Proloagele (8 Iulie)


Pomenirea Sfîntului Mare Mucenic Procopie
Sfîntul Procopie s-a născut la Ierusalim dintr-un tată creştin şi o mamă pagină. La început el s-a numit Neania. După moartea tatălui, mama lui 1-a crescut în tot duhul idolatriei romane. Cînd Neania a crescut cu vîrsta, el a plăcut foarte mult împăratului Diocleţian, care 1-a luat la palatul imperial, în corpul de armată.

Cînd acest rău împărat a început să îi persecute pe creştini, el 1-a trimis pe Neania la Alexandria cu o garnizoană de soldaţi în scopul de a îi ucide. Dar pe drum lui Neania i s-au întîmplat cele ce i se întîmplaseră mai înainte lui Saul pe drumul Damascului, în ceasul al treilea din noapte s-a făcut cutremur mare, iar în momentul acela Domnul însuşi S-a înfăţişat înaintea lui Neania, şi s-a auzit şi glas: Unde mergi, Neania, şi împotriva cui te ridici? Plin de spaimă şi de cutremur, Neania a strigat: „Cine eşti, Doamne? Iată, eu nu te cunosc!" Apoi în întunericul acela a apărut o cruce ca de cristal, iar din mijlocul ei s-a auzit glasul: Eu sînt Iisus, Fiul răstignit al lui Dumnezeu. Domnul i-a mai zis: Biruie pre ai tăi duşmani întru acest semn, şi pacea Mea cu tine va fi.

Atunci viaţa marelui comandant Neania s-a schimbat cu desăvîrşire. El a poruncit executarea unei cruci întocmai cu aceea pe care o văzuse, şi în loc să pornească împotriva Creştinilor, aşa cum îi ceruse Diocleţian, el a pornit împotriva agarenilor, care atunci atacau Ierusalimul. El a intrat victorios în Ierusalim, şi a dat pe faţă credinţa lui creştină înaintea mamei lui. Adus înaintea curţii, Neania şi-a lepădat centura militară, însemn al înaltului lui rang, de asemenea spada, şi le-a aruncat la pămînt înaintea judecătorului, arătînd prin aceasta că nu mai este soldat al puterii celei pămînteşti, ci oştean împăratului Cerurilor. El a fost torturat cu bestialitate vreme îndelungată, apoi aruncat în temniţă.

Acolo Stăpînul Iisus Hristos a venit iar la dînsul, 1-a botezat, şi i-a dat numele de Procopie. într-o zi la ferestruica celulei lui s-au arătat douăsprezece femei care i-au zis: „Şi noi sîntem roabe lui Hristos." Căzînd sub osîndă pentru aceasta, ele au fost prinse şi aruncate în aceeaşi temniţă. Sfîntul Procopie le-a învăţat Credinţa în Hristos şi le-a pregătit pentru luarea cununilor muceniciei. (Acesta este motivul pentru care Sfîntul Procopie, împreună cu Sfîntul împărat de Dumnezeu încununat Constantin cel Mare şi cu maica lui împărăteasa Elena, este pomenit la Slujba Sfintei Cununii.)

După aceasta cele douăsprezece fecioare au fost scoase la chinuri, şi torturate la rîndul lor, bestial. Văzînd mucenicia şi curajul lor, mama lui Procopie a venit şi ea la Credinţa în Hristos, şi astfel toate cele treisprzece femei au fost omorîte. Fiind dus la eşafod, Sfintul Procopie şi-a ridicat mîinile către răsărit şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru toţi săracii, pentru toţi oamenii sărmani, scăpătaţi şi nenorociţi, pentru toţi orfanii şi toate văduvele, şi mai cu seamă pentru Sfinta Biserică Ortodoxă.

El s-a rugat ca Sfinta Biserică să crească şi să se răspândească în întreaga lume, ca Ortodoxia să strălucească pînă la sfirşitul veacurilor. Atunci el a primit semn din cer că rugăciunea lui a fost ascultată, iar el şi-a pus cu bucurie capul sub sabie. Sfintul Mare Mucenic Procopie s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale Bucuriei celei Veşnice la anul 303, în opt zile ale lunii iulie. El a luat mucenicia cu cinste în Cezareea Palestinei, şi s-a încunuat cu cununa slavei celei nepieritoare.

Pomenirea Sfintului Procopie, cel Nebun pentru Hristos
Acest Sfint Procopie, mare făcător de minuni, a fost din cetatea Ustiug, şi a trecut la cele veşnice la anul 1303. El a fost de neam vareg iar cu meseria, negustor. Ajungînd cu afaceri la Novgorod, el a rămas uimit de măreţia şi frumuseţea Ortodoxiei, şi pentru aceasta a îmbăţişat-o cu dragoste, luînd şi Sfintul Botez. Voind să se facă desăvîrşit, el şi-a împărţit toate averile săracilor şi a început să-şi cultive şi toate celelalte virtuţi. El s-a prefăcut nebun spre a nu primi slavă de la oameni. Pentru aceasta lui i s-a dăruit de la Dumnezeu să vadă în inimile oamenilor, şi să le cunoască viaţa şi viitorul. El uneori vestea oamenilor catastrofele naturale care aveau să fie, şi care se întîmplau după cum spunea el.

Făcînd rugăciune cu lacrimi înaintea Icoanei Preasfintei Născătare de Dumnezeu, Sfintul Procopie a îndepărtat prin aceasta o cumplită grindină ce trebuia să se abată asupra cetăţii Ustiugului, aducînd astfel pre mulţi păcătoşi la pocăinţă. Trupul lui a fost găsit mort pe stradă, acoperit cu totul de zăpadă. Deasupra sfintelor lui moaşte făcătoare de minuni s-a ridicat o sfintă biserică.

Pomenirea Sfintului Cuvios Teofil Izvoditorul de Mir
Sfintul Teofil acesta s-a născut în satul Ziki din Macedonia. El a fost un bărbat foarte învăţat şi un mare neovitor. La porunca Patriarhului Nifon al Constantinopolului el a călătorit la Alexandria ca să vadă cu ochii lui şi să cerceteze dacă erau adevărate cele ce se auzeau că Patriarhul loachim a mutat muntele cu rugăciunea şi că a băut într-adevăr otravă, silit fiind de ispitirea evreilor şi musulmanilor de acolo, care otravă nu a putut să îi facă nici un rău. Mergînd la Alexandria şi cercetînd şi văzînd că toate acestea sînt adevărate,

Sfîntul Teofil s-a întors la Sfîntul Munte, unde şi-a continuat viaţa de nevoinţe, mai întîi la Mînăstirea Vatopedi, apoi la Iviron, iar la urmă la Chilia Sfmtului Vasile de lîngă Karyes. Mai marii au voit ca acest Părinte Teofil să ia scaunul arhieresc al Tesalonicului, dar el a refuzat. Prin tăcere desăvîrşită, prin sfintele şi dumnezeieştile cugetări şi prin rugăciunea cea săvîrşită în inimă, el şi-a curăţit cu desăvîrşire mintea şi trupul şi s-a făcut locaş şi vas al Duhului Sfînt, în care locuia Hristos. Grăind despre apropiata lui moarte, el a poruncit ucenicului lui Isaachie ca să nu-i dea trupul obişnuitei îngropări, ci legîndu-1 de picioare, să-1 tîrască pînă la un loc iar de acolo să îl arunce în mare. Cu frică mare şi cu cutremur, ucenicul a împlinit porunca Bătrînului lui. Dar prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu moaştele Sfîntului Teofil s-au descoperit, şi cînd au fost aşezate în vechea lui chilie, ele au început să izvorască un mir minunat şi înmiresmat. Sfîntul Cuvios Teofil a trecut la cele veşnice în opt zile ale lunii iulie, la anul 1548.

Cîntare de laudă la Sfîntul Mare Mucenic Procopie
Cînd binevoieşte Cel Preaînalt,
Prigonitorii creştinilor
Mucenici pentru Hristos se fac.
Urîtorii de Dumnezeu se fac apostoli minunaţi,
Iar paginii, ziloţi ai Credinţei.
Prin a lui Dumnezeu voie Saul
Sfîntul marele Pavel s-a făcut,
Iar Neania - Sfîntul Prcopie.
Procopie mai întîi cu ucidere
Asupra creştinilor a pornit,
Dar mai apoi creştin s-a întors
înaintea maicii lui.
El care mai demult schingiuiri creştinilor pregătea,
Mai apoi însuşi cu bucurie le-a suferit pe ele.
Lui adevărul precum un fulger i-a strălucit,
Şi atunci înaintea Domnului Hristos s-a închinat
Şi a crezut în El.
El pre pămîntescul rege a lepădat,
Şi s-a întors către împăratul Ceresc,
Spre a-Ifî Lui rob.
împăratul Cerurilor un dar mare i-a dăruit,
Anume acela de a întări şi ajuta nenorociţii.
Cum a fost atunci, aşa este şi acum:
Procopie Sfîntul prieten celor ce greu pătimesc este.
Acum ca şi atunci,
Ajutorul lui grabnic celor ce pătimesc este.

Cugetare
Sfîntul Antonie ne învaţă: „Temeţi-vă de slava care vă poate veni de la faptele voastre măreţe sau bune. Cînd vor începe să vă laude pentru lucrările voastre, voi să nu vă bucuraţi, nici să vă îndulciţi de acele laude, ci să luptaţi pururea ca faptele şi lucrările voastre bune să fie în ascuns, şi numănui să nu îngăduiţi să grăiască depsre ele." Cîtă pace şi cîtă bucurie nu ar domni şi în zilele noastre pe acest pămînt, dacă măcar o parte din oameni ar urma sfatul acesta al Sfintului Antonie! Căci iată, chiar dacă Sfîntul Teofil a vieţuit neştiut ca monah la Sfîntul Munte Athos, el s-a făcut vestit în toate patriarhiile răsăritului, şi pentru marea lui învăţătură, şi pentru asceza şi sfinţenia vieţii lui.

S-a întîmplat odată că Theolept, Patriarhul Constantinopolului, a sosit la Tesalonic. La vremea aceea arhiepiscopia Tesalonicului era vacantă. Creştinii din Tesalonic 1-au rugat cu lacrimi pe Theolept să li-1 sfinţească Episcop pe monahul Theofil. Patriarhul, care era compatriot şi prieten al acestuia, i-a scris o scrisoare personală, în care îl ruga să accepte scaunul episcopal al Tesalonicului. Dar temîndu-se de slava de la oameni, şi voind să se poarte smerit şi faţă de Patriarh, Theofil s-a îmbrăcat în Marea Schimă, şi i-a scris la rîndul lui Patriarhului, zicîndu-i: „Vrînd Dumnezeu, ne vom vedea unul pe celălalt în împărăţia Cerurilor!" Iată cum erau uriaşii duhului cei de demult, pe care Sfînta Biserică îi numeşte Sfinţi! Ei fugeau de slava care le putea veni de la oameni, nedorind-o decît pe cea de la Dumnezeu.

Luare aminte
Să luăm aminte la tainica prefacere a apei amare în apă dulce (Ieşirea)
• La cum poporul lui Israel cel însetat a ajuns la apele amare ale Merei, pe care nu au putut să le bea, şi au început să cîrtească împotriva lui Moise;
• La cum Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să arunce un lemn în apa cea amară, iar Moise făcînd aşa, apele s-au făcut dulci;
• La cum acel lemn a preînchipuit Crucea lui Hristos, prin care amărăciunea vieţii noastre se preface în dulceaţă;
• La cum toată fiinţa mea este ca o apă amară, pînă cînd vine întru mine Domnul Hristos Cel Răstignit.

Predică Despre Piatra cea Vie
Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar de Dumnezeu aleasă şi de preţ; Şi voi înşivă, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfîntă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (I Petru, 2:4-5).

Oare ce simbolizează piatra, fraţilor, dacă nu stabilitatea? Oare ce ne învaţă pe noi piatra, fraţilor, dacă nu stabilitatea? Iar piatra cea vie însemnează nemurirea. Apostolul îl numeşte pe Stăpînul Hristos Piatra cea Vie pentru că El este Nemuritor şi Dătător al Nemuririi. Apostolul îi numeşte pe creştini pietre vii, ca unii ce se împărtăşesc de nemurirea lui Hristos. Dar fraţilor, ce cred necredincioşii despre soarta omului şi sfîrşitul timpului? Ei cred că oamenilor li se întîmplă aceleaşi lucruri ca şi pietrelor: că ei mor, devin nesimţitori, şi se prefac în ţărînă. Dar piatra totdeauna e piatră, şi în anumite condiţii se dezintegrează şi se face praf. Prin urmare se vede că şi credincioşii şi necredincioşii îl compară pe om cu piatra. Necredincioşii, pe socoteala faptului că piatra este moartă şi nesimţitoare, iar credincioşii, din pricina durabilităţii şi stabilităţii ei. Pentru cei dintîi piatra este simbolul morţii, iar pentru cei de al doilea ea este simbolul nemuririi.

Cu adevărat, fără Hristos oamenii au fost şi vor fi totdeauna morţi ca nişte pietre. Hristos însă este ca o piatră vie. Doar lipindu-ne de El, noi toţi ne facem ca nişte pietre vii. Cînd zideşte casa, ziditorul alege doar acele pietre care sînt tăiate şi şlefuite într-un anumit fel, ca ele să se poată uşor potrivi cu celelalte pietre care formează zidul. Ziditorul aruncă la o parte pietrele cele nefasonate, neşlefuite şi slabe. Zidind casa, sau templul, împărăţiei Lui celei Cereşti şi Nemuritoare, Hristos îi alege pe oameni tot aşa cum ziditorul îşi alege pietrele pentru zidul ce-1 are de făcut. Pietrele pe care le alege Stăpînul Hristos trebuie să aibă o singură însuşire: ele trebuie să fie pietre vii, pline de viaţă duhovnicească. Domnul îi respinge pe oamenii morţi duhovniceşte, deoarece îi socoteşte pietre netrebnice Zidirii Lui.

El îi primeşte doar pe cei vii duhovniceşte, pe cei care îi seamănă Lui, pe cei care uşor se potrivesc cu celelalte pietre vii din zid. Aceste alte pietre vii sînt arhanghelii, prorocii, apostolii şi sfinţii. Fraţilor, să ne străduim, să ne ostenim şi să luptăm ca să ne facem şi noi material sfînt pentru sfîntă casă a împărăţiei Cerurilor lui Hristos, pe carele El o zideşte zi şi noapte, şi pe care o va sfîrşi desăvîrşit la plinirea vremurilor

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Ziditorul împărăţiei Cerurilor, învie-ne pre noi cu Duhul Tău Cel Sfînt, şi zideşte-ne şi pre noi, ca pre pietre vii, în casa cea sfîntă a veşnicei Tale slave,

Căci Ţie se cuvine toată mărirea şi mulţumită în veci, Amin.

Înapoi
BIBLIA SCRIERI CALENDAR RUGĂCIUNI ACATISTE CITATE