Pomenirea Sfinţilor Mucenici Agatopod şi Teodul
Agatopod era diacon iar Teodul era citeţ în Biserica din Tesalonic. Agatopod era împodobit cu bătrîneţile cele cinstite iar Teodul cu tinereţea cea plină de întreaga înţelepciune [fecioria trupească şi sufletească]. În timpul prigoanelor lui Diocleţian împotriva creştinilor aceştia doi au fost chemaţi la curtea împăratului.
Ei au răspuns cu bucurie şi, ţinîndu-se de mînă, au păşit împreună la judecată şi au strigat: «Creştini sîntem!». Toate îndemnurile judecătorilor să se lepede de Hristos şi să se închine la idoli au rămas zadarnice. După ce au fost aruncaţi în temniţă şi înfometaţi lungă vreme, ei au fost osîndiţi la moarte prin înecarea în mare.
Li s-au legat mîinile la spate, li s-au legat pietre grele la gît, şi au fost duşi la locul de unde aveau să fie aruncaţi în mare. Cînd se pregăteau să îl arunce pe Agatopod în adîncuri, acesta a strigat: «Iată botezul nostru cel de al doilea, cel care spală toate păcatele noastre, aşa încît curaţi să ne înfăţişăm noi înaintea Domnului nostru Iisus Hristos.» La scurtă vreme după uciderea mucenicilor, trupurile lor au fost duse de valuri la mal, iar credincioşii le-au luat şi le-au îngropat cu cinste.
Sfintul Teodul le-a apărut cunoscuţilor săi ca un înger de lumină îmbrăcat în strai luminos, poruncindu-le să împartă ce mai rămăsese din averile sale săracilor.
Aceşti slăviţi şi minunaţi ostaşi ai lui Hristos au suferit mucenicia cu cinste în timpul împărăţiei lui Diocleţian, în timp ce la Tesalonic stăpînea cezarul Faustin, în anul 303.
Pomenirea Sfîntului Cuvios Marcu din muntele Trahe
Acesta mai este cunoscut şi sub numele de Marcu Atenianul, căci Atena fusese locul naşterii sale. Părinţii lui trecuseră la cele veşnice după ce Marcu şi-a săvîrşit cea mai înaltă învăţătură la Atena. Atunci el a cugetat întru sine, că nici el nu va putea ocoli moartea, şi atunci lucrul cel mai de dorit este acela de a se pregăti cum se cuvine mai înainte pentru o plecare cuviincioasă din această viaţă. Împărţind toate averile sale săracilor, el a ieşit în largul mării pe o plută, cu credinţa nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu, pe care Îl ruga să-l îndrepte încotro Îi este sfîntă voia Sa.
Dumnezeu, prin a Sa purtare de grijă, l-a păzit pe robul Său Marcu şi a adus pluta în Libia (sau Etiopia), la un munte ce se numea Trahe. Marcu a vieţuit ca un pustnic pe acest munte timp de nouăzeci şi cinci de ani, nevăzînd înaintea ochilor săi în tot acest timp nici om, nici fiară sălbatică.
Timp de treizeci de ani însă el s-a luptat cumplit cu duhurile cele necurate şi a suferit cumplit de foame, de sete, de geruri mari, şi de căldură peste măsură. El mînca pămînt şi bea apă din mare. După treizeci de ani de chinuri dintre cele mai cumplite el i-a bătut pe demoni, care au fugit de la el; apoi robului lui Hristos i s-a trimis de către Stăpînul său un înger, care îi slujea lui, aducîndu-i zilnic hrană de pîine, peşte şi fructe.
Pe acest cuvios Marcu l-a cercetat, cu puţin mai înainte de sfîrşitul său, Sfîntul Serapion, care mai apoi a făcut cunoscută viaţa cea plină de minuni a pustnicului Marcu. L-a întrebat Marcu pe Serapion: "Mai sînt oare creştini în lume care, zicînd muntelui: 'Du-te şi te aruncă în mare, muntele să facă aşa?" În clipa aceea muntele pe care cei doi şedeau a început să se mişte către mare. Marcu şi-a ridicat mîinile către cer şi l-a oprit.
Astfel era puterea de minuni făcătoare a acestui mare nevoitor al lui Hristos. Mai înainte de sfîrşitul său el s-a rugat pentru mîntuirea întregului neam omenesc şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Sfîntul Serapion a văzut cum sufletul lui Marcu este dus către ceruri de îngeri, şi a mai văzut cum o mînă se întinde din cer şi primeşte sufletul lui Marcu. Sfîntul Marcu a trăit pe pămînt una sută şi treizeci de ani, adormind cu pace cam pe la anul 400.
Cîntare de laudă la Sfîntul cuvios Marcu din muntele Trahe
Iată ceasul meu bate, ultimul pe acest pămînt.
Eu merg acolo unde în loc de soare
Străluceşte mai puternic Lumina Domnului meu.
Eu praful trupului meu îl lepăd, acest veşmînt trupesc,
Şi călătoresc spre Tine, către a Ta Faţă,
O Hristoase al meu.
O singură dorire mai tind fierbinte către Tine,
Pe faţa acestui pămînt:
Cu rugăciunea aceasta înaintea Tronului Tău mă înfăţişez:
Mîntuieşte, Doamne, neamul omenesc,
Cea mai adîncă dorire a sufletului meu
Intru acest ceas este mîntuirea lor.
Rupe lanţurile păcatelor lor,
Fiecăruia dintre ei, şi tuturor.
Doresc să se mîntuiască toţi postitorii cei virtuoşi,
Şi toţi cei ce lucrează cu rîvnă ogorul Tău.
Doresc să se mîntuiască toţi cei care
Pentru Tine pătimesc în închisori,
Toţi cei care pentru dragostea Ta se jertfesc
Noapte şi zi.
Doresc să se mîntuiască şi păcătoşii
Care cumplit păcătuiesc, Doamne,
Chinuindu-i pe robii Tăi;
Doresc să se mîntuiască şi aceia
Care pentru Tine îndură aceste chinuri.
Doresc mîntuire lavrelor, celor pline de monahi;
Doresc mîntuire credincioşilor,
Celor plini de lacrimi şi sărăcie;
Doresc mîntuire bisericilor, din toată lumea Ta;
Doresc mîntuire păstorilor Bisericii,
Mîntuire tuturor, şi mie, smeritului;
Doresc mîntuirea tuturor robilor şi roabelor lui Dumnezeu,
A celor cunoscuţi lumii,
Şi a celor care vieţuiesc ascunşi de ochii ei.
Doresc mîntuirea celor botezaţi şi a celor înfiaţi,
A celor ce sînt vii prin darul de viaţă-făcător
Al Sfîntului Duh Dătătorul de Viaţă.
Doresc mîntuirea smeriţilor şi milostivilor,
A împăraţilor credincioşi
Și a dregătorilor credincioşi,
A fiecărei inimi omeneşti,
A celor infirmi şi a sănătoşilor.
Doresc, Doamne, mîntuirea fratelui meu Serapion, acesta.
O Atotputernice Doamne, aceasta este dorirea mea
Întru acest ceas al ieşirii mele -
Facă-se voia Ta!
Cugetare
"Sa vieţuiţi ca şi cînd nu aţi fi din această lume - şi veţi afla pacea," îi povăţuia Sfîntul Antonie cel Mare pe ucenicii săi. Uimitoare povaţă, dar cit de adevărată! Căci cele mai mari neplăceri şi chiar nenorociri survin tocmai atunci cînd dorim cu tot dinadinsul să ne asociem şi să ne identificăm cu oameni şi lucruri care aparţin lumii acesteia.
Cu cît o persoană se retrage mai mult din lume, cu atît mai mult o contemplă pe aceasta ca existînd şi fără ea, şi cu cît se adînceşte omul mai mult în cugetarea la nemernicia lui în această lume, cu atît mai mult se apropie de Dumnezeu şi cu atît mai adîncă este pacea duhovnicească pe care o dobîndeşte.
Mor în fiecare zi! (I Cor 15:31) - strigă Sfîntul Apostol Pavel, adică, în fiecare zi simt că eu nu sînt din această lume. De aceea în duh se şi simţea un cetăţean al cerului, în fiecare zi. Cînd torţionarul Faustin l-a întrebat pe Sfîntul Teodul: "Oare nu este viaţa mai bună decît o moarte violentă?", acesta i-a răspuns: "Cu adevărat cred că viaţa este mai bună decît moartea. Tocmai de aceea am hotărît eu să mă îngreţoşez de această viaţă trecătoare pe pămînt: ca să dobîndesc viaţa, dar pe cea veşnică."
Luare aminte
Să luăm aminte la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos:
La cum s-a cutremurat tot pămîntul la întoarcerea Sa în trup, tot aşa cum se întîmplase şi la Răstignirea Lui;
La cum îngerii s-au pogorît în mormînt ca să-I slujească Lui, aşa cum totdeauna ei Îi slujeau Lui, cînd El le îngăduia aceasta.
Predică Despre împlinirea prorociilor
Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciune (Ps. 15: 10).
Acestea sînt cuvintele celui plin de duh văzător al tainelor cereşti, cuvinte strălucitoare, profetice, împăratul Proroc David grăieşte aceste cuvinte despre Hristos Domnul, despre Sufletul şi Trupul Domnului, adică despre cele ce sînt omeneşti în El.
Că aceste cuvinte au fost rostite de Sfîntul Proroc David cu privire la Mîntuitorul Hristos Cel înviat, stă mărturie însuşi Sfîntul Apostol Petru în întîia lui predică, imediat după Pogorîrea Duhului Sfînt în Ziua Cincizecimii (Fapte 2:27).
Căci, zice sfîntul apostol, strămoşul David... a murit şi s-a îngropat, iar mormîntul lui este la noi, pînă în ziua aceasta (Fapte 2: 29). Deci nu la David însuşi se referă cuvintele psalmului de el alcătuite prin Duhul, deşi aşa s-ar putea părea unora; ci ele se referă la Urmaşul lui David după trup, adică la Însuşi Domnul Hristos. Trupul împăratului David a suferit stricăciune, aşa cum s-a întîmplat şi cu trupurile celorlalţi descendenţi ai săi.
Prin urmare Hristos este acel urmaş al lui David după trup Care nu a rămas în locuinţa morţilor şi al Cărui trup nu a cunoscut stricăciune. Mai înainte văzînd el [David] aceasta, a vorbit despre Învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciune (Fapte 2: 31).
Cu adevărat, prea luminoasă prorocie! Cu adevărat, minunată înainte-vedere! Înainte de Învierea Domnului, aceste cuvinte trebuie să fi părut cu totul de neînţeles şi chiar iraţionale tuturor interpreţilor iudei ai Psalmilor! Dar cînd se dă la o parte pecetea de pe mormînt, atunci se dă la o parte şi pecetea tuturor prorociilor care multora le-au părut obscure şi de neînţeles. Căci Hristos a înviat din morţi iar prorociile tainelor viitoare s-au făcut realitate vizibilă tuturor.
Iată pecetea s-a dat la o parte nu numai de pe mormîntul lui Hristos, ci şi de pe nenumăratele cuvinte şi mai înainte vederi ale prorocilor. Iată Hristos învie, iar cuvintele proroceşti despre El învie şi ele. Pogorîndu-Se la iad, Domnul duce lumina cerească a vieţii şi învierii şi drepţilor strămoşi şi proroci. Cu a Sa înviere, Domnul a adus cuvintele şi străvederile lor la lumina înţelegerii şi a adevărului. Hristos învie şi toate cele cîte sînt bune, drepte şi adevărate, şi de dinainte şi de după Dimineaţa învierii, învie şi ele.
O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase Cel Care ai înviat a treia zi din morţi, aşează-ne şi pre noi între cetăţenii cei înviaţi ai împărăţiei Tale, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.