte, ci pentru viaţă şi pentru mîntuire. Oare există grădinar care să semene seminţe de legume şi să dorească ca ele să nu rodească, să se usuce şi să moară? Dar Dumnezeu, oare nu este el mai înţelept şi mai milostiv decît orice grădinar? Dumnezeu are o singură dorinţă: ca toţi oamenii să se pocăiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, întorcîndu-se de la rău. Cum se mai bucură gospodarul căruia viţa cea uscată i se întoarce la viaţă şi începe să aducă roadă!

Dar mult mai mult Se bucură Dumnezeu şi sfinţii Lui îngeri cînd sufletele oamenilor, cele uscate de păcat, se întorc la El şi întineresc din nou cu lacrimile pocăinţei, şi aduc roadă bogată a ei!

O Stăpîne Atotmilostive Doamne, lubitorule de oameni, ajută-ne nouă păcătoşilor să simţim mila Ta şi îndurările Tale cele către noi, să le simţim şi să ne pocăim, întorcîndu-ne de la cărările noastre cele rele,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.