Eupsihie s-a născut într-o familie nobilă şi a fost crescut de mic în credinţa creştină, cu toată evlavia. In timpul împărăţiei lui Iulian Apostatul, pe cînd întîistătător al Bisericii lui Dumnezeu din Cezareea se afla Sfîntul Vasile cel Mare, Evpsihie s-a căsătorit cu o fecioară de neam mare. Cu toate acestea, el nu a vieţuit nici măcar o singură zi în această căsătorie.

La chiar vremea cununiei lui, s-a întîmplat un cortegiu păgînesc care aducea jertfe idolului Fortunei. Evpsihie împreună cu tovarăşii lui au intrat în acel templu, au dărîmat idolii la pămînt şi chiar şi templul. Auzind acestea, Iulian s-a umplut de furie şi a poruncit ca vinovaţii să fie decapitaţi, ca mulţi creştini să fie recrutaţi în armată, şi ca toţi să plătească tributuri exorbitante faţă de împărăţie; de asemena, el a mai dispus reconstruirea imediată a templului păgînesc pe cheltuiala tuturor creştinilor, interzicerea ca oraşul să mai aibă onoarea de a purta numele slăvit de Cezareea conferit lui de împăratul Cezar Claudius, şi revenirea lui la denumirea veche de Maza. Eupsihie a fost mai întîi legat de un copac şi torturat cu sălbăticie, iar mai tîrziu decapitat, ceea ce s-a întîmplat în anul 362.

La scurtă vreme după această ucidere împăratul Iulian a vizitat acest oraş în drumul lui spre Persia, cu care se afla în război. Sfmtul Vasile cel Mare a ieşit ca să îl întîmpine, purtînd cu el trei pîini de orz, în semn de respect şi ospitalitate. Iar împăratul a poruncit ca Sfîntului Episcop să i se înmîneze un braţ de fin din mîncarea vitelor ca dar în schimb.

Atunci Sfîntul Vasile cel Mare i-a zis împăratului: „Vedem că ne batjocoreşti, împărate. Noi îţi dăruim pîinea cu care noi înşine ne hrănim, iar tu ca răspuns la aceasta ne dai din hrana cu care se hrănesc vitele, hrană pe care tu, prin puterea ta, nu o poţi preface în mîncare bună pentru oameni."

La acestea împăratul a răspuns: "Află atunci că acest fel de hrană 1-am pregătit pentru voi, cînd mă voi întoarce din războiul cu Persia." Dar răul apostat nu s-a mai întors din războiul cu Persia, pe al cărei cîmp de bătaie şi-a aflat un fel de moarte cumplit, dar binemeritat.

în timpul împărăţiei persanului împărat Sapor, Vădim era stareţul unei anumite mînăstiri, fiind vestit şi pentru marea lui milostenie. La porunca lui Sapor acesta a fost aruncat într-o închisoare împreună cu şapte dintre ucenicii săi. De asemenea închis în acea în închisoare se afla şi un prinţ pe nume Nirsan, şi el creştin.

Ei zilnic erau scoşi afară şi bătuţi cumplit. Prinţul Nirsan mai cu seamă era la capătul puterilor; el se gîndea să se lepede de credinţă şi să se închine soarelui, aşa cum voiau persanii.

Lucrul a fost cum nu se poate mai pe placul lui Sapor, care îi promitea printre altele lui Nirsan şi împroprietărirea cu toate domeniile şi cu toată zestrea Mînăstirii stăreţite de Vădim, dacă însuşi Nirsan cu mîna lui îi va tăia capul stareţului.

Nirsan a făcut aceasta. El s-a aplecat ca un laş asupra capului lui Vădim, lovindu-1 de mai multe ori pînă cînd a reuşit să-1 ucidă; dar imediat după aceea, cuprins de disperare, s-a sinucis cu aceeaşi sabie. Aşa şi-a aplicat nenorocitul trădător cu mîna lui pedeapsa pentru omorîrea celui drept. Sfintul Vădim a luat mucenicia la anul 376.

Viteazul Vădim priveşte moartea în faţă,

Plîngîndu-l pe Nirsan, cel cuprins de nenorocire.

Nirsan sabia îşi întinde asupra lui Vădim,

Nu de Dumnezeu temîndu-se, ci de Sfînt.

El sabia îşi răsuceşte, asupra capului o abate!

Dar întaintea cavalerului cerului, el stă ca un laş.

O, Nirsane! - îi strigă Vădim.

Eu Vădim, către tine grăiesc, în drumul spre veşnicie:

De Hristos te-ai lepădat; minciuna o ai iubit.

Tu cu mîinile tale sufletul îţi ucizi.

Eu cu fiecare ceas de Dumnezeu dăruit,

Moartea îmi aştept;

Eu cu dorire aştept ca Domnul meu

Uşile împărăţiei Sale

mie smeritului să-mi deschidă.

Dar jale îmi este de mîna ta să mor, Prinţe,

Şi acolo sus, cu tine să nu mă întîlnesc.

Oare nu ştii că întunericul înghite

Pe vînzătorii lui Hristos,

Şi cu atît mai mult pe ucigaşii de creştini? "

Acestea grăi Sfîntul şi apoi tăcu,

Şi Nirsan îl ucise cu mînă tremurîndă:

Leul primi moartea de la un iepure fricos.

Dar Nirsan nu pe sfînt îl ucise,

Ci însuşi pe sine.

Căci al Domnului Sfînt nici un rău nu păţi.

Se spune despre Pericle că era un bărbat de o frumuseţe aproape perfectă, cu excepţia formei alungite a capului său, ce făcea să se asemene cu un dovleac: pentru aceasta mulţi rîdeau de el cînd apărea descoperit în public.

Ca să ascundă cumva acest defect al marelui bărbat, sculptorii greci îl reprezentatu întotdeauna în operele lor purtînd coif pe cap. Cînd vedem cum păgînii se străduiesc să ascundă defectele prietenilor lor, oare nu cu atît mai mult ar trebui noi, creştinii, să facem la fel? In iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întîietate, îi îndeamnă Sfîntul Apostol Pavel (Romani 12: 10) pe cei care cred în Hristos.

Cum mai putem susţine că ne lipim cu tot sufletul de Hristos Cel pururea blînd şi curat, cînd noi zilnic otrăvim aerul împrăştiind bîrfe despre defectele şi păcatele altora? Să înţelegem că cea mai de căpetenie virtute duhovnicească este aceea de a ascunde propria noastră vrednicie şi păcatele şi defectele altora.

Să luăm aminte la Domnul Hristos Cel înviat:

La cum S-a înfăţişat înaintea Mariei-Magdalena în Grădină şi cum, văzîndu-1, Măria mai întîi nu L-a cunoscut;

La cum i s-a adresat El cu blîndeţe, şi cum aşa Măria L-a recunoscut cu bucurie şi a alergat ducînd vestea Bucuriei ucenicilor.

Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grîu, cînd cade în pămînt nu va muri, rămîne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă (Ioan 12:24).

De ce aruncă semănătorul sămînţa pe pămînt? Oare face el acest lucru spre a o risipi, spre a vedea cum moare şi se usucă? Nu, el face aceasta tocmai spre a o face să încolţească şi să aducă roadă multă. Semănînd, semănătorul nu se gîndeşte că ceea ce aruncă va putrezi şi va muri, (deşi lucrul acesta se întîmplă), ci mai curînd el se gîndeşte la cum va încolţi sămînţa lui şi va aduce mult rod.

Cu adevărat, semănătorii seamănă cu bucurie, negîndindu-se nicicum la moartea seminţelor, ci la roadele şi bogăţia pe care o vor recolta. Semănătorul este Stăpînul Hristos, iar grăunţele de grîu sîntem noi, oamenii. Lui Ia plăcut să ne numească pe noi grîu. Există multe feluri de seminţe pe lume, dar între ele nici una nu este mai scumpă decît grîul.

De ce ne-a semănat Domnul pe noi în lume? Oare ca să putrezim şi să murim? Nu, ci mai vîrtos ca să trăim şi să aducem roadă multă. El doar incidental se referă la moarte. El vorbeşte de moarte doar ca de o condiţie a vieţii şi a rodirii din belşug.

Căci scopul semănatului nu este moartea, ci viaţa. Mai întîi sămînţa putrezeşte şi moare, cu adevărat, dar El face aluzie la aceasta doar în trecere, deoarece ştie că noi sîntem conştienţi de această realitate. El menţionează moartea doar în trecere pentru că Evanghelia Lui este în primul rînd o istorie a vieţii - a vieţii şi a rodirii din belşug.

Despre acest ultim lucru ne vorbeşte El mult, tocmai pentru că ştie că îl cunoaştem atît de puţin, şi ne sufocăm de îndoieli şi ignoranţă cu privire la el. Nu doar că El ne vorbeşte din belşug despre viaţă, dar El ne arată chiar viaţa. Prin învierea Sa, El ne-o arată şi ne-o dovedeşte cu o limpezime mai mare decît lumina soarelui şi a abundenţei ciclului vieţii din natura vegetală, întreaga istorie a Bisericii Sale nu este altceva decît o hartă exactă a vieţii.

O Atotputernice Doamne Iisuse Hristoase, mîntuieşte-ne pre noi de păcătoasa moarte. Izbăveşte-ne pre noi de moartea cea duhovnicească, Căci Ţie îţi mulţumim, şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.