Martin a fost intronizat Papă al Romei în ziua de 5 iulie a anului 649, pe vremea cînd Ortodoxia lupta cu ereticii monoteliţi, care susţineau că în Domnul nostru întrupat acţionează o singură voinţă, în imperiul roman în acea vreme împărăţea Constans al Doilea, nepotul de fiu al împăratului Heraclie. La Constantinopole patriarh era Pavel. Spre a potoli furia monoteliţilor, împăratul compusese un volumaş intitulat „Typos", care era foarte favorabil ereticilor.

Papa Martin a convocat un Sinod format din 105 episcopi, care au dat anatemei "Typos-ul" împăratului, în aceeaşi vreme, Papa Martin a scris o scrisoare Patriarhului Pavel, implorîndu-1 să se ţină de curăţenia Mărturisirii Ortodoxe şi să- 1 sfătuiască pe împărat să renunţe la sofisticăria lui eretică. Această scrisoare i-a mîniat şi pe împăratul Constans şi pe Patriarh, împăratul 1-a trimis pe comandantul Olimpius la Roma spre a-1 aduce legat pe Papă la Constantinopol.

Comandantul nu a avut îndrăzneala să-1 lege pe Papă, dar a mituit un soldat să-1 omoare în biserică cu sabia, la vremea săvîrşirii Sfintei Liturghii. Cînd soldatul a intrat în biserică cu sabia ascunsă sub haină, el a orbit pe dată. Astfel s-a izbăvit atunci de moarte Papa Martin al Romei, prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu.

Tot în acele zile sarazinii atacau Sicilia: comandantul Olimpius a trebuit să meargă într-acolo, unde şi-a aflat imediat moartea. Apoi, prin intrigile ereticului patriarh Pavel, împăratul a trimis alt comandant la Roma, pe Theodor, care avea sarcina să- 1 aducă legat la Constantinopol pe Papa Martin, sub acuzaţia că a complotat cu sarazinii pentru răsturnarea puterii imperiale şi că nu o cinsteşte pe Maica Domnului.

Cînd comandantul a sosit la Roma şi a citit acuzaţiile în auzul Papei şi întregii sale suite, Papa Martin le-a înfierat ca pe nişte insulte, zicînd: „Cu sarazinii, duşmanii lui Hristos, nu avem nici o părtăşie. Cît despre Preacurata Maică a Dumnezeului nostru Iisus Hristos, cei care nu o cinstesc, nu o mărturisesc şi nu i se închină ei, anatema să fie asupra lor şi în viaţa aceasta şi în cea care va să fie." Dar comandantul nu a fost impresionat de mărturia Papei, pe care 1-a legat în lanţuri şi 1-a adus la Constantinopol, unde multă vreme a zăcut în închisoare, foarte bolnav, suferind de înfometări şi de durerea inimii, pînă cînd a fost izgonit în surghiun în sălbaticul ţinut al Chersonului. în acel cumplit exil Papa Martin a supravieţuit timp de doi ani.

El a murit în anul 655, înfăţişîndu-şi sufletul lui curat înaintea Domnului, Căruia îi închinase toată viaţa lui. Patriarhul Pavel, care se pocăise de ereziile lui, murise cu doi ani mai înainte. Cînd împăratul a venit la el pe cînd se afla pe patul de moare, Patriarhul Pavel şi-a întors capul către perete şi a plîns, mărturisind că a păcătuit cumplit împotriva Papei Martin, şi rugîndu-1 pe împărat să-1 elibereze din surghiun.

Toţi aceştia au fost la început păgîni, dintre aceia care se închinau focului. Toţi trei au fost slujitori la palatul prinţului lituanian Olgard, din Vilnius. Pe cînd erau încă păgîni ei se numeau Krugleţ, Kumeţ şi Nejilo. Cu toţii au primit mai apoi Sfîntul Botez Ortodox din mîna preotului Nestor.

Toţi trei au fost de aceea spînzuraţi, unul după altul, de acelaşi stejar, la anul 1347. Creştinii după aceea au tăiat acel stejar şi au ridicat cu el o sfmtă biserică în cinstea Sfintei şi de Viaţăfacătoarei Treimi.

Cinstitele moaşte ale acestor trei mucenici au fost aşezate în această biserică, iar din cioata şi rădăcina stejarului s-a dăltuit şi sfînta masă a Altarului acestei biserici. Sfintele moaşte ale celor trei mucenici lituanieni se odihnesc şi astăzi la Vilnius.

La început acest Ardalion a fost un actor-comedian. Ca să-şi distreze auditoriul, el mima chinurile mucenicilor care nu voiau să se lepede de credinţa lor creştină, reuşind prin mascările sale să provoace hohotele de rîs ale publicului la adresa mucenicilor creştini.

Dar cînd persecuţiile au reînceput sub împăratul Maximian, atitudinea lui s-a schimbat radical, în faţa mulţimilor care se înghesuiau la spectacolele sale, el a strigat că este Creştin şi că teatrul s-au terminat.

Pentru aceea Ardalion a fost osîndit la moarte prin torturare: el a fost legat de un cadru de vergi metalice înroşite în foc, împlinind astfel cel mai mare şi mai autentic rol al vieţii lui: acela de Sfînt Mucenic.

Aşa grăieşte în Senat

Sfîntul Papă Martin:

"Zdorbească-se trupul meu, ardă-se.

Cu bucurie orice schingiuire primesc —

Dar Credinţa mea nu o voi abjura nicicînd.

Mîntuitorul nostru în al Său trup

Dumnezeu a fost, şi Om.

Două naturi şi două voinţe deci El a avut,

De Dumnezeu, şi de Om.

Acestea două însă, într-o Singură Persoană,

Naturile amîndouă,

Şi ambele voinţe.

Aceasta este Credinţa ce de la Părinţi am moştenit-o.

Pentru ea mulţi viaţa şi-au dat.

Pentru ea viaţa mi-o dau şi eu, cel mai mic dintre toţi,

Robul Domnului meu, şi între păcătoşi, întîiul. "

Astfel Papa Martin

Credinţa Ortodoxă neclintit

înaintea tuturor mărturisi,

Şi în faţa ereticilor

Grăind adevărul.

Măreţ este omul ce se teme de Domnul!

Intaintea celor mărunţi el stă ca un munte.

"Se cuvine monahului să se teamă de Domnul precum un rob şi să-L iubească pe El precum un fiu," zice Evagrie. Desigur, lucrul acesta se cuvine şi fiecărui creştin, chiar şi celui care nu este monah. Este mare arta de a uni întru una şi aceeaşi trăire frica de Dumnezeu şi dragostea faţă de El.

Mulţi Sfinţi Părinţi, vorbind despre frica de Dumnezeu, o unesc întotdeauna cu dragostea faţă de El, şi invers, în omilia sa Despre dragostea desăvîrşită, Sfîntul loan Gură de Aur vorbeşte despre suferinţele şi chinurile iadului.

De ce? Pentru că în lipsa fricii de Domnul, dragostea faţă de El trece pe nesimţite în mîndrie; iar fără dragostea faţă de Dumnezeu, frica de El poate duce la deznădejde.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel înviat:

La cum S-a înfăţişat El ucenicilor la marginea Mării Tiberiadei şi i-a numit: Copiilor (loan 21:5);

La cum le-a umplut din nou mrejele cu peşte, iar ei

L-au recunoscut, dar nici unul nu a îndrăznit să întrebe: Cine eşti Tu? (Ioan 21: 12)

Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul vieţii, - Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă, Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă (I loan l: 1-3).

Iată, aceasta este predicarea apostolică! Apostolii nu grăiesc ca înţelepţii acestei lumi sau ca filozofii, şi şi mai puţin ca teoreticienii care fac supoziţii despre lucruri în scopul de a afla ceva. Apostolii grăiesc despre acelea pe care nu le-au căutat, dar care pe neaşteptate i-a înconjurat, despre lucruri pe care nu le-au descoperit ei ci care, aşa zicînd, i-au descoperit ele pe apostoli, şi i-au cucerit! Apostolii nu erau oameni care să se fi ocupat cu investigări spirituale, sau psihologice, şi cu atît mai puţin de spiritism.

Ei erau oameni simpli, în cea mai mare măsură ocupaţia lor era pescuitul - o ocupaţie cît se poate de practică, de experenţială. Pe cînd pescuiau, de ei S-a apropiat Dumnezeu-Omul Care treptat şi cu grijă i-a atras spre o nouă chemare în slujba Lui.

La început ei nu au crezut în El, dar treptat şi cu grijă, întrebîndu-se mult, ezitînd şi chiar îndoindu-se, ei au venit către El şi L-au recunoscut. Doar după ce L-au văzut de multe ori cu proprii lor ochi, şi numai după ce L-au examinat şi L-au simţit cu propriile lor mîini, au crezut Apostolii în Hristos Domnul, Om şi Dumnezeu.

Ceea ce ei au trăit era suprafiresc, dar metoda lor de recunoaştere a acestui suprafiresc a fost cu totul senzorială, învăţată prin vederea nemijlocită, materială, pozitivă. Nici un învăţat contemporan nu ar putea folosi o metodă mai pozitivă de cunoaştere a lui Hristos. Apostolii au fost martorii nemijlociţi nu doar ai unei singure minuni, ci a nenumărate minuni.

Ei au auzit cu urechile lor nu doar o singură învăţătură, ci atît de multe, încît lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris (loan 21: 25) despre ele. Timp de patruzeci de zile după înviere, ei L-au văzut cu ochii lor pe Domnul înviat: ei au umblat pe cale împreună cu El, au vorbit cu El, au mîncat cu El, şi I-au pipăit coasta şi L-au atins cu mîinile lor.

într-un cuvînt, ei L-au cunoscut prin mii de împrejurări şi experienţe minunate de prima mînă, prin care ei au învăţat şi au adeverit un fapt mare şi suprem, anume că Hristos este Dumnezeu şi Omul, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Mîntuitorul omenirii Cel iubitor de oameni, şi Judecătorul Atotputernic al viilor şi al morţilor.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormînt, întăreşte în noi credinţa şi focul iubirii de Tine, precum şi întru Sfinţii Apostoli acestea ai binevoit, Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumită în veci, Amin.