Biografia acestei preaminunate sfinte femei a fost scrisă de Sfîntul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Odată, în timpul Sfîntului şi Marelui Post, un anume ieromonah, Avva Zosima, s-a retras în pustia cea mai dinlăuntru, cea de dincolo de Iordan, cale de douăzeci de zile de mers. Deodată el a zărit silueta unei fiinţe omeneşti, goală, cu pielea trupului zbîrcită foarte şi cu părul alb strălucitor, ca lîna; aceasta zărindu-l şi ea de departe, a început să fugă de la faţa părintelui, repede.

Bătrînul însă a alergat şi el după acea fiinţă cît a putut şi el de repede, pînă cînd aceea, oprindu-se la un rîu, a strigat tare: „Avva Zosima, iartă-mă pentru Domnul! Dar nu pot vedea faţa ta căci femeie sînt, şi sînt goală!" Atunci bătrînul Zosima şi-a scos straiul de pe deasupra şi l-a aruncat femeii care, înfăşurîndu-se cu el, a ieşit din ascunzişul în care intrase. Bătrînul s-a înspăimîntat văzînd că acea femeie necunoscută din pustie îl strigă pe nume. Rugîndu-se de ea cu lacrimi să nu-i ascundă nimic din istoria ei, căci Dumnezeu îl trimisese spre povăţuire şi înţelepţire în pustia aceea, femeia i-a povestit care a fost viaţa ei.

Ea se născuse în Egipt, şi începuse să ducă o viaţă plină de desfrînări în Alexandria încă de la vîrsta de doisprezece ani; în astfel de necurată viaţă a trăit ea timp de şaptesprezece ani.

Mînată de poftele nestăpînite ale trupului ei, ea s-a îmbarcat odată într-o corabie care avea destinaţia Ierusalim. Ajungînd în Sfînta Cetate, a voit să meargă şi să se închine şi ea Lemnului Sfintei de viaţă făcătoarei şi Cinstitei Cruci, dar o putere nevăzută o împiedica pe ea ca să intre în biserică. Cuprinsă de spaimă, ea a privit către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din naos şi năpădită de silă şi de ruşine faţă de toată ticăloasa şi necurata ei viaţă, s-a rugat Maicii Domnului să o lase să se apropie şi ea de Lemnul Sfintei Cruci şi să i se închine, făgăduind Maicii Domnului că de aici înainte va face cum îi va porunci ea, şi se va duce oriunde Preacurata îi va spune.

Atunci puterea nu a mai împiedicat-o să intre în biserică şi să îşi împlinească dorinţa, închinîndu-se Cinstitului Lemn, Maria s-a întors în naos şi a mulţumit cu lacrimi Maicii Domnului că a ascultat ruga ei, a preapăcătoasei. In acel moment a auzit un glas care i-a zis: "Du-te dincolo de Iordan şi vei afla acolo adevărata pace."

Ea pe dată şi-a cumpărat trei pîini şi a pornit spre Iordan, unde a ajuns în aceeaşi seară. In ziua următoare ea a primit Sfînta Împărtăşanie în Mînăstirea Sfîntului loan, după care a trecut de cealaltă parte a Rîului Iordan. Ea a rămas în acea pustie timp de patruzeci şi şapte de ani, fără să iasă de acolo niciodată, pentru nici o trebuinţă, chinuindu-se de mari şi multe spaime, şi de gîndurile cele de desfrînare, ca şi de nişte fiare sălbatice.

Ea se hrănea cu ce verdeţuri putea găsi în acea pustie. Terminîndu-şi de istorisit viaţa către Avva Zosima, ea s-a dus puţin mai încolo, stînd la rugăciune; bătrînul a văzut atunci cum femeia se înalţă uşor în văzduh. După rugăciune, femeia l-a rugat să vină din nou în anul următor la acelaşi loc al ţărmului Iordanului şi să aducă cu el şi Sfînta Împărtăşanie; căci ea va fi acolo, dorind să se cuminece cu Sfintele lui Hristos Taine, după patruzeci şi opt de ani.

Bătrînul a venit negreşit în următorul an cu Sfînta Împărtăşanie şi cu un coş de merinde pentru Sfînta, la acelaşi loc de pe malul Iordanului, întrebîndu-se cum va face să-i ducă Sfînta Împărtăşanie, căci iată, nu este luntre; căci ajunsese acolo şi spre seară. Atunci, în lumina lunii, Avva Zosima a văzut-o pe pustnica apropiinduse de ţărm, de cealaltă parte a apei, a văzut-o însemnînd apa cu semnul sfintei cruci şi venind către el, păşind pe apă ca pe uscat. După ce s-a împărtăşit, Sfînta l-a rugat pe Avva să vină şi în următorul an, la izvoraşul la care a văzut-o prima oară, cel care se afla la douăzeci de zile de mers în pustia mai dinlăuntru, de dincolo de Iordan.

Aşa facînd şi în următorul an, precum îi poruncise sfînta, Avva Zosima a găsit trupul Sfintei mort în acel loc. Deasupra capului Sfintei, stăteau scrise cu litere pe nisip următoarele cuvinte: „Avva Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria chiar în locul în care îl găseşti. Dă ţărîna ţărînei.

Am murit pe 1 aprilie, în chiar noaptea mîntuitoarei Patimi a Domnului nostru Iisus, după ce am primit din mîinile Preacuvioşiei tale Sfintele şi Nemuritoarele lui Dumnezeu taine." Aşa a aflat Avva Zosima şi numele femeii, pe care nu îl ştiuse nici cînd a auzit istoria ei, nici cînd i-a adus un an după aceea Sfintele Taine.

Şi încă altă minune l-a mai umplut pe Bătrînul Zosima de spaimă, şi anume, că luînd şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine la malul Iordanului, ea a ajuns tot în aceeaşi seară la pîrîiaşul la care Avvei Zosima îi trebuiseră atunci douăzeci de zile ca să ajungă pînă la el. Astfel, preasfinţitul bătrîn a îngropat trupul minunatei Sfinte a lui Dumnezeu, Maria Egipteanca.

Ajungînd la mînăstirea lui, Cuviosul Zosima a povestit înaintea întregii obşti povestea vieţii acestei preaminunate femei, împreună cu toate minunile ei la care a fost însuşi martor. Aşa ştie Dumnezeu să proslăvească pe acei mari păcătoşi care cu adevărat se pocăiesc în toate zilele vieţii lor. Sfînta Maria Egipteanca se mai prăznuieşte de către Biserică şi în Duminica a Cincea din Sfîntul şi Marele Post.

In aceste sfinte zile de post, Biserica oferă viaţa acestei sfinte ca pildă vie de pocăinţă adevărată pentru toţi creştinii. Sfînta Maria Egipteanca a trecut la locaşurile cele cereşti cam pe la anul 530 după Hristos.

Sfîntul Meletie a fost minunat arhipăstor de suflete în Biserica Creştină a veacului al doilea. Lucrînd cu dumnezeiască îndemînare, el s-a străduit să adune toate cărţile Sfintelor Scripturi într-un singur codex. Cu blîndeţea, evlavia şi sfinţenia vieţii lui, el s-a nevoit să restaureze pacea şi liniştea în Biserica din Laodiceea, care era tulburată de problema datei la care trebuie prăznuită Slăvita Înviere a lui Hristos.

În afară de aceasta, el a fost zid de apărare a Creştinismului contra tuturor idolatriilor păgîne. El a călătorit la Roma cam pe la anul 170, spre a-i înmîna împăratului Marc Aureliu o Apologie scrisă a Bisericii Creştine.

Sfîntul Meletie, acest bărbat învăţat, evlavios şi arzînd de focul rîvnei dumnezeieşti, a adormit cu pace în Domnul la anul 177 după Hristos.

Cuviosul Procopie s-a născut în oraşul Hotiş din ceea ce astăzi reprezintă Republica Cehă. El a fost hirotonit preot şi apoi s-a retras într-un munte spre a trăi după modelul sihastrilor răsăriteni din vechime.

Herzog Ulrich l-a aflat din întîmplare pe sihastrul Procopie, şi văzînd unde trăieşte şi se nevoieşte, l-a ajutat să întemeieze acolo o mînăstire cu praznicul Sfîntului loan Botezătorul Domnului, pe malul rîului Sazava. Acest sfînt bărbat a trecut la cele veşnice la anul 1053.

Femeie a pocăinţei, a sinelui ei aspră judecătoare,

Maria a hotărît de faţă omenească pururi Să se ascundă.

Da, o, vai mie păcătoasei, cea de păcat înnegrită!

Patimile ca nişte fiare muşcă din carnea inimii;

Ca şerpi veninoşi colcăie înlăuntrul Sufletului.

Da, o, vai mie păcătoasei, cea care de patimi sînt sfîşiată!

Dar Tu pentru păcătoşi ai venit să Te jertfeşti,

Domnul meu, şi Dumnezeul meu! Nu Te scîrbi de mine, mult necurata!

O, ascultă plînsul şi jalea ticăloasei Măria

Al celei mai păcătoase dintre pămînteni!

Domnul S-a milostivit, El pe Măria a vindecat-o;

Înnegritul ei suflet mai alb decît zăpada l-a făcut.

Slavă Ţie, Domnul meu şi Dumnezeul meu, Slavă Ţie!

Căci iată Tu vasul necurăţiei de nerecunoscut l-ai înnoit, și cu aur curat l-ai împodobit;

Tu harul Tău întru dînsul ai turnat, Şi din belşug ai turnat.

O, milostivirea Ta cea mare,

Doamne, O, Slavă Ţie,

Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Maria s-a împodobit cu Duhul ca şi cu un strai de lumină,

Ea s-a încins cu putere ca şi un înger al lui Dumnezeu,

Prin puterea Duhului Tău,

Domnul meu şi Dumnezeul meu,

Prin marea ta milostivire, Maica Domnului meu!

Dar ce este această minunată mireasmă ce din această pustie respiră?

Ea este asemenea miresmei curate de tămîie din Casa lui Dumnezeu.

Este sfinţenia Mariei

Cea care binemiresmează pustia!

Oare cum se face că avem atîta bogăţie de mărturii scrise despre marile suferinţe şi despre sfinţenia bărbaţilor şi femeilor creştine celor de demult, dar şi de aproape? Aceasta se întîmplă deoarece chiar şi în conştiinţa oamenilor doar sfinţii sînt cu adevărat mari biruitori, adevăraţi învingători.

Căci cum va fi cineva victorios fără conflict, fără durere, şi fără suferinţă? Chiar şi în războaiele omeneşti, nimeni nu se socoteşte erou fără să fi trecut prin focul luptelor, fără să fi suferit cumplit, fără să fi fost rănit, fiecare rană socotindu-i-se ca o medalie.

Cu atît mai mult este aşa în războiul duhovnicesc, cel care se duce pentru un adevăr suprem, cunoscut şi învederat, şi în care nu poate să încapă lauda de sine şi preamărirea propriilor isprăvi, căci ele în războiul duhovnicesc nu ajută la nimic, dimpotrivă, îl duc pe războinic la pierzanie. Cel care nu se angajează în luptă pentru dragostea lui Hristos, fie cu lumea, fie cu diavolul, fie cu propriul sine, cum va putea fi el socotit printre ostaşii lui Hristos?

Aşadar, cum se va număra cineva printre împreună-biruitorii cu Hristos? Despre acest cumplit război duhovnicesc i-a grăit Maria Egipteanca Bătrînului Zosima: "în primii şaptesprezece ani pe care i-am petrecut în pustie m-am luptat cu poftele cele nebuneşti ale trupului meu mai cumplit decît cu nişte fiare sălbatice.

Căci pofteam să mănînc carne şi peşte, din care aveam cu îmbelşugare în Egipt. Mai pofteam să beau vin ales, pe cînd în pustie nu găseam nici măcar apă ca să-mi potolesc ticăloasa mea sete.

Pofteam să aud cîntece de desfrînare. Plîngeam de durere, strigam, şi îmi băteam pieptul. Strigam şi mă rugam în genunchi către Maica lui Dumnezeu să mă izbăvească de aceste cumplite fiare ale gîndului, să mă izbăvească de acest chin. După ce am plîns şi m-am zbuciumat ani îndelungaţi fără să abandonez lupta, am văzut deodată o lumină care m-a înconjurat din toate părţile, şi o anume pace minunată, niciodată cunoscută mie, mi-a inundat sufletul."

Să luăm aminte la Stăpînul Iisus, la Trupul Lui Cel neînsufleţit:

Să luăm aminte la Trupul Lui cel neînsufleţit care zace în mormînt fără viaţă, Cel Care în viaţă fiind a înviat şi morţii din morminte;

Să luăm aminte la cum şi mort fiind, iudeii fierbeau de ură pentru El;

Să luăm aminte la cum chiar ucenicii Lui s-au încuiat prin casele lor de frica iudeilor (loan 20: 19).

Ca un miel spre junghiere S-a adus (Isaia 53: 7).

Văzînd cu ochiul duhului său prorocesc prin secolele viitoare, slăvitul Proroc Isaia a strigat tare prorocia minunii ce avea să vie, înfricoşata Jertfă de pe Golgota. De departe în timp el L-a văzut pe Stăpînul Iisus Hristos ducîndu-Se la jertfă precum un miel fără de glas ce este dus la junghiere.

Căci mielul merge la junghierea sa ca şi cum ar merge la păşunea din care îşi ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Astfel a mers şi Domnul nostru la Jertfa Sa: fără să Se apere, fără să Se teamă, fără răutate. El nu a strigat: „Oamenilor, nu faceţi aceasta!" El nu a întrebat: „Oamenilor, pentru ce îmi faceţi aceasta?" El nu a osîndit pe nici unul dintre ucigaşii Lui.

El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit uciderii Lui. El nu S-a mîniat. El nu a gîndit răul despre ucigaşii Lui, despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători. Cînd din fruntea Lui înconjurată de spini a început să curgă sîngele, El a stat tăcut. Cînd Faţa Lui a fost murdărită de scuipatul nelegiuiţilor, El a rămas tăcut. Cînd Lemnul Crucii pe care o ducea în spate s-a îngreunat asupra Lui, El a îndurat şi a mers mai departe.

Cînd durerea L-a covîrşit pe cînd stătea răstignit pe Cruce, El a plîns, dar nu către oameni, ci către Tatăl Lui Cel din Ceruri. Cînd Şi-a dat Duhul Său, Ochii Lui S-au îndreptat către cer, iar nu către pămînt. Căci izvorul puterii Lui este în cer, iar nu pe pămînt. Iar izvorul mîngîierii Lui este Dumnezeu Tatăl, iar nu oamenii. Căci Patria Lui cea adevărată este Împărăţia Cerurilor, iar nu cea a pămîntului.

Iată Mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatul lumii (loan 1: 19). Aşa a strigat Sfîntul loan Botezătorul cînd L-a văzut pre Stăpînul Iisus Hristos. Şi iată, acum se împlineşte această prorocie pe Muntele Golgota. Iată acum Se jertfeşte şi Se omoară Mielul lui Dumnezeu, pentru păcatele lumii, ale întregii omeniri celei din veac şi pînă în veac.

O, fraţilor, această preacostisitoare jertfă s-a făcut şi pentru păcatele noastre, ale celor de acum, ale mele, şi ale voastre. Sîngele Mielului Celui blînd şi fără de pată S-a adus pentru toate timpurile şi pentru toate generaţiile, de la întîiul şi pînă la cel din urmă om de pe pămînt. Plînsul Lui din Grădina Ghetsimani a fost şi pentru noi, şi pentru răutatea noastră, şi pentru slăbiciunea noastră, şi pentru păcătoşenia noastră.

Şi pentru noi cei de acum S-a vărsat acel sînge. Fraţilor, să nu dispreţuim cea de nedescris şi preacostisitoare jertfă cu care noi am fost răscumpăraţi. Doar în baza ei avem noi vreo valoare ca oameni, în absenţa ei, sau în condiţiile în care noi ne lepădăm de ea, atunci noi ca oameni nu mai valorăm nimic. Nu sîntem decît un fum fără foc şi nişte nori cenuşii fără de ploaie.

O Stăpîne Preamilostive Doamne, miluieşte-ne şi Te milostiveşte şi spre noi, Căci numai Ţie se cuvine toată cinstea şi mulţumita în veci, Amin!