Proloagele (22 Iunie)


Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Eusebie, Episcopul Samosatelor
Acest sfînt Eusebie a fost un mare luptător împotriva ereziei ariene. Cînd scaunul mitropolitan al Antiohiei a devenit vacant, la stăruinţele Sfîntului Eusebie în el a fost ridicat marele Meletie. Meletie, el însuşi ajuns sfînt, a fost un luminător puternic al Ortodoxiei, căruia, după sfînta lui adormire, marele Sfînt loan Gură de Aur i-a închinat predici de foc.

Dar aceasta nu înseamnă că necuraţii arieni, pe timpul vieţii lui, nu au reuşti să îl alunge pe sfîntul patriarh Meletie din scaunul lui de la Antiohia. După ce răul fiu al Marelui Constantin a murit, şi mai răul fiu al lui, Iulian Apostatul, a luat tronul imperiului, în timpul prigoanelor Apostatului, viteazul sfînt Eusebie şi-a dezbrăcat straiul lui arhieresc, 1-a pus în loc pe cel de soldat simplu, şi astfel înarmat a cutreierat în lung şi în lat Siria, Fenicia şi Palestina, cercetînd pretutindeni Biserica lui Hristos, întărind-o, vindecînd-o şi mîngîind-o pe ea.

în aceste sfinte nevoinţe ale cercetării Bisericii Sfîntul Eusebie a rînduit peste tot ceea ce era de trebuinţă: el a hirotonit preoţi, diaconi, citeţi, iar în unele locuri a sfinţit ierarhi. După ce blestematul Apostat a pierit cu sunet, Sfîntul Eusebie 1-a sfătuit pe Meletie să cheme un sinod la Antiohia, lucru care s-a întîmplat în anul 361. La acest sinod au fost prezenţi douăzeci şi şapte de episcopi.

Erezia ariană a fost anatematizată încă o dată, şi din nou s-a confirmat şi s-a consfinţit Ortodoxia, aşa cum se făcuse şi la Primul Sinod a Toată Lumea de la Niceea, de cu treizeci şi şase de ani mai înainte [325]. Pe lîngă Sfinţii Eusebie şi Meletie, în acest sfînt sinod a mai strălucit şi Sfîntul Pelaghie al Laodiceei, bărbat recunoscut încă din viaţă pentru sfinţenia vieţii, feciorelnicie şi asprimea nevoinţelor. Acest sfînt sinod s-a ţinut în vremea domniei dreptului împărat lovian.

însă lovian a murit curînd, iar în locul lui a urcat pe tron răul Valens, iar prigoanele împotriva Bisericii lui Hristos au izbucnit din nou. Sfîntul Meletie a fost surghiunit în Armenia, Eusebie în Tracia, iar Pelaghie în Arabia. După Valens a urmat Graţian, şi odată cu el, şi o libertate a Biericii, în care cei trei sfinţi ierarhi au fost rechemaţi din exil. Astfel, Meletie s-a reîntors în scaunul de la Antiohia, Eusebie în cel de la Samosata, iar Pelaghie în scaunul Laodiceei.

în acel timp multe parohii şi eparhii erau fără preoţi şi ierarhi, şi de aceea Sfîntul Eusebie cu rîvnă dumnezeiască a grăbit să afle păstorii cei buni pentru turma Domnului. Cînd a ajuns în cetatea Doliche spre a sfinţi acolo pe Marin, episcopul cel ales într-un glas de poporul credincios, un necurat eretic a aruncat cu o ţiglă grea de ceramică în capul sfîntului şi 1-a rănit de moarte.

Aşa a trecut la cele veşnice acest mare zilot al Sfintei Biserici şi al Ortodoxiei, acest mare sfînt al ei, spre a se odihni veşnic în fericita împărăţie. Sfîntul Eusebie muceniceşte şi-a încheiat mucenicia vieţii la anul 379.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Zeno şi Zenas
Zeno a fost ofiţer roman staţionat în cetatea Filadelfiei din Arabia, iar Zenas era ordonanţa lui. Cînd au izbucnit persecuţiile împotriva creştinilor de sub împăratul Maximian, Sfîntul Zeno s-a înfăţişat cu îndrăzneală înaintea comandantului Maxim, şi-a mărturisit credinţa întru Unul Domnul Dumnezeu Cel Viu, şi 1-a sfătuit pe Maxim să se lepede şi el de prosteasca închinare la idoli şi să îmbrăţişeze credinţa cea adevărată.

Dar comandantul înfuriat 1-a aruncat pe Zeno în închisoare. Cînd la el a venit Zenas, credincioasa lui ordonanţă, s-a poruncit şi arestarea lui. Ei au fost amîndoi după aceea torturaţi bestial şi aruncaţi în foc, în care păgînii turnaseră mult ulei.

Sfintele lor suflete au luat astfel cununa muceniciei şi a veşnicei slave în împărăţia lui Hristos, iar sfinţitele lor rămăşiţe au fost luate de credincioşi şi îngropate cu cinste în sfînta Biserică a Sfintului Mare Mucenic Gheorghie, de la un loc ce se numea Cyparisson.

Cîntare de laudă la Sfinţii Eusebie, Meletie şi Pelaghie
Biserica fără păstori nu rămîne nicicînd,
Nici fără suferinţă, nici fără eroi.
Cînd necurata sabie a noului Goliat s-a ridicat din nou,
Păstorul Samosatelor zid în fruntea turmei s-a pus.
Eusebie şi Meletie cel împreună cu dînsul,
Ca două stele au strălucit, iar lîngă ei, Pelaghie.
Ziloţi ai Ortodxiei ei au fost, Sfinţi slăviţi ai Bisericii lui Hristos.
Pe atunci creştinii mureau pentru credinţa lor,
Sau chinuiau îndelung, ani în şir, şi o viaţă.
Chinul lor îndoit era:
Aici, de la necuraţii eretici,
Şi de la împăraţii nebuni, din cealaltă parte.
Greu este sufletul a-ţi păzi
Şi adevărul lui Dumnezeu
Mereu sus a-L ţine,
Cînd din toate părţile eşti împresurat
De minciuni diavoleşti
Şi de ameninţarea cu moartea.
Dar printre neghine au răsărit şi
Trei ierburi înmiresmate,
Busuioc nobil, imortelă, şi colilie aleasă,
Aceşti trei sfinţi ierarhi,
Al căror nectar destul a fost
Pentru toată otrava lumii.
Eusebie ca un zilot viaţa şi-a trăit,
Şi moarte a luat mucenicească.
O Sfinte Părinte Eusebie Ierarhe,
Plăcutule al lui Dumnezeu,
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu
Ca să se mîntuiască sufletele noastre!

Cugetare
De ce îngăduie Dumnezeu să vină asupra Dreptei Credinţe atîtea urgii şi necazuri, pe cînd pe eretici şi păgîni îi lasă pururea să se bucure de tihnă şi de pace? De ce?, întreabă şi Sfîntul loan Gură de Aur, şi tot el răspunde îndată: „Aşa ca să vezi slăbiciunea păgîneştii şi ereticeştii credinţe, care se descompune de la sine, fără să o atace nimeni, şi ca să vezi tăria Adevăratei Credinţe care, lovită, scuipată şi pururea însîngerată din toate părţile fiind, îndură toate cu pace şi chiar creşte şi se înmulţeşte sănătoasă în pofida tuturor drăceştilor vrăjmaşi.

De aceea, în disputele cu păgînii sau cu obraznicii iudei, destul este ca să arătăm, spre dovada sfintei ei puteri, că Ortodoxia, supusă veşnic prigonirilor pînă la ucidere şi sînge, veşnic a rămas deasupra, şi biruitoare," chiar şi cînd întreaga lume s-a pornit împotriva ei.

Sfîntul Isaac Şirul zice: „Minunata dragoste de oameni a lui Dumnezeu se vede atunci cînd omul se află în primejdii mari şi în chinuri pasibile să-i zdruncine nădejdea. De abia atunci se arată pe faţă puterea lui Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor. Căci omul niciodată nu recunoaşte puterea lui Dumnezeu atunci cînd petrece mereu în linişte şi în libertate.

Luare aminte
Să luăm aminte la tainica amuţire a lui Zaharia, Marele Preot (Luca 1:20):
La cum Zaharia nu a crezut glasul îngerului lui Dumnezeu care i-a zis că femeia lui cea vîrstnică îi va zămisli prunc la adîncile ei bătrîneţi, şi la cum el a fost lovit cu muţenie din această pricină, după cuvîntul îngerului;
La cum şi eu sînt ca şi lovit de muţenie cînd nu grăiesc îndestul tainele minunilor lui Dumnezeu din pricina credinţei mele celei prea puţine.

Predică Despre cum leneşul mereu îşi găseşte scuze
Cel leneş pune pricini şi zice: Afară este un leu, aş putea să fiu sugrumat în mijlocul uliţelor. (Pildele lui Solomon 22:13).

Ca să-şi îndreptăţească lenea lui, cel leneş scoate mereu în faţă greutăţile şi impedimentele sarcinilor pe care trebuie să le ducă, mărindu-le fără de măsură gravitatea. Dacă îl supără vecinul, el va zice că îl supără întreg satul; dacă observă un tremur al frunzelor, el va zice că nu iese la cîmp deoarece furtuna aproape că a şi izbucnit; dacă în faţa pragului lui se află un iepure, el va zice că afară este un leu care aşteapăt să-1 înşface!

Dar el nu zice toate acestea decît pentru că nu vrea să iasă din casă, şi pentru că vrea să îşi amîne mereu munca. Lenea este ceva cu totul nenatural omului. Natura însăşi a omului este permanenta activitate; omul mereu caută să se îndeletnicească cu ceva, să fie mereu ocupat, să lucreze, să zidească.

Lenea este semnul sigur al desfigurării naturii omului. Că lenea este un păcat şi un viciu se vede limpede din aceea că omul activ nu îl invidiază niciodată pe cel leneş, pe cînd cel leneş întotdeauna îl invidiază pe cel activ; tot aşa cum omul cumpătat nu îl invidiază niciodată pe cel beţivan, pe cînd beţivanul îl va invidia întotdeauna pe omul căruia nu-i plac destrăbălările.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Lucrătorule Cel de-a pururea, mîntuieşte-ne pre noi de cea întunecată şi păcătoasă patimă a lenii care ne înstrăinează de chipul ce Tu ne-ai dăruit, spre asemănarea cu Tine, o Stăpîne a toate! Insuflă întru noi pre Duhul Tău Cel Sfînt, Cel pururea lucrător şi de viaţă şi bucurie dătător, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.

Înapoi
BIBLIA SCRIERI CALENDAR RUGĂCIUNI ACATISTE CITATE