Pomenirea Sfîntului Cuvios Isaac Şirul al Doilea (întîiul Sfînt Cuvios Isaac Şirul se pomeneşte la 28 ianuarie.)
Despre acest sfînt cuvios Isaac Sfîntul Grigorie Dialogul ne dă unele amănunte. El a sosit în Italia la vremea stăpînirii goţilor, şi a intrat într-o biserică din Spoleto ca să se roage. El 1-a rugat pe paracliser să-i dea voie să rămînă închis în biserică peste noapte.
Aşa a stat el întreaga noapte la rugăciune, în acelaşi loc. Lucrul s-a întîmplat şi în a doua, şi în a treia zi. Dar paracliserul 1-a numit prefăcut şi 1-a lovit cu pumnul. Pe dată însă paracliserul a înnebunit.
Văzîndu-1 cum se chinuie, Isaac a îngenunchiat asupra lui, duhul necurat a ieşit din paracliser şi acesta s-a ridicat sănătos. Auzind de această nemaipomenită întîmplare întreaga populaţie a oraşului s-a îngrămădit să-1 vadă pe acest străin uimitor. Ei i-au oferit averi şi domenii, dar Sfintul nu a acceptat nimic, a refuzat toate ofertele şi s-a retras într-o pădure, unde şi-a construit o colibă. Acea colibă repede a devenit centrul unei mari mînăstiri.
Odată, el a cerut fraţilor să ducă toate săpăligile în vie şi să le lase acolo, în următoarea zi, cuviosul împreună cu fraţii au ieşit la vie luînd cu ei de mîncare. Fraţii erau uimiţi. Pentru cine putea fi mîncarea, din moment ce la vie nu trimseseră lucrători? Dar sosind acolo, ei au văzut că lucrau de zor tot atîţia lucrători cîte săpăligi lăsaseră ei în vie cu o zi înainte.
Căci iată ce se întîmplase: acei oameni erau hoţi, al căror gînd fusese să vină şi să fure săpăligile, dar prin puterea lui Dumnezeu ei au rămas locului şi s-au simţit forţaţi şi obligaţi să sape cu rîvnă la acea vie, toată noaptea, într-o altă împrejurare, doi oameni pe jumătate goi au venit la cuviosul Isaac şi iau cerut haine să se acopere. Sfintul a trimis un frate la un copac scorburos ce se afla pe marginea drumului, ca să scoată din acea scorbură orice va găsi în ea.
Fratele a mers, a găsit straie în scorbură şi le-a adus la stareţul său. El le-a luat şi le-a dăruit cerşetorilor. Cerşetorii au rămas cu totul ruşinaţi cînd şi-au recunoscut propriile lor haine, pe care le ascunseseră în acea scorbură. Altă dată, un om a trims în dar la mînăstire printr-un monah doi stupi de albine. Dar monahul 1-a ascuns pe unul din ele undeva pe drum, şi a intrat în mînăstire cu un singur stup, pe care 1-a adus în faţa stareţului.
Sfintul i-a zis: „Bagă de seamă la drumul de întoarcere, căci în stupul pe care 1-ai lăstat pe cale s-a strecurat un şarpe. Bagă de seamă să nu te muşte cînd vei ajunge la el."
Pomenirea Sfînlului Vasile Mărturisitorul
în timpul luptei împotriva sfintelor icoane (iconoclasmului), acest sfînt bărbat era episcop în cetatea Parius din Asia Mică. El a refuzat să semneze un anume document imperial care prevedea interzicerea cinstirii sfintelor icoane.
Pentru aceasta Vasile a suferit prigoane mari şi tortură. Dar el a rămas pururi tare ca diamantul în Credinţa Ortodoxă. El a trecut la cele veşnice la începutul veacului al optulea, înfăţişîndu-şi sufletul înaintea Domnului.
Pomenirea Sfîntului Cuvios Acachie
Acesta se trăgea din părţile Epirului, dintr-un sat pe nume Golita. El a fost un mare nevoitor athonit, un mare îndrumător de suflete şi un înaintevăzător. Dumnezeu 1-a învrednicit pe cuviosul Acachie de multe vederi cereşti.
El a binecuvîntat mai mulţi monahi care la acea vreme alegeau nevoinţa muceniciei. Sfintul cuvios Acachie a trecut la Domnul în vîrstă de nouăzeci şi opt de ani, în 1730.
Pomenirea Sfintei Cuvioase Athanasia
Această cuvioasă s-a născut în insula Eghina, din părinţi bogaţi şi generoşi. Ea şi-a împărţit toată averea săracilor şi s-a retras într-o mînăstire. Acolo ea a luat asupră-şi nevoinţe din ce în ce mai aspre. Cuvioasa Athanasia mînca puţin o dată la două zile.
Ea gusta peşte şi untdelemn doar la Slăvitele Praznice ale Naşterii şi învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Chiar fiind ea stareţa mînăstirii, ea era cea care pururea le slujea surorilor, şi nu voia să primească să-i slujească ei cineva. Cuvioasa Athanasia s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni, atît în timpul vieţii ei, cît şi după moarte. Ea a adormit în Domnul la anul 860.
Cîntare de laudă la Sfînta Athanasia
Athanasia sfatul cel bun l-a împlinit,
Pe pămînt strălucind ca o stea.
Ea cu duhul trupeştile slăbiciuni le-a învins,
Din tînără vîrstă venind ca să slujească Domnului.
Ea trupul şi-a veştejit cu postiri şi privegheri,
Din dorirea fierbinte a mîntuirii sufletului.
Averi bogate săracilor a împărţit,
Pe sine deplin voii lui Dumnezeu dăruindu-se.
In sfînta biserică tainic Domnul odată-i grăi,
Căci printr-o lumină mare ce tăie întunericul
Un glas auzi: „Athanasia,
Domnul blîndeţea şi smerenia iubeşte,
Pe acestea pururi mai presus de toate să lucrezi,
Cită vreme inima ta bate,
Şi duhul suflă în tine."
Athanasia, suflet minunat,
Şarpele mîndriei întru sine l-a ucis.
Ea desăvîrşit voia proprie lui Dumnezeu a supus,
Ascultătoare Lui precum soarele pe cer.
Domnul dragostea ei a răsplătit,
Cu har peste har.
Iar cînd ceasul ieşirii ei a sosit,
El o a aşezat
Intru ale Sale Locaşuri Cereşti.
Cugetare
Răul împărat Constantin Copronim avea o fiică foarte virtuoasă, pe fecioara Antuza, care era ramura frumoasă a unei rădăcini rele. în ciuda presiunilor pe care tatăl le făcea asupra ei ca să se mărite, Antuza a rămas de neclintit, căci ea hotărîse nestrămutat, din dragoste curată, să se închine cu desăvîrşire Stăpînului Hristos.
După ce tatăl ei a murit, Antuza şi-a împărţit toate imensele sale averi săracilor, a intrat într-o mînăstire şi s-a îmbrăcat în îngerescul chip. Uluitor lucru este ca cineva să-şi împartă toată averile săracilor, dar şi mai uluitor este cînd cei ce fac aceasta sînt dintre mai marii lumii, tineri şi frumoşi, care, dispreţuindu-şi rangul, calităţile, frumuseţea, tinereţea şi toate bogăţiile lor sau ale lumii, se închină cu dragoste întru totul lui Hristos Dumnezeu.
Domnul însuşi a zis că greu îi este unui bogat să intre întru împărăţia Cerurilor (vezi Matei: 19: 23). Da, cu adevărat greu este, dar iată că nu imposibil. Căci celui care se dispreţuieşte pe sine îi este foarte uşor să dispreţuiască şi cele ce sînt mai jos de sine: bogăţiile întregii lumi şi însăşi lumea.
Luare aminte
Să luăm aminte la Domnul Hristos Cel înviat:
La cum a intrat la ucenicii Săi prin uşile încuiate şi le-a dăruit pacea Lui;
La cum nici un zid, nici o piedică materială nu îl puteau împiedica să apară acolo unde El voia, cu trupul Lui transfigurat.
Predică Despre cetatea care se zideşte
Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evrei 13: 14).
Fraţilor, unde mai vedem noi acum slvitele cetăţi cele din vechime, Ninive şi marele Babilon? Astăzi doar şopîrlele mai mişună în praful ce s-a ales din acele colosale turnuri. Memfis şi Teba, oare nu erau ele mîndria faraonilor egipteni, stăpînitorii pămîntului? Dar astăzi iată că oamenii de ştiinţă întîmpină dificultăţi în a determina cu exactitate locul pe care se vor fi ridicat aceste celebre cetăţi.
Totuşi să lăsăm acum la o parte aceste cetăţi din cărămizi şi piatră. Să luăm în considerare cetăţile din sînge, carne şi oase. Căci oamenii îşi zidesc cetăţile trupurilor lor mult mai încet şi mult mai anevoios decît fortăreţele şi catedralele. Oamenii cheltuie uneori cîte nouăzeci şi o sută de ani ca să-şi zidească cetăţile trupurilor lor, iar la urmă văd că toate strădaniile lor dureroase au fost zadarnice.
Ceea ce le-a luat zeci de ani de grijă şi frică de toată vremea se prăbuşeşte în ţarina mormîntului într-o clipeală de ochi. Dar oare a cui cetatea trupească ar putea fi scutită vreodată de un asemenea dezastru? A nimănui.
Dar să lăsăm şi cetăţile trupurilor noastre. Să ne gîndim acum la cetăţile fericirii, pe care oamenii şi le durează din generaţie în generaţie. Materialele din care se durează aceste cetăţi sînt: veselia, plăcerea, averile, posturile înalte, onorurile şi gloria. Şi unde se află aceste cetăţi? Ca o pînză de păianjen se ţes ele în jurul omului uneori într-o clipă, şi tot ca o pînză de păianjen se rup şi se împrăştie, făcîndu-1 pe acel odată fericit mai nefericit decît toţi nefericiţii.
Cu adevărat noi oamenii nu putem avea aici cetate stătătoare. De aceea o căutăm noi pe cea care va să fie. Această cetate se zideşte din duh, viaţă şi adevăr. Aceasta este cetatea al cărej unic Arhitect este Stăpînul nostru Iisus Hristos. Această cetate se numeşte împărăţia Cerurilor, viaţa veşnică, sălaşul îngerilor, limanul sfinţilor şi scăparea mucenicilor, în această cetate nu mai există nici un fel de dualism al binelui şi al răului, ci toate sînt curate şi neamestecate, zidite întru armonia fericită şi frumoasă a binelui.
Toate cele zidite în această cetate sînt menite să dureze veşnic. Fiecare cărămidă a acestei cetăţi va dura în eternitate, căci cărămizile toate sînt oamenii şi îngerii cei vii. în această cetate domneşte Stăpînul Domn Iisus Hristos cel înviat.
O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care ai înviat a treia zi din mormînt, izbăveşte-ne pre noi dintre ruinele vremelniciei acesteia, şi du-ne cu milostivire către a Ta veşnică cetate a cerului, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.