Acest Gheorghie a fost ales de obşte şi intronizat Episcop al Mitilenei pentru marile sale virtuţi ce şi le cîştigase după îndelungi nevoinţe ascetice. Sfîntul şi-a păstorit turma cu multă înţelepciune şi rîvnă pînă la adîncile sale bătrîneţi. Cînd au început prigonirile împotriva sfintelor icoane de sub Leon Armeanul, bătrînul sfînt a fost chemat la Constantinopol, într-o adunare a episcopilor a căror intenţie, la dorinţa împăratului, era să-1 determine pe Gheorghie să pună capăt cinstirii sfintelor icoane şi în eparhia lui.

Dar Gheorghie a refuzat această nelegiuire, opunîndu-se cu îndrăznire dorinţei împăratului, împreună şi cu alţi episcopi binecredincioşi. Dar pentru aceasta nu numai că a primit batjocură, dar a fost şi surghiunit în sălbaticul ţinut al Chersonului.

Acolo, pentru toţi anii care îi mai rămăseseră de trăit, el a suferit chinuri cumplite şi toate felurile de lipsuri. Sfîntul Gheorghie Mărturisitorul a trecut la Domnul său în împărăţia cea veşnică pe la anul 816.

Din marea lui sfinţenie şi dragoste către Dumnezeu acest Sfînt Gheorghie s-a aflat lucrător de minuni, şi în timpul vieţii, şi după moartea lui.

Sfîntul Nil a fost unul din marii părinţi ai Bisericii Ruse. El a fost întemeietorul vieţii monahale de schit în Rusia. El a adormit cu pace la anul 1508. Sfintele lui moaşte odihnesc în Mînăstirea Sora.

Pravila sa pentru viaţa monahilor trăitori în schituri este o lucrare de ordin practic şi contemplativ de prim rang în cadrul tezaurului scrierilor patristice din toate timpurile.

Caliopie a fost unicul fiu a unui părinte de rang senatorial din Perga Pamfiliei, care îndelung se rugase cu lacrimi lui Dumnezeu să-i dăruiască un copil. Din cea mai fragedă pruncie el a fost învăţat şi educat de mama sa, mult credincioasa Teoclia, să-L cinstească pe Dumnezeu şi să ducă o viaţă castă. Caliopie era încă foarte tînăr cînd a izbucnit o cumplită prigoană sub împăratul Maximian.

Ca să-1 salveze de la moarte, mama lui 1-a aşezat într-o corabie, i-a dat aur din destul şi 1-a trimis în cetatea Pompeiopolis. Dumnezeu însă în a Sa tainică rînduială şi purtare de grijă a plănuit altfel pentru tînărul Caliopie. Coborînd în Pompeiopolis, el s-a aflat în mijlocul unei mulţimi gălăgioase care sărbătorea cinstirea zeilor păgîni.

Cum Caliopie a refuzat să ia parte la această sărbătoare prostească, el a fost tîrît de mulţimea înnebunită la comandantul Maximus, înaintea căruia Caliopie a mărturisit că el este Creştin. Comandantul a poruncit ca să fie bătut Caliopie cu vergi de plumb şi să fie ars cu foc. Plin de răni şi de loviri, tînărul a fost aruncat după aceea în temniţă. Aflînd că fiul ei este torturat, Teoclia şi-a împărţit toate averile ei săracilor, şi doar cu o sumă mică de bani s-a grăbit către fiul ei care se afla în închisoare.

Intrînd în ea, ea s-a închinat în faţa fiului ei şi i-a îngrijit rănile. La sfirşit, comandantul a rostit osînda : Caliopie avea să fie răstignit pe o cruce. Inima mamai s-a umplut de spaimă şi de bucurie. Cînd i-au luat fiul şi i 1-au dus la locul răstignirii, ea a strecurat cinci bani mari de aur în mîna călăului, spunîndu-i să-1 aşeze pe tînăr nu în felul în care a stat Mîntuitorul, ci cu capul în jos.

Din smerenie faţă de Stăpînul a cerut Teoclia aceasta. Caliopie a fost răstignit cu capul în jos în Sfînta şi Marea Zi Joi. Maica lui stătea la piciorul crucii, aducînd jertfa de recunoştinţă lui Dumnezeu.

A doua zi, cînd au coborît de pe cruce trupul neînsufleţit al fiului ei, ea a căzut îmbrăţişîndu-1, şi a murit. Aşa s-au înfăţişat înaintea tronului lui Dumnezeu, mucenicul şi cu maica sa. Ei au luat mucenicia cu cinste la anul 304.

Nevoinţa acestui cuvios Daniel a fost una neobişnuită: aceea de a îngriji de cei morţi.

De cîte ori auzea că cineva a murit îngheţat, sau în vreun alt fel de moarte năpraznică, neavînd pe nimeni alături, Daniel se grăbea să îl îngroape cu cinste şi să aducă rugăciuni lui Dumnezeu pentru el.

Cuviosul Daniel a adormit cu pace la anul 1540, iar trupul lui a fost aflat întreg, neputrezit pînă în ziua de azi.

Acesta a fost un mare nevoitor la Muntele Sinai şi la Muntele Athos (vezi luna august, în 8 zile).

"O, fiul meu Caliopie, departe să pleci,

Departe de primejdia de moarte!"

Astfel grăieşte maica, îmbrăţişîndu-şi fiul de despărţire ;

Ea visează la o soartă bună pentru fiul ei.

Caliopie, tînărul cel frumos,

Credinţa lui comandantului i-o mărturiseşte:

"Hristos este viaţa mea, calea şi adevărul;

Hristos singura mea dorire."

Ei pe Caliopie la crucea răstignirii îl duc ;

Iar după el mulţimile urmează, vrînd să vadă.

El este palid şi drept, cetluit în lanţuri,

Păşeşte liniştit, deşi plin de răni.

Maica lui îi şopteşte: «O Caliopie, fiul meu!»

"Călătoresc, o maică, departe de moarte,

de primejdia ei."

Mucenicul lui Hristos, slăvitul mucenic,

Pe cruce cu bucurie urcă, cu capul în jos.

Asupra trupului mort maica se apleacă.

Pe fiul cu lacrimi îl scaldă

Şoptind liniştit: "Caliopie, fiul meu!"

"Aici sînt, maica mea iubită,

Departe de primejdia de moarte."

Părinţii duhovniceşti să se deosebească de păstoriţii lor, tot aşa cum păstorul deosebit este de oile sale. Aşa interpretează Sfîntul Isidor Pelusiotul Intîia Epistolă a Sfîntului Apostol Pavel către Timotei. Viaţa preotului este întotdeauna un model pentru păstoriţii lui, fie în bine, fie în rău.

Ducînd o viaţă exemplară preotul se conformează poruncilor evanghelice, iar neducînd-o, el se leapădă de însăşi Evanghelia lui Hristos. Nimeni între oameni nu se mai află într-o astfel de poziţie precum preotul dreptmăritor: fie să confirme adevărul Sfintei Evanghelii ducînd o viaţă conformă ei întru totul, fie să-1 nege, prin modelul unei vieţi rele.

Preotul cel bun se distinge prin lucrările sale cele bune tot aşa cum păstorul cel bun se distinge de lup. De aceea se va afla ceata preoţilor buni împreună cu fiii lui Dumnezeu, iar cea a preoţilor răi împreună cu fiarele întunericului. Păstorii cei buni ai Bisericii, chiar la cea mai de pe urmă suflare a vieţii lor, nu au altă grijă decît cum să chivernisească mai bine turma cuvîntătoare care rămînea în urma lor.

Pe patul său de moarte, Sfîntul losif Scriitorul de Cîntări astfel se ruga lui Dumnezeu: "Păzeşte turma Ta, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, pre care au zidito dreapta Ta, şi o desăvîrşeşte pre ea pînă la sfîrşitul veacurilor. Ajută pe iubiţii mei copii ai Bisericii Tale, Doamne.

Dăruieşte Bisericii, Miresei Tale de Tine alese, viaţă cu pace şi fără de furtună." Sfîntul Antipa, aruncat să ardă de viu întrun viţel de aramă, astfel se ruga lui Dumnezeu: "Nu numai pe mine, dar şi pe cei ce vor veni după mine, învredniceşte-ne, Doamne, veşnicelor Tale milostiviri şi bunătăţi."

Să luăm aminte la învierea Domnului nostru Iisus Hristos :

La cum mironosiţele femei se duc cu mir şi cu aloe la mormînt ca să-L ungă pe acela Care este bunămireasma cerului şi a pămîntului;

La cum îngerul le vesteşte lor învierea Domnului nostru prin cuvintele : De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi ? (Luca 24 :5).

De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi (Luca 24 :5)?

îngerul lui Dumnezeu le întreabă pe femeile mironosiţe ca şi întru o mare mirare: De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Este ca şi cînd văzătorul tainelor lui Dumnezeu şi al puterii lui Dumnezeu ar întreba: «Cum puteţi crede pînă şi numai timp de o clipă că El ar putea fi ostatec al morţii? Oare nu cunoaşteţi că El este însuşi Izvorul Vieţii? Oare nu cunoaşteţi că viaţa toată nu este decît de la El şi că nici o fiinţă nu poate să capete nici măcar un mic strop de viaţă din altă parte? Oare nu v-a descoperit El însuşi desăvîrşit că este Stăpînul vieţii şi al morţii? Cine 1-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile? Cine a uscat desăvîrşit smochinul cel neroditor?

O, fraţilor, să încetăm şi noi aşadar să mai căutăm pe cei vii printre cei morţi! Iar dacă printre noi se mai află dintre aceia care încă îl mai caută pe Hristos printre cei morţi, îi îndemnăm acum să înceteze din această corvoadă pierzătoare de suflet. Căci acesta este efortul zadarnic al iudeilor, al paginilor, şi al ne-creştinilor.

Noi ştim că Stăpînul şi Dătătorul Vieţii nu se află în mormînt ci pe Tronul Slavei cel din Ceruri. Duhul omenesc cel neîntunecat de păcat priveşte la ceruri, unde nici un mormînt nu se află; pe cînd duhul cel întunecat de păcat priveşte în mormînt şi nu vede în el cerul.

Păcatul şi virtutea, aflate mereu în veşnică luptă, guvernează vederea duhovnicească a omului -fiecare din ele dezvăluindu-i omului propria viziune. Păcatul îi arată duhului omului vederea terestră, şi stricăciunea lumii. Virtutea înalţă duhul omului la cer şi îi arată viaţa fericită şi veşnică, alături de Hristos Cel înviat, împăratul ei.

O fraţilor, să nu căutăm viaţa în zidire, ci numai în Ziditor. Să nu comitem un păcat încă şi mai groaznic: să nu-L căutăm pe Ziditor printre mormintele zidirii nici pe Cel Care este Nemuritor şi Lumina lumii în întunericul pămîntului.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Biruitorule al morţii, către Tine strigăm: ridică-ne şi pre noi din stricăciunea şi întunericul morţii, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.