Acest cuvios Teodor s-a născut în satul Sicheon din Galatia, pentru care pricină s-a numit Sicheotul. Copil de zece ani fiind, el s-a dat pe sine celor mai aspre postiri şi privegheri, stînd treaz la rugăciune în toate nopţile, după cum văzuse la bătrînul Ştefan, cel care locuia în casa părinţilor lui.

Maica lui, Măria, era o văduvă bogată care intenţiona să-şi dea fiul la învăţătura armelor. Dar Sfintul Gheorghie i-a apărut odată în vis şi i-a zis că Teodor era chemat la slujirea împăratului Cerurilor, iar nu la aceea a împăratului pămîntesc. Sfîntul Gheorghie i s-a înfăţişat de multe ori şi tînărului Teodor, fie ca să-1 povăţuiască, fie ca să-1 salveze şi să-1 apere de anumite pericole înspre care diavolii deja îl împingeau.

La Teodor de asemenea însăşi Stăpîna Cerurilor, Preacurata de Dumnezeu Născătoarea, nu de puţine ori a venit. Căci nevoinţele foarte tînărului Teodor întreceau şi pe cele ale nevoitorilor din pustie, care se nevoiau pe atunci în părţile Galatiei. Căci el îşi omora patimile trupului cu foamea, setea, lanţurile, şi privegherea de toată noaptea.

El lucra toate acestea spre a-şi lega puternic sufletul de dragostea lui Dumnezeu şi spre a-1 face stăpîn desăvîrşit al trupului lui. La dragostea lui Teodor Dumnezeu a răspuns cu dumnezeiasca Lui dragoste: El i-a dăruit putere mare asupra duhurilor rele şi asupra bolilor şi suferinţelor omenirii.

El a devenit astfel cunoscut în toate părţile ca vindecător minunat al bolilor. Din pricina marii sale curăţenii, smerenii şi rîvne pentru Dumnezeu, el a fost ridicat Episcop în Anastasiopolis, în pofida voinţei lui. El a rămas timp de unsprezece ani în scaunul de arhipăstor, după care L-a rugat pe Dumnezeu să îl elibereze din această slujire spre a se întoarce din nou la nevoinţele dragi lui.

Cu adevărat, după aceea, el s-a întors la mînăstirea lui unde, la bătrmeţi adînci, el şi-a dat sufletul în mîna lui Dumnezeu pentru Care cu bucurie şi-a jertfit toată viaţa. Sfîntul Cuvios Teodor Sicheotul a adormit cu pace la începutul împărăţiei lui Heraclie, pe la anul 613 după Hristos.

Acesta a fost tatăl marelui cărturar bisericesc Origen. El a luat mucenicia pentru Hristos în cetatea Alexandriei, cam pe la anul 202.

Mai întîi, cunoscut ca fiind creştin, i s-a confiscat toată averea în baza unui edict al împăratului, apoi a fost osîndit la moarte. Origen i-a scris tatălui lui în închisoare: „Tată, să nu fii îngrijorat pentru noi [copiii tăi], şi să nu te temi să mori pentru Hristos din pricina noastră."

în timpul arhipăstoririi Sfîntului loan cel Milostiv, se înfăţişă în eparhie un monah care, încă de la sosirea lui, începu să scrie pe o hîrtie numele tuturor prostituatelor din Alexandria. Nevoinţele acestui tînăr monah erau mari şi cu totul ieşite din comun, în timpul zilei el se angaja la muncile cele mai istovitoare, iar noaptea intra în casele de desfînare, dădea cîştigul lui de peste zi vreunei prostituate, şi se încuia cu ea în cameră toată noaptea.

Odată uşa încuiată, Vitalie îi zicea femeii să se ducă la culcare, iar el într-un colţ al încăperii îşi petrecea toată noaptea în rugăciuni înaintea lui Dumnezeu pentru sufletul ei nenorocit. Astfel, el mîntuia pe respectiva sărmană de la păcat măcar în o singură noapte, în a doua noapte el mergea la o a doua femeie, în a treia la o a treia, şi tot aşa pînă cînd le cerceta pe toate, după care o lua de la început, în urma unei astfel de nemaipomenite şi aspre nevoinţe, nu puţine din femeile nenorocite care se dăduseră acestei murdare îndeletniciri se lepădau de viaţa lor stricată, la sfaturile şi îndemnurile Sfintului.

Unele dintre ele se măritau, altele intrau la mînăstire, iar altele începeau să-şi cîştige pîinea din ocupaţii cinstite. Sfîntul Viatlie însă le poruncea sub aspre jurăminte acestor femei să nu dezvăluie niciodată nimănui motivul adevărat al mergerii lui la ele. Din această cauză, Vitalie devenise un adevărat scandal în Alexandria.

Bărbaţii îl ocărau, îl scuipau, şi îl luau fără ruşine la bătaie pe străzi. Dar el îndura toate aceste josnicii cu răbdare, bucuros că faptele lui bune le vede doar Dumnezeu şi că ele le rămîn necunoscute oamenilor. După moartea lui toată viaţa lui sfîntă s-a descoperit, şi s-a dat pe faţă înaintea tuturor.

La mormîntul lui se lucrau minuni puternice de vindecare a bolilor celor grele, şi popor din zonele cele mai îndepărtate îşi aduceau acolo pe bolnavii lor incurabili. Acela era mormîntul Sfintului care în viaţa lui fusese scuipat şi bătut de oameni, dar care a fost şi este pururi slăvit de Dumnezeu Cunoscătorul inimilor.

Vitalie, nevoitor în pustia marelui oraş,

Se grăbeşte la nevoinţă cu a rugăciunii armă în inimă.

Dar păcătosul popor sfînt se crede a fi;

Ei pe monahul îl scuipă şi îl lovesc, neruşinaţi.

Monahul faţa îşi şterge, îndură şi tace;

înapoi nu răspunde, nici se mînie duhul lui.

Apoi un anume tînăr (dar cu desfrîul bătrîn)

La Vitalie vine şi sălbatic îl bate;

Apoi cu ură-i urlă: Neruşinate călugăr,

Pînă cînd ne vei pune răbdarea la grea încercare?!

Pentru ce mă loveşti? întreabă monahul;

Să cunoşti tinere, că însuţi vei fi bătut,

şi cetatea întreagă va alrega să te vadă. "

Nu după mult desfrînatul cel bătăuş înnebuni,

Căci fără Dumnezeu fiind, pe robul lui Dumnezeu îl osîndise.

Necuratul tînăr, de diavoli cu sălbăticie bătut,

începu să urle, şi întreaga cetate cu spaimă

Alergă să-l vadă;

Iar Vitalie cu pace spre Domnul plecă.

Ei pe nebun apoi la mormîntul Sfintului l-au dus,

Şi acolo cu a Sfintului milă tînărul află vindecare.

însuşi el amara lui istorie cunoscută o/acu,

Sfintului slăvitului Vitalie pururi mulţumit-aducînd.

în timpul Primului Sinod Ecumenic (de la Niceea, d.in anul 325), clerici care nu se puteau înţelege între ei scriau acuzaţii unii contra celorlalţi şi le aduceau împăratului. Iar împăratul Constantin, primindu-le pe acestea toate, le ardea cu mîna lui la flacăra unei luminări, înaintea tuturor celor de faţă care priveau uimiţi.

La această uimire împăratul răspundea: „Dacă aş vedea vreodată cu ochii mei pe vreun episcop, preot sau monah păcătuind, eu 1-a aşcoperi cu mantia mea, astfel încît nimeni să nu poată vedea vreodată păcatul lui." Astfel, Marele împărat Constantin a închis desăvîrşit gura căutătorilor de scandal.

Credinţa noastră ne opreşte de la a spiona cu neruşinare păcatele altora, ea învăţîndu-ne să ne cunoaştem în amănunţime doar propriile noastre păcate. Tot aşa precum bolnavul din patul de spital se îngrijeşte şi suferă din pricina propriei lui boli, căutînd să facă totul spre a se vindeca, şi nemaiavînd nici dorinţa nici puterea să scoată la iveală sau să rîdă de bolile altuia.

Oare nu sîntem noi toţi oamenii nişte bolnavi pe patul de spital? Oare nu ne arată însuşi bunul simţ că se cuvine să ne îngrijim de propria noastră boală, mai curînd decît să dăm la iveală sau să rîdem de bolile altora? Să nu creadă nimeni că în viaţa cealaltă va mai apuca să se vindece de boala lui.

Căci timpul şi locul vindecării - spitalul - se află exclusiv în viaţa aceasta, în viaţa ce va să fie spital nu va mai fi: acolo va fi ori închisoarea, ori cămara cea de nuntă.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel înviat:

La cum, prin învierea Sa, El a îndreptăţit nădejdea oamenilor în nemurire;

La cum, prin învierea Sa, El a desfiinţat frica de moarte în inimile celor credincioşi.

Cîndsînt slab, atunci sînt mai tare (II Coloseni 12: 10).

Nu se află contradicţii în Sfinta Scriptură, după cum nici în aceste cuvinte contradicţie nu este, deşi s-ar părea să fie. Cele trupeşti sînt guvernate de sunetul cel din afară, cîtă vreme cele duhovniceşti sînt guvernate de înţelesul cel dinlăuntru. Pentru omul trupesc contradicţiile se află la tot pasul, căci lui îi este frică de obstacole, şi fuge chiar şi de umbre cînd ele i se înfăţişează ca obstacole sau piedici.

Dar pentru omul cel duhovnicesc, toată ştiinţa mîntuirii se ascunde în înţelesul acestor cuvinte ale Sfintei Scripturi. Căci cînd sînt slab, atunci sînt mai tare. Adică, cînd îmi cunosc precis propria mea nimicnicie, atunci de abia îmi este dat să cunosc atotputerea lui Dumnezeu, şi deci devin cel mai puternic. Cînd ştiu că de la mine însumi nu pot face nici cel mai mic bine, fie pentru mine, fie pentru alţii, şi cînd mă încredinţez cu totul puterii şi milostivirii lui Dumnezeu, atunci eu sînt cel mai puternic. Cînd îmi dau seama bine că în această lume eu nu sînt decît un veşnic naufragiat în pericol să se încece, care nici măcar nu poate să întindă mîna şi să apuce Mîna lui Dumnezeu Care pururi i se oferă spre ajutor, dar în schimb cu glas şi cu lacrimi strigă către Dumnezeu să vină şi să-1 smulgă cu putere din adîncul fără fund al păcatelor, atunci eu sînt cel mai puternic.

Cînd văd că sînt slab ca o trestie uscată bătută de vîntul tuturor furtunilor, dar o trestie pe care Domnul Atotputernic o poate covîrşi de viaţă şi de har, şi cînd mă rog cu credinţă să primesc şi eu Harul Lui, atunci sînt cel mai puternic.

O fraţilor ai mei întru slăbiciune, să ne încredinţăm pe noi înşine şi toată viaţa noastră puterii lui Dumnezeu, ca şi noi cei slabi şi nimicnici să primim puterea Lui. Căci dacă ne vom încredinţa ajutorului omenesc, vom fi slabi, dar dacă ne vom încredinţa puterii lui Dumnezeu, vom fi foarte puternici. Să ne lipim cu tot sufletul de Dumnezeu, şi toată puterea lui Dumnezeu va fi cu noi.

Să ne mărturisim neputinţele în faţa lui Dumnezeu, şi El ne va trimite nouă atotputernicul Său har. însuşi Apostolul ne încredinţează de aceasta prin cuvintele lui, cele ieşite din însăşi experienţa şi exemplul vieţii lui: Cînd sînt slab, atunci sînt mai tare. Cu adevărat contradicţie nu se află nicicînd în Sfinta Scriptură.

Căci omul trupesc vede contradicţii din cauza sunetului cuvintelor, pe cînd omul duhovnicesc, intrînd în înţelesul lor, le dă la o parte părelnicile contradicţii cele din afară şi se bucură, prin trăire şi experienţă, de înţelesul lor tainic şi de viaţă făcător.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormînt, milostiveşte-Te de noi cei preaslabi şi ne dăruieşte nouă atotputerea Sfîntului Tău har, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.