Pomenirea Sfîntului Preacuviosului părintelui nostru losif, Scriitorul de Cîntări
Sfantul cuvios losif s-a născut în Sicilia, din părinţi evlavioşi şi plini de toată virtutea. După moartea lor, losif s-a strămutat în Tesalonic, unde a primit şi tunderea în cinul monahal. Ca monah, el s-a făcut pildă tuturor prin postiri, înfrînări mari, rugăciunea neîncetată, cîntări de psalmi, privegheri şi multe feluri de nevoinţe. Episcopul Tesalonicului l-a hirotonit preot.
Pe cînd a venit la Tesalonic, marele Grigorie Decapolitul a fost atît de impresionat de losif, de caracterul lui minunat, încît l-a invitat să vină la mînăstirea lui din Constantinopol. Cînd focul limbilor otrăvite au izbuncnit iar împotriva sfintelor icoane, pe vremea lui Leon Armeanul, losif a fost trimis la Roma ca să ceară Papei şi Bisericii din Roma să lupte pentru Sfînta Ortodoxie.
Aflîndu-se în această călătorie, el a fost răpit de piraţi şi dus în insula Creta, unde ereticii l-au ţinut în închisoare timp de şase ani. losif s-a bucurat pentru a fi fost învrednicit să primească chinuri pentru Hristos, şi de aceea aducea neîncetată laudă lui Dumnezeu, socotindu-şi cătuşele ca şi nişte podoabe de aur.
Dis de dimineaţă, în ziua slăvitei prăznuiri a Naşterii Domnului, întru al şaselea an al întemniţării lui losif, răul împărat Leon Armeanul a fost asasinat în biserică în timp ce asculta Utrenia, în acelaşi moment Sfîntul Nicolae s-a înfăţişat înaintea lui losif în închisoarea din Creta şi i-a zis: "Ridică-te şi urmează-mi!" losif s-a simţit ridicat în văzduh, şi s-a aflat deodată înaintea porţilor cetăţii Constantinopol.
Toţi dreptmăritorii creştini s-au bucurat cu bucurie mare la vederea lui. El a alcătuit canoane şi imne pentru slujbele multor sfinţi. El avea darul înaintevederii, drept pentru care Patriarhul Fotie l-a rînduit duhovnic cinului preoţesc, arătîndu-l lor ca pe un "om al lui Dumnezeu, un înger în trup şi un părinte al părinţilor".
La adîncile sale bătrîneţe el s-a mutat la Domnul Cel Căruia I-a slujit cu credinţă, cu lucrul şi cu minunatele cîntări de el scrise. El a adormit cu pace în ajunul Sfintei şi Marii Zi Joi, din anul 883 după Hristos.
Pomenirea Sfintei Muceniţe Fervuta, a surorii ei văduve şi a slujnicei lor
In timpul împăratului persan Sapor a fost asasinat Sfîntului Episcop Simeon. Fervuta, sora Episcopului Simeon, fusese luată la palatul împărătesc din dorinţa împărătesei. Fervuta era extraordinar de frumoasă, şi mulţi pretendenţi doreau căsătoria cu ea, printre care se aflau şi anumiţi preoţi păgîni şi vrăjitori.
Fervuta însă i-a respins pe toţi, atrăgînd astfel asupra ei multă ură. In acel timp împărăteasa s-a îmbolnăvit, prilej cu care toţi păgînii respinşi de Fervuta i-au strecurat împăratului că aceasta ar fi otrăvit-o pe împărăteasă, şi că dacă voia să o scape, atunci să o ucidă pe Fervuta, pe sora ei văduvă şi pe slujnica lor prin tăiere în două cu fierăstrăul, trei părţi ale trupurilor lor aşezîndu-le de o pare, trei părţi de cealaltă, iar împărăteasa să fie purtată prin mijloc, şi astfel se va vindeca. Impăratul a ascultat sfatul păgînilor băutori de sînge.
Fervuta împreună cu sora ei şi cu slujnica lor au luat mucenicia pentru Hirstos la anul 343, dobîndind astfel cununile cele veşnice ale Veşnicei Împărăţii a Stăpînului lor Hristos.
Pomenirea Sfîntului Cuvios Zosima din Palestina
Cuviosul Zosima a fost monah în mînăstirea de la Iordan în timpul împărăţiei lui Teodosie cel Mic.
El este acel Cuvios Zosima care a afiat-o pe Sfînta Măria Egipteanca care se nevoia dincolo de Iordan, căreia i-a dus Sfînta Împărtăşanie o dată iar în următorul an a îngropat-o.
Sfîntul Cuvios Zosima a trecut la Domnul la vîrsta de o sută de ani, în veacul al şaselea.
Pomenirea Sfîntului Cuvios Mucenic Nichita
Sfîntul Nichita a fost de loc din Albania, dar de neam slav. Monah la Sfîntul Munte fiind, el s-a dus la Serres, unde a intrat în dispută cu mullahii pe teme de credinţă.
Neputînd să-l biruiască cu cuvîntul, turcii l-au supus torturii, şi aşa şi-a dat Sfîntul Cuvios Nichita sufletul lui Dumnezeu, la anul 1808.
Cîntare de laudă la Sfînta Muceniţă Fervuta
Roaba Domnului, fecioara Fervuta,
Precum mieluşelul cel dus la tăiere a tăcut,
Nezicînd: "Vai mie!"
Ci cu bucurie jertfa şi-a primit
Pînă la capăt.
Pămînteasca înşelăciune a acestei lumi
Cu desăvîrşire a dispreţuit
Căci mai mult decît pe întreaga lume
Pe Domnul ei L-a iubit.
In regalul palat domnea deşertăciunea şi boala,
Din el credinţa minunată în Fiul lui Dumnezeu lipsea;
Printre descîntători domnea blestemul întunericului,
Dintre ei lipsea cunoaşterea Făcătorului şi a lumii
Celei cereşti.
Frumuseţea cea trupească
Piatră de poticnire este,
Acolo unde nu-i iubirea lui Dumnezeu,
Credinţa şi nădejdea.
Astfel Fervuta fecioara jertfa întreagă
Lui Hristos pe sine s-a adus,
Ea pe lume a lăsat-o toate să-i jefuiască,
Dar nu şi sufletul ei.
Chinuitorul i-a omorît trupul,
Dar sufletul ei viu nu i l-a putut înrobi.
Colivia trupului i-a spart-o:
Din ea sufletul a zburat voios către Rai,
Din părelnica libertate a vieţii trupeşti,
La adevărata libertate veşnică.
Sîngele ei a curs pe pămînt,
Trupul ei a devenit pămînt,
Dar Fervuta este vie în veci.
Cugetare
Dumnezeu proslăveşte pe cei care ÎI proslăvesc pe El. Aceasta se vede cu putere şi din belşug în vieţile sfinţilor. Sfîntul losif Scriitorul de Cîntări cu adevărat L-a slăvit pe Dumnezeu prin cîntările şi toate celelalte lucrări ale sale, între care şi chinurile închisorii.
Şi pe el Dumnezeu l-a proslăvit şi în viaţa aceasta, şi în cealaltă, în timpul vieţii, prin aceea că însuşi Sfîntul Nicolae i s-a înfăţişat în închioarea din Creta, l-a eliberat şi l-a adus într-o clipeală la Constantinopol. Cînd Cuviosul losif se nedumerea întru sine dacă să compună un canon de rugăciune pentru Sfîntul Apostol Vartolomeu, apostolul însuşi i-a apărut în faţa ochilor în strai luminos şi i-a spus lui losif că bineplăcută Îi este lui Dumnezeu alcătuirea acestui canon.
Cînd a murit Sfîntul losif, un cetăţean al Constantinopolului a aflat de slava pe care o are sfîntul înaintea lui Dumnezeu. Acest cetăţean se dusese la Biserica Sfîntului Teodor Fanariotul spre a-l ruga să-i dezvăluie unde se ascunde un rob al său fugit. (Pentru că acest sfînt Teodor era cunoscut printre credincioşi că descoperă cele pierdute sau furate, el era numit de popor Fanariotul, care înseamnă: "cel care descoperă cele ascunse".)
Acest cetăţean s-a rugat trei zile şi trei nopţi, şi văzînd că nu primeşte nici un răspuns de la sfînt era gata să plece din biserică. Dar chiar atunci Sfîntul Teodor i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a zis: „De ce te mînii, omule? losif Scriitorul de Cîntări a ieşit din trup, şi iată, noi am fost cu el.
El a murit în această noapte, şi noi toţi cei cărora el le-a compus preafrumoase cîntări i-am dus sufletul la ceruri şi l-am înfăţişat înaintea lui Dumnezeu. De aceea am întîrziat în răspunsul către tine."
Luare aminte
Să luăm aminte la Învierea din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos:
La cum sufletul Său S-a întors de la iad şi a locuit iarăşi în al Său trup;
La cum, după ce a înviat cu puterea Sa dumnezeiască şi alte trupuri care muriseră, L-a înviat şi pe al Său.
Predică Despre Biserica care este Trupul lui Hristos
Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica (loan 2: 19).
Aşa le-a grăit Domnul iudeilor celor vicleni despre templul trupului Său (Ioan 2:21). Dar cum viclenilor nu le e dat niciodată să înţeleagă nimic, aşa nici iudeii nu au înţeles, ci mai vîrtos şi-au bătut joc de El. Dar Domnul nu i-a certat pentru aceasta; totuşi cele spuse de El s-au împlinit. Iudeii I-au ucis trupul, dar El L-a ridicat din nou, şi L-a ridicat întru putere şi întru slavă.
Cei vicleni L-au pedepsit pe Dumnezeu cu uciderea, iar Domnul i-a certat pe vicleni cu învierea. Căci pe vicleni îi satisface foarte să-şi poată arăta puterea asupra altora, ucigîndu-i. Pentru Domnul însă este o bucurie ca să-Şi arate puterea prin aceea că aduce din nou la viaţă şi ceea ce era mort.
Căci nimic nu este mai trecător decît triumful răului, şi nimic mai veşnic decît triumful adevărului. Dărîmaţi templul acesta. Domnul a numit Trupul Său Biserică. Ucisă, acea biserică a fost îngrămădită într-un mormînt întunecos, peste a cărui uşă s-a prăvălit o piatră mare şi grea, care să împiedice lumina să intre.
Acelei Biserici însă nu-i trebuia lumina soarelui. Căci ea avea propria ei lumină, lumina Soarelui Dreptăţii, Care strălucea dinlăuntru. O mînă blîndă şi dumnezeiască a dat la o parte piatra de pe mormînt şi S-a înfăţişat Domnul Înviat, întru slavă şi întru putere.
Cele ce s-au petrecut cu Trupul Preacurat al Domnului, s-au petrecut de nenumărate ori, mai tîrziu, cu Biserica sfinţilor de pe tot pămîntul. Duşmanii Bisericii au prigonit-o pe ea cu sălbăticie, au schingiuit-o, au dărîmat-o şi au îngropat-o în întuneric. Dar Biserica, după fiecare astfel de omorîre şi îngropare a înviat mai slăvită şi mai puternică.
Aşa cum a înviat Biserica Trupului Domnului nostru, aşa la sfîrşitul veacurilor va învia Biserica Sfinţilor Lui întru plinătate şi desăvîrşire.
O Doamne al nostru Cel Care ai Înviat a treia zi din morţi, nu ne lăsa pe noi pradă stricăciunii şi morţii celei veşnice, ci ne învie pre noi întru veşnica viaţă, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.