în timpul ereziei iconoclaste [a luptei împotriva sfintelor icoane], împăratul Leon Armeanul i-a torturat bestial pe acest loan, pe duhovnicul şi învăţătorul său, Sfintul Grigorie, şi pe Sffntul losif Scriitorul de Cîntări.

Cînd Sfîntul Grigorie a părăsit această viaţă, Cuviosul loan a devenit la rîndul lui stareţ al Mînăstirii Decapole din Constantinopol. De la înălţimea acestei chemări, el şi-a înmulţit nevoinţele pentru împărăţia lui Dumnezeu. El a adormit cu pace la anul 820.

După moarte, Cuviosul losif 1-a îngropat cu cinste lîngă mormîntul Sfîntului Grigorie.

loan s-a născut la loannina, care odinioară fusese capitala Regelui Pyrrhus. Cînd părinţii lui cei sărăciţi au murit, tînărul loan s-a strămutat în Constantinopol şi acolo şi-a dus mai departe traiul din munca sa, căci era meşteşugar iscusit. Dar nu cu multă vreme mai înainte turcii înconjuraseră Constantinopolul şi mulţi creştini, de frica lor, se lepădaseră de Hristos şi trecuseră la Islam. Sfintul loan îşi avea atelierul în chiar mijlocul unei astfel de comunităţi de creştini turciţi.

Cu cît mai mult ardea tînărul loan pentru dragostea lui Hristos, cu atît mai pe faţă se expunea el ca trăitor autentic creştin, în faţa ochilor celor care din oportunism îl trădaseră pe Mîntuitorul. Căci el nu se ferea să discute cu ei despre credinţa creştină care odată fusese şi a lor, şi chiar să-i certe pentru lepădarea lor.

De aceea aceşti renegaţi 1-au tîrît pe loan înaintea judecătorului sub acuzaţii false, zicîndu-i că loan mai de demult fusese musulman, dar că a trădat Islamul şi s-a convertit la Creştinism. După ce a fost bătut şi torturat cu sălbăticie, loan a fost aruncat în închisoare, în ziua următoare era chiar Slăvitul Praznic al învierii Domnului, şi atunci 1-au scos iar la judecată spre a-1 tortura şi mai sinistru. Ieşit din închisoare, loan a cîntat: „Hristos a înviat din Morţi!"

Iar schingiuitorilor lui le-a spus cu vitejie: „Faceţi ce poftiţi! Cu cît mai repede mă veţi scoate din această viaţă ticăloasă cu atît mai curînd voi vedea Faţa Domnului meu şi mă voi strămuta în veşnicie, căci eu sînt robul Lui! Lui îi urmez, pentru El mor, şi alături de El veşnic voiesc să trăiesc!" După aceasta loan a fost legat în lanţuri şi dus la locul unde urma să fie ars de viu.

Văzînd focul uriaş care îl aştepta, loan a sărit şi s-a aruncat singur în flăcări. Chinuitorii, văzînd că loan nu se teme, 1-au scos repede din foc şi 1-au osîndit la uciderea prin tăierea capului. După ce 1-au decapitat, i-au aruncat şi capul şi trupul în foc. Mai tîrziu, creştinii au căutat prin cenuşă şi au aflat rămăşiţe ale sfintelor şi de minuni făcătoarelor sale moaşte; pe acestea ei le-au îngropat cu cinste în Biserica cea Mare (Sfînta Sofia) din Constantinopol.

Aşa a luat cununa muceniciei Sfîntul loan din loanina, luînd cununa neveştejită a veşnicei slave, în ziua de 18 aprilie a anului 1526.

Toţi cinci au fost muceniciţi în timpul împărăţiei lui Decius. Ei cu toţii au fost păgîni, pînă cînd au văzut cu ochii lor martiriul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghie Purtătorul de Biruinţă.

Văzînd chinurile şi vitejia acestuia, precum şi nenumăratele şi marile minuni care se lucrau prin el, ei au îmbrăţişat fără şovăială Credinţa Creştină. De aceea au fost şi ei omorîţi la rîndul lor, primind şi ei, după vrednicie, veşnicile cununi ale slavei.

Ioan Meşteşugarul, cu cinste meşteşugu-şi lucrează:

Al său suflet strălucitor este ca aurul cel mai curat.

Lumina lui de la învăţătura lui Hristos o primeşte,

Căruia Ioan I se roagă, de mucenicie a-l învrednici:

"O Biruitorule Stăpîne, Care pentru mine Te-ai răstignit,

Pre mine prin suferinţi curăţeşte-mă de întunericul păcatelor mele!

O, ruşinii trădării de Tine să nu mă dai,

Ci mai vîrtos încununează-mă cu chinurile mucenicilor Tăi.

Prgăteşte-mă pre mine de mucenicie prin Darul Sfîntului Tău Duh,

Dăruieşte-mi mie suferinţa cea pentru Tine, calea către ea artată-mi-o!

Şi tu, Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu mult milostivă,

Care lîngă Fiul tău iubit la piciorul Cinstitei Cruci ai stat,

Roagă-te şi pentru mine la vremea muceniciei mele,

Ca tare să stau ca un zid neclintit.

Şi voi, Sfinţilor Apostoli, de mine să aveţi milă,

Ca duşmanul neamului omenesc asupra mea să nu poată nimic.

O, Sfinţilor Mucenici, ce pentru mine sînteţi bucuria vieţii mele,

în rîndurile voastre viteze, şi pe mine primiţi-mă!

Şi acum, o voi trădătorilor de Dumnezeu

A voastră e sabia uciderii şi focul -

Iată trupul meu!"

în unul din martirologiile care descriu chinurile mucenicilor din vremea împăratului persan Sapor stă scris după cum urmează: „Săbiile îşi pierdeau ascuţişul, cei care loveau cădeau obosiţi, precum sleiţi de puteri erau şi meşteşugarii făcători de săbii; Crucea lui Hristos însă se înălţa cu atît mai puternică, strălucind de sîngele mucenicilor lui Hristos."

Dar de cîte nenumărate mii de ori nu au crezut - cu multă infatuare - prigonitorii creştinilor că au terminato o dată şi pentru totdeauna cu creştinismul! Dar de fapt, ale lor vieţi au trecut ca o umbră, pe cînd Creştinismul s-a regenerat întotdeauna, înflorind şi mai puternic.

Cu toate acestea, chiar şi în vremurile noastre unii dintre contemporanii noştri cred că pot dezrădăcina cu forţa Credinţa Creştină din sufletele oamenilor. Ei însă nu spun prin ce mijloace. Ei par să nu ţină cont de faptul că toate mijloacele, fără excepţie, au fost puse în lucru de-a lungul veacurilor, şi toate, fără nici un succes.

Dreptate avea Tertulian cînd le striga păgînilor: „Zadarnic vărsaţi şuvoaie de sînge creştinesc! Căci sîngele mucenicilor se face sămînţa vie a Bisericii!"

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel înviat:

La cum Slăvită învierea Lui a adus bucurie de nedescris celor care îl iubeau pe El;

La cum aceeaşi înviere a Lui a adus ură şi invidie de nedescris celor care îl urau pe El;

La cum şi înfricoşata Lui a Doua Venire, întru putere şi slavă, va da naştere la aceleaşi sentimente: de ură la cei care II urăsc, şi de bucurie negrăită la cei care îl iubesc.

Pentru că noi...am văzut slava Lui cu ochii noştri (II Petru l: 16).

Cînd Sfinţii Apostoli vorbesc despre Slăvită înviere a Domnului nostru ei vorbesc întotdeauna la plural. Căci fiecare dintre ei, dînd mărturia lui, o dă şi pe a tuturor celorlalţi. Astfel, Apostolul Petru scrie: Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luîndu-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut salva Lui cu ochii noştri (II Petru 1:16).

Natanail nu a voit să creadă doar din auzite. De aceea Apostolul Filip 1-a invitat pe Natanail să vină şi să vadă (loan l: 46). Natanail a venit, a văzut şi a crezut. Aşa a fost şi cu ceilalţi apostoli: pînă ce nu s-au apropiat de Hristos, pînă ce nu au auzit, şi pînă ce nu au văzut, ei nu au voit să creadă. Miturile şi basmele cele isteţe şi meşteşugite în mod clar nu aveau nici un fel de trecere la Sfinţii Apostoli.

Căci minţile lor sănătoase şi ancorate în realitate voiau fapte palpabile, iar nu poveşti.

O, fraţilor, Credinţa noastră este realitate solidă şi dovedită mereu şi mereu, de-a lungul veacurilor. Urmele paşilor lui Dumnezeu sînt vii în istoria lumii. Nimeni nu are nevoie să se îndoiască. Dovezile învierii lui Hristos sînt de neînlăturat. Nimeni nu are nevoie să deznădăjduiască de ea. Căci îndoiala şi deznădejdea sînt viermii ce se nasc din ţesătura necontenită a păcatului. Cel care luptă să nu mai păcătuiască vede limpede urmele vii ale lui Dumnezeu în lume şi recunoaşte clar învierea lui Hristos.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, întăreşte-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui Sfint, ca să nu mai păcătuim şi orbi să nu mai fim Prezenţei Tale celei vii din lume, iar Sfintă învierea Ta să o vedem şi să o slăvim! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.