Sfîntul Antipa este pomenit în Cartea Apocalipsei astfel: Antipa, martorul Meu cel credincios, care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana (Apocalipsa 2: 13), adică în cetatea Pergamului. Locuitorii acestei cetăţi trăiau întru întunericul închinării la idoli şi întru tot desfrîul şi necurăţia. Ei erau robii necuratelor patimi. Ei erau batjocoritori, tirani şi incestuoşi. Cu alte cuvinte, ei erau cu adevărat slugi ale satanei, între aceştia trăia şi strălucea Sfîntul Antipa, precum lumina în mijlocul întunericului, precum trandafirul între spini şi precum aurul în noroi.

In această cetate, cel care ucidea vreun creştin era cinstit ca un om foarte drept. Suma credinţelor lor păgîneşti stătea în vrăjitorie, interpretarea viselor, suljirea dracilor şi perversitatea extremă. Cum de Antipa diavolilor le era groază ca de foc, ei s-au înfăţişat în vis acestor vrăjitori şi desfrînaţi şi le-au mărturisit cît le e de frică de Antipa şi cum de răul lui vor trebui să părăsească cetatea.

Slujitorii idolilor au adunat un mare număr de popor împotriva lui Antipa, luîndu-1 pe Sffnt şi interogîndu-1 despre credinţa lui, nădăjduind că îl vor forţa cumva să se lepede de Hristos şi să slujească şi el idolilor. Dar Antipa le-a zis: „Cînd aşa-zişilor voştri stăpîni, aşa-zişilor stăpîni ai universului, le este atît de frică de mine - care sînt un om muritor - încît se simt forţaţi să părăsească cetatea, oare nu vă daţi seama cît de amarnic vă înşelaţi crezînd în ei?" Şi Sfîntul începu să le grăiască mai departe despre Credinţa Creştină ca fiind Una, Adevărată, şi Mîntuitoare.

Dar acel necurat popor s-a umplut de furie animalică şi 1-au tîrît pe Sfîntul Antipa care era un om în vîrstă la templul Artemidei, unde se afla un viţel turnat din bronz. Ei au înfierbîntat tare acel viţel de bronz şi 1-au aruncat pe robul lui Dumnezeu înăuntru.

Din interiorul viţelului, Sfîntul Antipa aducea slavă lui Dumnezeu şi cînta cîntare de laudă, precum odinioară lona din pîntecele chitului şi precum cei Trei Tineri din Cuptorul de Foc. Sfîntul Antipa s-a rugat pentru turma sa şi pentru întreaga lume, pînă cînd sufletul lui a părăsit trupul lui bătrîn şi obosit şi s-a înălţat la ceruri, între îngerii din împărăţia lui Hristos.

Sfîntul şi-a săvîrşit viaţa în chinuri şi s-a încununat cu cununile veşnicei slave la anul 92 de la întrupare.

Aceştia au fost temniceri ai închisorii din Roma pe vremea cînd Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel erau închişi acolo. Auzind cuvintele şi fiind martori ai minunilor săvîrşite de ei, cei doi temniceri au primit Sfîntul Botez şi au deschis porţile închisorii, lăsîndu-i liberi pe Sfinţi.

Apostolii au părăsit Roma, dar Mîntuitorul i Sa înfăţişat lui Petru, care L-a întrebat: „Doamne, unde mergi?" Iar Domnul i-a zis: „Mă duc la Roma, ca să Mă mai răstignesc o dată."

Ruşinaţi, Sfinţii s-au întors la Roma, unde au fost prinşi şi omorîţi. Ucişi împreună cu dînşii au fost şi cei doi viteji temniceri, Processus şi Martinian.

Aflîndu-se înlăuntrul viţelului de bronz

Ca şi într-un templu luminat,

Creştinul Antipa nu este singur:

în inima lui curată locuieşte Domnul.

Focul nu-l arde, lui Antipa de foc nu-i e frică.

Pentru Domnul Hristos sfîntul îndură

Cu răbdare toate,

Şi către Domnul se înalţă din foc

Rugăciunile lui:

"O Atotputernice Doamne Iisuse Hristoase,

împărate al veacurilor,

Eu pentru aceste chinuri Ţie

De mii de ori îţi mulţumesc!

Piară întru acest foc toate păcatele mele,

Ca la cer eu curat să mă ridic.

Rogu-mă Ţie, Stăpîne Doamne,

Intru această cetate a stricăciunii

Pre turma mea smerită

Curată să o păzeşti!

Mă rog ţie inimile lor să păzeşti,

Ca întru Tine şi cu Tine

pururea ele să petreacă.

Mă rog Ţie şi pentru aceşti păgîni, Doamne:

Desparte-ipe ei de minciunile diavoleşti.

Mă rog şi pentru toţi păcătoşii

Care a Ta lege o dispreţuiesc:

învaţă-ipre ei să-Ţi slujească Ţie.

Căci toate întru a Ta putere sfîntă sînt.

Acum la sfîrşit mă mai rog ţie,

Ca Sfîntă Biserica Ta să propăşească, Doamne,

De sub prigoana cea sîngeroasă să iasă!

Nu pot avea odihnă pe pămînt cei care doresc cu sete mîntuirea sufletelor lor, zice Sfîntul Efrem Şirul. Căci fără răgaz este lupta, fie din afară, fie dinlăuntru.

Vrăjmaşul uneori ne luptă pe faţă el însuşi, alteori prin oameni şi prin lucruri, şi încă alteori nevăzut, prin gînduri. Uneori el vine însuşi cu multă cruzime ca un duşman, iar alteori sub faţă de prieten linguşitor şi viclean.

Ceea ce se întîmplă pe cîmpul de bătaie între două oştiri duşmane se întîmplă şi în viaţa fiecărui creştin care se află în veşnic război cu patimile acestei lumi.

Cu adevărat, „nu pot avea odihnă pe pămînt cei care doresc cu sete mîntuirea sufletelor lor." Odihna nu vine decît la ceasul deplinei mîntuiri.

Să luăm aminte la Stăpînul Iisus Cel înviat:

La cum Simon Petru şi celălalt ucenic au alergat repede la mormînt ca să vadă cu ochii lor vestea învierii;

La cum, unul după altul, au intrat în mormînt şi au văzut giulgiul într-un colţ, şi de asemenea năframa;

La cum ei amîndoi au văzut şi au crezut, iar apoi au dat mărturie; şi cum pentru mărturia lor, ei au plătit cu viaţa.

Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15:22).

în Adam, viaţa este semănată întru ruşine; iar în Hristos, viaţa se ridică în slavă. Păcatul este de la Adam, iar dreptatea este de la Hristos. Slăbiciunea şi moartea vin de la Adam, iar puterea şi viaţa vin de la Hristos. Astfel, în Adam noi cu toţii murim. Şi astfel, în Hristos noi toţi vom învia. Acela este omul cel pămîntesc; pe cînd acesta este Omul Cel Ceresc. Acela este omul trupesc, pe cînd Acesta, Cel duhovnicesc.

Hristos nu de dragul Său a înviat, ci de dragul nostru, precum nu de dragul Său S-a răstignit, ci de dragul nostru. Căci dacă învierea Sa nu înseamnă şi învierea noastră, atunci a Sa înviere nu este dulceaţă, ci amăreală. Unde ar fi atunci dragostea lui Dumnezeu? în ce ar mai consta atunci sensul mizerabilei noastre vieţi pe pămînt? Care ar mai fi atunci scopul venirii lui Hristos pe acest pămînt?

Acolo unde sfîrşeşte Adam, începe Hristos. Adam sfîrşeşte în mormînt, iar Hristos începe cu învierea din mormînt. Neamul lui Adam este acea sămînţă care se aruncă în pămînt, putrezeşte şi moare, acea sămînţă care nu vede soarele. Este acea sămînţă care nu crede că ea poate încolţi şi scoate capul de sub pămînt, spre a înflori într-o tulpină verde care să facă frunze, flori şi fructe. Pe cînd neamul lui Hristos este un cîmp verde pe care a încolţit grîul, a crescut şi a înverzit, a făcut frunze, muguri şi spice care aduc roadă multă.

„în Adam" nu înseamnă doar că vom muri într-o zi; ci mai curînd înseamnă că deja sîntem morţi - morţi pînă la unul. „în Hristos" nu înseamnă doar că vom învia întro zi, ci mai curînd că deja de pe acum sîntem vii - că de pe acum sămînţă îngropată în noi a început să germineze şi să răsară în lumina soarelui. Exprimarea cea mai totală a morţii se vede în mormînt, iar exprimarea completă a vieţii nu se va vedea decît în împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu, în Ceruri.

Mintea fiilor lui Adam este conformă cu moartea, împăcată cu ideea că totul se supune inexorabil morţii, şi se afundă ca atare mereu mai mult în pămînt. Pe cînd mintea fiilor lui Dumnezeu se revoltă împotriva morţii şi putreziciunii, şi luptă tot mai mult ca omul să scoată capul la lumină, cu ajutorul harului Domnului nostru Iisus Hristos.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormînt, luminează minţile noastre, ale tuturor pămîntenilor, ca să fugim de întuneric şi pieire şi să tindem pururi către lumina şi viaţa veşnică ce se află numai întru Tine, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.