Proloagele (4 Iulie)


Pomenirea Sfîntului Andrei, Episcopul Cretei (Criteanul)
Sfîntul Andrei acesta s-a născut la Damasc din părinţi creştini, şi a fost mut pînă la vîrsta de şapte ani. Cînd părinţii lui 1-au dus la sfînta biserică şi 1-au cuminecat cu Sfintele lui Dumnezeu Taine, copilul a început să vorbească. Iată puterea Sfintei împărtăşiri! La vîrsta de paisprezece ani, Andrei a mers la Ierusalim şi s-a îmbrăcat în îngerescul chip în lavra Sfîntului Sava cel Sfinţit. Cu priceperea şi cu nevoinţele el i-a întrecut pe mulţi dintre părinţii cei bătrini. fâcîndu-se lor pildă. După o vreme a devenit secretarul particular al patriarhului, la a Patriarhului dorinţă şi alegere. Apoi, în vremea domniei împăratului Constantin al IV-lea, s-a convocat Sinodul al Şaselea Ecumenic la Constantinopol, spre a curaţi biserica de erezia monotelită, care zicea cum că Domnul nostru Iisus Hristos ar avea doar o singură voinţă, cea dumnezeiască, iar nu două, şi dumnezeiască şi omenească.

Patriarhul Ierusalimului Theodor, neputînd călători el însuşi la Constantinopol, 1-a trimis în locul lui pe Andrei acesta, secretarul lui particular, care la acea vreme era arhidiacon. Acolo slăvitul Andrei a strălucit cu lumina darurilor cea dăruită lui de Domnul: cu rivna lui pentru Sfînta Credinţă, cu marea lui înţelepciune şi dreaptă socoteală, cu darul frumoasei vorbiri şi al elocinţei. Bine luptînd pentru Sfînta Ortodoxie, d s-a întors apoi la Ierusalim, la chemarea sa arhidiaconească. După o altă vreme, Sfîntul Andrei a fost ridicat şi intronizat Episcop al Cretei. El a fost un întîistătător foarte iubit de popor. Sfîntul Andrei a fost un zilot al Ortodoxiei, un luptător neînduplecat contra tuturor ereziilor. El a făcut minuni cu rugăciunea, între care s-a numărat şi alungarea saracinilor din Insula Creta.

Sfîntul Sfinţit Andrei a alcătuit multe cărţi de învăţătură, cîntări şi canoane, între care renumit în toată Creştinătatea este Canonul cel Mare carele se cîntă în Sfîntul şi Marele Post, în joia din Săptămîna a Cincea. Astfel era înfăţişare lui, încît "văzînd a lui faţă şi auzind ale lui cuvinte cele ca mierea curgătoare, oamenii se bucurau şi îşi îmbunătăţeau viaţa." La sfîrşit, pe cînd se întorcea dintr-o călătorie la Constantinopol, Sfîntul Andrei şi-a prorocit propriul lui sfîrşit, care avea să fie mai înainte de a ajunge în Insula Creta. Sfîntul lui suflet s-a înălţat la Domnul pe cînd corabia în care se afla plutea pe lîngă Insula Mitilene. Astfel şi-a încheiat alergarea cea pămîntească acest mare luminător a Bisericii, carele s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale împărăţiei lui Hristos Dumnezeu la anul 712 de la întrupare.

Pomenirea Sfintei Cuvioase Marta
Această Sfînta Marta a fost mama Sfîntului Simeon de la Muntele Minunat (prăznuit la 24 mai). Arzînd cu tot sufletul de dragostea lui Dumnezeu şi credinţa cea întru El, ea nu a voit să se gîndească la căsătorie. Cînd părinţii ei au logodit-o cu un tînăr, Marta s-a gîndit să părăsească în taină casa părinţilor ei şi să fugă în pustie. Dar ei i s-a înfăţişat Sfîntul Ioan Botezătorul şi înaintemergătorul Domnului, care a sfătuit-o să împlinească dorinţa părinţilor ei şi să se căsătorească, ceea ce Marta a împlinit. Din această nuntă s-a născut minunatul Sfînt Simeon, marele nevoitor din Muntele Minunat.

Sfînta Marta a avut pururea obiceiul de a se scula la miezul nopţii pentru a-şi aduce rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Ea pururea miluia săracii, cerceta orfanii, slujea bolnavilor. Cu un an mai înainte de sfînta ei adormire, ea a văzut mulţime de îngeri cu luminări în mîini, şi a aflat de la ei despre cînd va fi ceasul ieşirii ei. Auzind aceasta, Marta s-a închinat mai cu dinadinsul postului şi rugăciunii, şi cu mai mare rîvnă faptelor ei celor bune. Ea a adormit cu pace la anul 551 după Hristos, şi a fost îngropată la piciorul stîlpului pe care s-a nevoit fiul ei, Stîlpnicul Simeon. După fericita ei adormire, ea a venit de multe ori la cei bolnavi şi suferinzi, povăţuindu-i ce să facă. Cea mai mare minune a ei care s-a însemnat a fost aceea cînd s-a înfăţişat înaintea stareţului mînăstirii în care se afla Simeon.

După adormirea Cuvioasei Marta, stareţul a aşezat o candelă la racla ei, cu făgăduinţa ca această candelă să nu fie lăsată niciodată să se stingă. Dar după o vreme, din trîndăvia oamenilor, candela s-a stins. Atunci stareţul s-a îmbolnăvit, iar Sfinta a venit la el şi i-a zis: "Pentru ce nu păstrezi candela aprinsă la mormîntul meu? Să cunoşti, sfinţite părinte, că nu eu am nevoie de candelă pururi nestinsă din partea oamenilor, căci fost-am aflată vrednică înaintea lui Dumnezeu, Lumina cea Cerească şi Veşnică; ci oamenii au pururea nevoie să păstreze aprinsă candela la mormîntul meu. Căci aşa făcînd, ei mă silesc ca pururea să mă rog înaintea lui Dumnezeu pentru ei.» Vădit este aşadar, că scopul pentru care noi ne rugăm sfinţilor este acela de a-i sili mereu, ca pe unii care sînt mai vrednici decît noi, să se roage pururea lui Dumnezeu pentru mîntuirea sufletelor noastre.

Cîntare de laudă la Dumnezeiasca Purtare de Grijă a lui Dumnezeu
Minunat este Domnul întru a Sa Purtare de Grijă,
El glas limpede i-a dat lui Andrei, cel mai înainte mut.
Elpre cel mut l-a făcut trîmbiţă a Lui cu totul de aur,
Precum demult pre Saul facutu-l-a Bisericii Lui stîlp.
Zadarnic voit-a Marta de cununie să fugă;
Ea voii lui Dumnezeu cu adevărat s-a plecat.
A lui Dumnezeu Purtare de Grijă
Pre Marta, şi nevrînd, spre cununie o a îndreptat;
Dumnezeiască lucrare a fost aceasta:
Prin astă cununie, Sfînt lui Dumnezeu
şi oamenilor s-a născut.
Oricine dăruieşte lui Dumnezeu, dăruieşte Celui Mai Bun,
Si a sa neştiutoare voie o supune
Voii lui Dumnezeu.
Fiul meu, nimic să nu plănuieşti fără Domnul,
Altminteri ale tale planuri rămînfară rod.
Cunoaşte că toate ale vieţii tale căi şi doriri
In mîna Lui sînt, ale Domnului Făcătorul.
Ale Lui sînt culmile înalte şi adîncurile,
Ale lui stihiile, temeliile şi munţiipămîntului.
Al Lui este trupul şi al Lui sufletul,
Si duhul celor cîte sînt, cu podoaba lor.
Intru a Sa arie, şi cu a Sa seceră,
A cui voie vom împlini, dacă nu a Lui?

Cugetare
Dacă viaţa ta întreagă ţi-a trecut lin şi fără griji, atunci cu adevărat trebuie să ţi-o plîngi cu amar. Căci şi Sfînta Scriptură şi trăirea omenească afirmă ca şi cu o gură că nimeni nu lasă nimic de valoare în urma lui pe acest pămînt, sau slăvit în ceruri, care să nu fi fost împlinit întru trude şi suferinţe de toată vremea.

Dacă însă viaţa ta toată s-a scăldat în sudori şi în lacrimi de dragul adevărului şi dreptăţii, atunci bucură-te şi te veseleşte, căci plata ta va fi cu adevărat mare în ceruri.

Niciodată să nu cedezi gîndului nebun cum că Dumnezeu te-a părăsit. Dumnezeu cunoaşte cu de-amănuntul cît poate îndura fiecare şi care sînt măsurile suferinţelor şi durerilor fiecăruia. Sfîntul Nil Sorski zice: «Dacă pînă şi cel mai neînvăţat om cunoaşte bine cît poate duce calul, cît măgarul, şi cît cămila, şi le încarcă pe fiecare după puterea ce o are, dacă orice olar ştie cît să lase oalele la ars în cuptor, încît să fie vase bune pentru trebuinţele oamenilor, oare nu cu atît mai mult ştie Domnul care este măsura ispitelor pe care le poate îndura orice om astfel încît să fie aflat vrednic de a intra întru împărăţia Cerurilor?

Luare aminte
Să luăm aminte la toate minunile pe care le-a lucrat Dumnezeu prin mîinile lui Moise şi Aaron în pămîntul Egiptului (Ieşirea 7-10):
• La cît de mari şi de înfricoşate au fost acele minuni;
• La cum inima lui Faraon a rămas împietrită înaintea tuturor acestor înfricoşate minuni;
• La cum şi inima mea stă împietrită înaintea minunilor lui Dumnezeu, pe care El le lucrează în viaţa mea şi a celor din jurul meu, şi cum eu cel dintîi am nevoie să-mi plîng păcatele mele cu amar, mai înainte ca să piară ticălosul meu suflet şi să meargă la chinul cel veşnic.

Predică Despre mîntuirea sufletului ca răsplată a credinţei
Dobîndind răsplata credinţei voastre, mîntuirea sufletelor (I Petru 1:9).

Fraţilor, care este răsplata credinţei? Ea este mîntuirea sufletului. Dar care este scopul credinţei? El este mîntuirea sufletului. Şi care este rodul credinţei? El este mîntuirea sufletului. Prin urmare, noi nu căutăm să dobîndim credinţa pentru ea însăşi, ci pentru răsplata mîntuirii sufletului pe care ea ne-o aduce.

Nimeni nu se osteneşte călătorind de dragul nevoinţelor călătoriei, ci de dragul fericirii care ştie că îl aşteaptă la capătul drumului. Nimeni nu aruncă funia de salvare la apă de dragul aruncării funiei, ci de dragul celui care se îneacă, şi pe care vrea să-l salveze. Dumenezeu ne-a dăruit credinţa ca pe un drum, la capătul căruia El însuşi ne întîmpină, cu cununa mîntuirii sufletelor noastre. Si ca şi pe o funie, Dumnezeu ne aruncă nouă, celor care ne înecăm, puterea credinţei, spre a ne putea salva cu ea din marea păcatelor, ignoranţei şi viciilor.

Acesta este scopul credinţei. Oricine cunoaşte preţul sufletului omenesc va recunoaşte că nu există nimic pe lume mai necesar şi mai binefăcător decît credinţa. Neguţătorul de pietre preţioase, care îşi depozitează comoara în vase anume de pămînt, îşi duce vasul cu grijă, ascunzîndu-1 de ochii oamenilor şi pururea veghind asupra lui. Oare pentru vasul cel de lut se teme negustorul? Nu, ci el se teme pentru comoara pe care o păstrează în el. Toată viaţa noastră pămîntească nu este decît un vas de lut care ascunde comoară de mare preţ. Comoara aceasta de mare preţ este sufletul. Vasul e din pămînt ieftin, dar conţinutul lui este foarte scump.

Mai întîi, omul trebuie să aibă credinţă în marele preţ pe care îl are sufletul lui; al doilea, omul trebuie să creadă marea strălucire şi adevărata viaţă pe care o va avea acest suflet în împărăţia lui Dumnezeu; al treilea, el trebuie să creadă în Domnul Dumnezeu Cel Viu, Care pururea aşteaptă întoarcerea sufletului nostru la El, Cel Care ni 1-a dăruit; şi al patrulea, omul trebuie să creadă pericolului care îl paşte pe suflet de a se pierde în această lume. Oricine are credinţă în aceste patru lucruri va şti cum să-şi păzească sufletul, şi va şti de asemenea că mîntuirea sufletului este scopul călătoriei lui pe acest pămînt, scopul credinţei lui, rodul vieţii lui, scopul existenţei lui terestre, şi îndreptăţirea tuturor suferinţelor îndurate de el în această viaţă.

Noi credem de dragul mîntuirii sufletelor noastre. Oricine are credinţă adevărată trebuie să ştie că scopul ei este mîntuirea sufletului. Cel care crede că scopul credinţei lui este altul decît mîntuirea sufletului lui nu are o credinţă adevărată, nici nu cunoaşte marea valoare a sufletului lui.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Preadulce, Cela Ce ne-ai dăruit nouă biruinţa şi strălucirea credinţei, întăreşte-o pre dînsa şi o ţine pururea întru noi, ca să putem sta neînfruntaţi înaintea Judecăţii Tale, cu suflete curate şi luminate,

Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

Înapoi
BIBLIA SCRIERI CALENDAR RUGĂCIUNI ACATISTE CITATE