Pomenirea Sfintei Muceniţe Achilina
Achilina s-a născut în oraşul palestinian Biblos din cinstiţi şi dreptmăritori părinţi creştini. Deşi în vîrstă de doar şapte ani fiind, Achilina cunoştea toate tainele credinţei creştine, iar la vîrstă de zece ani ea a fost atît de plină de Duhul Sfînt încît a putut să predice pre Hristos femeilor ei însoţitoare cu mare putere şi rîvnă.
Cînd au izbucnit persecuţiile de sub împăratul Diocleţian cineva a pîrît-o pe Achilina înaintea trimisului împărătesc Volusian, care era mai curînd fiară decît om. Volusian a poruncit mai întîi ca fecioara să fie biciuită, apoi să i se înfigă o vergea încinsă în foc prin urechi şi prin creier. Dar pînă la ultima ei suflare fecioara Achilina L-a mărturisit pe Hristos Domnul pe faţă şi cu libertate, iar cînd din cap a început să-i curgă sînge şi creier, ea a căzut jos, moartă.
Trimisul, văzînd aceasta, şi socotind cu adevărat că Achilina este moartă, a poruncit ca trupul ei să fie scos în afara cetăţii şi aruncat pe groapa de necuraţii şi gunoaie, spre mîncare cîinilor. Dar un înger al Domnului s-a pogorît din cer şi s-a înfăţişat noaptea înaintea fecioarei şi i-a zis: „Ridică-te şi primeşte sănătate!" Fecioara s-a ridicat şi s-a făcut desăvîrşit sănătoasă, şi multă vreme a adus mulţumită cu lacrimi lui Dumnezeu, rugîndu-L pe El să nu o lipsească de muceniceasca moarte.
Atunci s-a auzit un glas din cer care a zis: „Mergi, şi fie ţie după cum voieşti!" Aşa, Achilina s-a îndreptat şi a intrat în cetate. Porţile cele încuiate ale cetăţii s-au deschis singure înaintea ei, şi ea a intrat în palatul trimisului împărătesc ca un duh şi s-a dus la patul lui.
Trimisul s-a cuprins de groază de moarte, văzînd-o vie pe fecioara pe care el o omorîse în chinuri groaznice, în ziua următoare, la porunca lui, călăii au dus-o pe Achilina la eşafod, spre a fi omorîtă prin tăierea capului. Mai înainte de aceasta, fecioara Achilina s-a rugat în genunchi lui Dumnezeu, şi şi-a dat sfîntul ei suflet.
Călăul a tăiat capul Achilinei care deja murise. Sfintele ei moaşte dau tămăduire multor bolnavi. Achilina era în vîrstă de doisprezece ani cînd L-a mărturisit pre Hristos cu sîngele ei. Ea a luat cu cinste cununa muceniciei la anul 293.
Pomenirea Sfîntului Trifllie, Episcopul Lefcoşei [Nicosiei] Ciprului
Trifilie a fost ucenicul Sfîntului Spiridon al Trimitundei Făcătorul de Minuni, iar mai după aceea împreună lucrător cu el în insula Ciprului. El era un bărbat milostiv, cu mintea curată şi avînd întreaga feciorie de-a lungul întregii lui vieţi. El era „fîntînă de lacrimi" şi mare nevoitor.
El bine a păstorit turma lui Hristos, iar cînd s-a odihnit a primit cununa celor mai mari ierarhi din ceruri. Sfîntul Trifilie Episcopul Nicosiei din Cipru a adormit cu pace la anul 370 după Hristos.
Pomenirea Sfintei Anna şi a fiului ei Ioan
Fiind orfană, Anna a fost luată într-o casă de nobili şi crescută şi educată ca o fiică adoptivă. Fecioară vrednică fiind, acel nobil i-a dat-o pe Anna de soţie fiului lui. Cînd bătrînul nobil a murit, rudele 1-au silit pe fiul să se lepede de soţia lui, din cauza originii ei joase, şi să se însoare cu o alta, nobilă şi bogată ca şi el.
Dar fiul de nobil era om drept şi temător de Dumnezeu, şi nu a voit să facă aceasta. Văzîndu-1 pe soţul ei în război cu familia lui din pricina ei, Anna a părăsit palatul în taină şi a scăpat la o insulă îndepărtată, unde nu se afla nici un suflet omenesc. Dar ea a ajuns la acea insulă însărcinată fiind, şi acolo a dat naştere unui prunc de parte bărbătească.
Ea a vieţuit în acea insulă timp de treizeci de ani, în post şi în rugăciune. Apoi, după tainica Purtare de Grijă a lui Dumnezeu, la insulă a sosit un ieromonah care 1-a botezat pe fiul Annei, dîndu-i numele de loan. Acest suflet sfînt, această Anna, a dus viaţa tuturor nevoinţelor în veacul al cincilea şi a adormit cu pace.
Cîntare de laudă la Sfîntul Trifilie
Pe cînd Sfîntul Trifilie încă diacon era,
El Sfintele Evanghelii citea, şi Psaltirea.
El citea către popor cu glas smerit şi dulce.
Sfîntul Spiridon însuşi cu luare aminte asculta.
Odată într-o biserică de popor plină,
El frumos a citit a Slăbănogului pericopă,
Şi cum Domnul Cel Blîndpre el a vindecat.
Ia-ţi patul şi umblă! a zis Domnul,
Şi cel greu bolnav la dumnezeiască poruncă
sănătos s-a făcut.
Dar Trifilie o greşeală-a făcut:
Cuvîntul însemnînd „pat" el altfel l-a zis,
înţelesul schimbînd.
Sfîntul Spiridon la sine-l cheamă şi-i zice:
Fiule, diaconul meu drag, de ce schimbi tu
ale Sfintei Scripturi cuvinte sfinte?
Au nu ştii că ele de Domnul sînt rostite?
Din a Sa gură însuşi cuvîntul "pat" a ieşit,
Iar tu zici „ culcuş ", schimbînd cuvîntul Lui!
Fiule, Sfînta Scriptură insuflată de Sus este;
Deci ale ei cuvinte să le citim cum se cuvine.
Ale Scripturii cuvinte de putere sînt pline,
Iar omeneştile cuvinte sînt putrede şi slabe.
Patul omenesc acelaşi lucru nu-i
Cu culcuşul unui cline;
Deci fiule, zi, "Doamne, iartă-mă!"
Smeritul diacon Trifilie greşeala îşi vede,
Şi se pocăieşte cu ruşine şi cu amar.
Trifilie iertare a aflat cu ale Părintelui lui rugăciuni,
Cu rugăciunile puternice ale lui Spiridon,
De Minuni Făcătorul.
Cugetare
Blîndeţea şi bunătatea au împodobit pe sfinţii noştri şi le-au dat putere şi pricepere în a nu răsplăti răului cu rău. Cînd împăratul Constanţius, fiul împăratului Constantin cel Mare, s-a îmbolnăvit la Antiohia, el l-a chemat pe Sfîntul Spiridon ca să se roage pentru el.
Sfîntul Spiridon, însoţit de diaconul lui, Trifilie, au plecat din Cipru şi au sosit la Antiohia, înaintea palatului imperial. Spiridon era îmbrăcat în straie sărăcăcioase. El purta pe cap un fes simplu de lînă, în mîini un toiag din lemn de palmier, iar la piept un văsişor de lut conţinînd untdelemn sfinţit de la candela ce ardea pururea înaintea Sfintei Cruci (după cum obişnuiau în acea vreme să poarte creştinii de la Ierusalim).
Astfel îmbrăcat şi pe de asupra ostenit de postiri, privegheri, şi lunga călătorie, acest mare sfînt nu-şi trăda prin nimic marele rang şi marea demnitate de episcop. Cînd a voit să păşească în palatul imperial, una din gărzile împăratului, crezînd că este un cerşetor obişnuit, l-a lovit cu pumnul peste un obraz.
Iar blîndul şi bunul ierarh i 1-a întors şi pe celălalt. Cînd, ajungînd în cele din urmă la împărat, Sfîntul Ierarh şi-a pus sfintele lui mîini peste capul lui, împăratul s-a însănătoşit din boala care îl chinuia.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata umblare pe apă ca pe uscat a Domnului (Matei 14:26):
La cum luntrea cu ucenicii se afla în larg cuprinsă de furtună, şi cum Domnul, văzînd aceasta, S-a grăbit în ajutorul lor;
La cum şi eu ades sînt cuprins de tulburarea întunericului şi valurilor patimilor, şi cum Domnul Cel milostiv grăbeşte în ajutorul meu, ca să calc peste ale mele patimi ca peste un drum bătătorit.
Predică Despre calea vieţii şi calea morţii
Unele căi par drepte în ochii omului, dar sfîrşitul lor sînt căile morţii (Pildele lui Solomon 14:12).
Oamenilor uneori li se pare că vieţile celor nelegiuiţi sînt drepte, pentru că ei, fără de Dumnezeu fiind, reuşesc în toate şi sînt mereu bogaţi. O, de-ar vedea ei care sînt şi sfîrşiturile unor astfel de vieţi! Ei ar fi îngroziţi şi ar fugi ca de foc să calce pe urmele lor!
Dacă sfîrşitul unei căi este pieirea, atunci cum ar putea fi bună acea cale? Prin urmare, o, omule, să nu mai zici că este dreaptă calea căreia tu nu îi vezi şi capătul. Tu întrebi: dar cum aş putea eu, om limitat şi slab, să văd sfîrşitul cel nevăzut al unei căi lungi? Tu poţi vedea acel sfîrşit în două moduri: citind Sfintele Scripturi sub oblăduirea şi în lumina trăirii Ortodoxiei, şi observînd sfîrşitul căii vieţii celor din jurul tău care mor înaintea ta.
Chiar şi aşa, tot primul mod este cel mai de încredere, şi dacă te lipeşti cu toată puterea ta de el, atunci cunoaşte că nu te vei împiedica niciodată în noaptea morţii celei veşnice. Doar acea cale şi acea viaţă este dreaptă care este arătată de Domnul dreaptă. Toate celelalte căi, care pot părea drepte minţii tale, dar care nu sînt şi calea arătată de Domnul, sînt rele şi fatale.
Iată, pînă şi fiarele cele sălbatice au căile lor, dar oare vei merge pe ele dacă ţi se par ţie adevărate? Nu, tu nu trebuie să mergi pe ele, afară doar dacă vrei să cazi în fălcile acelor fiare sălbatice. Ci tu să umbli doar pe căile lui Dumnezeu, chiar dacă ţie nu-ţi par bune, căci ele drepte sînt. Căile lui Dumnezeu ni se par din cînd în cînd rele numai din pricina păcatelor noastre. Dacă am fi fără de păcat, dacă minţile noastre nu ar fi strîmbate de păcat, nouă nu ne-ar mai putea părea nici măcar o clipă că mai există şi alte căi drepte în afară de căile Domnului.
Dar minţii celei strîmbate de păcat multe din căile morţii îi par căi ale vieţii, şi singura care este adevărată îi pare falsă.
O Atotvăzătorule Doamne, Călăuzitorule al nostru, îndreptează minţile noasre ca pe căile cele rele noi să nu umblăm. O Stăpîne Iisuse Hristoase Tu eşti singura Cale, Adevărul şi Viaţa, iar cele căi pe care noi ni le născocim în afară de Tine rele sînt, minciună şi moarte. Ci numai Ţie în veac se cuvine mulţumită şi slava, Amin.