Sfîntul Marcu a fost cel care a călătorit mereu şi 1-a slujit pe Sfîntul Apostol Petru, Corifeul Apostolilor, în prima lui Epistolă, acesta îl numeşte pe Marcu fiul său - nu fiu după trup, ci fiu după duh (I Petru 5: 13). Pe cînd Marcu se afla la Roma împreună cu Apostolul Petru, credincioşii 1-au rugat să scrie pe hîrtie învăţăturile mîntuitoare ale Stăpînului Hristos, minunile Lui şi viaţa Lui, ca să le aibă pe acestea pururea cu dînşii.

Astfel Marcu a scris Sffnta Evanghelie, pe care Sfîntul Apostol Petru a văztu-o şi citit-o cu ochii lui şi a dat mărturie despre ea că este adevărată. Marcu a fost hirotonit episcop de Sfîntul Petru şi trimis să predice în Egipt.

Şi aşa s-a făcut Sfîntul Evanghelist Marcu întîiul predicator al Cuvîntului şi întîiul Episcop în Egipt. Egiptul se afla atunci întru cel mai adînc întuneric al păgînismului, idolatriei, vrăjitoriei şi răutăţii celei drăceşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Sfîntul Marcu a izbutit să semene sămînţa învăţăturii lui Hristos prin toată Libia, Ammonichia şi Pentapolis. Din Pentapolis Sfîntul Marcu a coborît la Alexandria, unde 1-a purtat Duhul lui Dumnezeu. In Alexandria el a izbutit să întemeieze Biserica lui Dumnezeu, să hirotonească episcopi, preoţi şi diaconi, şi să-i întărească pre toţi întru Sfînta şi Dreapta Credinţă.

Sfîntul Marcu îşi întărea învăţătura prin multe şi mari minuni. Cînd păgînii au început să îl acuze pe Marcu că le distruge credinţa lor idolească, şi cînd guvernatorul cetăţii a pornit să-1 vîneze, Sfîntul Marcu s-a întors la Pentapolis, unde a continuat să întărească lucrarea care o începuse acolo.

După doi ani Sfîntul Marcu s-a întors la Alexandria, spre bucuria mare a credincioşilor, al căror număr sporise minunat. Aceasta a fost împrejurarea în care păgînii 1-au prins pe Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu, 1-au legat în lanţ tare şi au început să-1 tîrîie peste pietrele ascuţite ale drumului, strigînd tare: Să-1 tîrîm pe bour în staul! Rănit şi însîngerat în tot trupul, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu a fost aruncat în temniţă unde mai întîi a venit la el un înger ceresc care 1-a mîngîiat şi 1-a întărit.

După aceea S-a pogorît la el însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, şi i-a zis: „Pace ţie, Maree, Evangheliste al Meu!" La aceste cuvinte Marcu a răspuns: „Pace şi Duhului Tău, O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase al meu!" în ziua următoare idolatrii cei sălbatici 1-au scos pe Marcu din închisoare şi iar au început să-1 tîrască peste bolovanii uliţelor Alexandriei, cu acelaşi urlet: „Să-1 tîrîm pe bour în staul!" Sfîşiat şi sfîrşit de chinuri, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu a murmurat: „întru mîinile Tale, Doamne, dau sufletul meu."

Astfel Marcu a murit iar sufletul lui s-a înălţat la lumea cealaltă, mai bună. Sfintele lui rămăşiţe au fost înmormîntate cu cinste de către Creştini, la ele lucrîndu-se de-a lungul veacurilor mari minuni de vindecare a tuturor bolilor, neputinţelor şi durerilor sufleteşti şi trupeşti.

Cînd Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu a coborît din corabia sa, păşind pe uscatul Alexandriei, una din sandalele ce încălţau picioarele sale s-a rupt. El a întîlnit atunci un cizmar căruia i-a dat sandalele, rugîndu-1 să i le repare.

Reparîndu-i-le, cizmarul s-a înţepat cu acul de cizmărie la mîna stîngă, şi sîngele curgînd din abundenţă, cizmarul a început să strige de durere. Autunci Apostolul lui Dumnezeu Marcu a amestecat tină cu scuipatul său şi a uns rana cizmarului, care de îndată s-a făcut sănătoasă ca şi cînd nu ar fi fost niciodată rănită.

Uimit peste măsură de această minune, cizmarul 1-a inivtat pe Sfîntul Marcu la sălaşul său. Ascultînu-i învăţătura, cizmarul Anian a luat Sfîntul Botez, împreună cu toţi casnicii săi. Anian a dat dovadă de atîta înaltă virtute şi rîvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu încît Sfîntul Apostol şi Evanghelist Marcu 1-a hirotonit întru episcop. Acest bărbat sfînt a fost cel de al doilea episcop al Bisericii Alexandriei.

Sfîntul Marcu Evanghelistul la Egipt s-a grăbit,

Precum albina în zbor purtînd mierea ei.

Egiptul atunci dulceaţa învăţăturii lui Hristos a cunoscut,

Dulceaţa cunoaşterii celei vii.

Poporul s-a uimit de Hristos:

De venirea Lui în trup, de grija Lui pentru lume,

De smerenia şi smerirea Lui ca să o mîntuiască pre ea,

De învierea Lui întru putere şi slavă.

„Intru întuneric cu adevărat umblat-ampînă acum. "

Mai zis-au egiptenii: „Iată acum soare ne-a răsărit nouă.

Să ne bucurăm, popor, de astă zi luminoasă!"

Marcu pre duhovnicescul său ogor cu al său sînge l-a udat,

Din care pricină toţi idolii s-au dărîmat,

Iar Eghipetul la Sfîntul Botez a venit:

P am întul faraon Hor

Ogorul lui Dumnezeu s-a făcut,

A Sa Apostolească Biserică.

Diavolul rapid află lucrare pentru mîinile cele trîndave, iar îngerul Domnului repede află îndeletnicirea potrivită mîinilor celor harnice, în această lume în permanentă mişcare şi neîncetată schimbare şi prefacere, omul trebuie să fie mereu ocupat, fie că vrea fie că nu, ori cu lucruri bune, ori cu lucruri rele. Căci trîndavul de fapt nu stă niciodată degeaba. El este un harnic lucrător în slujba diavolului.

Trupul şi sufletul trîndave sînt ogorul cel mai potrivit pentru semănăturile şi recoltele dracilor. Sfintul Antonie cel Mare zice: „Trupul are nevoie ca să fie supus lucrului, fără preget." Sfîntul Efrem Şirul zice: „Să ne învăţăm cu munca, aşa ca să nu fie nevoie să ne învăţăm cu cerşitul." Toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi, fără nici o excepţie, ne învaţă mereu despre necesitatea muncii în scopul mîntuirii sufletului omului.

Sfinţii Apostoli împreună cu toţi sfinţii sînt pentru noi pilde vii de muncă continuă şi concentrată, atît fizică, cît şi duhovnicească. Că omul trîndav pe pămînt, prin trîndăvia lui, nu numai că nu-şi lungeşte viaţa, dar chiar şi-o scurtează - se vede limpede din marea longevitate a multor sfinţi, care au fost întotdeauna cei mai mari muncitori dintre toţi muncitorii de pe pămînt.

Să luăm aminte la Stăpînul Iisus Hristos, Cel înviat:

La cum învierea Lui ne îndeamnă şi ne întăreşte spre lucrarea tuturor lucrurilor bune, atît trupeşti, cît şi duhovniceşti

La cum învierea Lui luminează fiecare lucrare bună a noastră cu lumina nădejdii în Dumnezeul Cel Viu, Care numără lucrările noastre, le măsoară şi le păzeşte pentru Ziua Judecăţii.

Nici n-am mîncat de la cineva pline în dar, ci cu muncă şi cu trudă am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi (II Tesaloniceni 3:8).

Mai întîi împlineşte, şi numai după aceea învaţă pe altul. Toţi Apostolii şi toţi sfinţii lui Dumnezeu au îmbrăţişat acest dicton ca filosofia lor de viaţă. Astfel, Sfîntul Apostol Pavel, chiar mai înainte ca să rostească porunca: dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănînce (II Tesaloniceni 3: 10) a spus răspicat despre sine, precum şi despre împreună-lucrătorii Evangheliei, că ei nu au mîncat de la nimeni pîine în dar, ci că prin sudoarea lor de noapte şi de zi îşi cîştigă cele necesare traiului, pentru care cu trudă au lucrat noaptea şi ziua! Iată adevăraţii lucrători! Iată albinele de miere purtătoare ale lui Hristos!

Muncă trudnică noaptea şi ziua - unde mai este atunci timp de păcătuit?! Muncă trudnică noaptea şi ziua - unde să-şi mai încuibe atunci dracii loc pentru patimi? Muncă trudnică noaptea şi ziua - unde să se mai afle atunci loc pentru sminteală? în unele mînăstiri din Egipt şi Palestina vieţuiau odată şi pînă la zece mii de monahi.

Ei cu toţii acolo se hrăneau şi trăiau din lucrul mîinilor lor: din alcătuitul stupilor, coşniţelor şi covoraşelor de trestie, şi din alte feluri de lucru al mîinilor. Trudă grea de zi şi de noapte, şi rugăciune neîncetată, noaptea şi ziua. Dacă monahul cugeta să-şi vîndă stupul la oraş pe un preţ mai mare decît cel poruncit de stareţ, el era pedepsit pentru aceasta.

Căci la nevoitori nu se punea problema îmbogăţirii din lucrul mîinilor lor, ci de trebuinţă le era doar acoperirea hranei şi strictelor necesităţi de îmbrăcăminte, în acestea, nevoitorii monahi din toate timpurile au fost şi sînt cei mai fideli urmaşi ai marilor apostoli.

O fraţilor, să fugim de trîndăvie ca de o peşteră plină de dihănii sălbatice şi şerpi veninoşi! Dacă cumva ni se întîmplă totuşi să cădem întru o astfel de peşteră, atunci să facem bine şi să scăpăm din ea, mai înainte ca jivinele să astupe cu desăvîrşire gura peşterii. Căci peştera este sălaşul unde omul trîndav caută să se odihnească.

Jivinele sînt duhurile satanice, care se simt mai la ele acasă într-un astfel de sălaş decît lîngă căpetenia lor Satan cea din iad! O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cel minunat întru lucrurile zidrii Tale, trezeşte-ne pre noi din trîndăvie şi întăreşte-ne spre trudă grea de zi şi de noapte, prin Duhul Tău Cel Sfint, Căci Ţie se cuvine toată cinstea şi mulţumită în veci, Amin.